Jul 18, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Șerban AXINTE – Lucian Blaga, memorialist (II)

serban axinteÎn anul 1914 îşi ia bacalaureatul dovedindu-se un adevărat specialist în probleme de fizică şi de matematică. La teoria relativităţii a lui Einstein şi la geometriile non-euclidiene ajunsese dinspre filosofie. Lecturile sale bogate şi diverse s-au dovedit foarte utile. Bucuria obţinerii bacalaureatului este umbrită de starea de război în care se afla Europa: „După declaraţiile de război schimbate ca nişte sinistre saluturi între popoare, după dezlănţuirea ostilităţilor, o singură întrebare ardea în cămara cea mai lăuntrică a inimilor noastre: ce va face România? Un început de răspuns veni, cînd factorii, în cari s-a întruchipat pentru o clipă însuşi destinul, au hotărît ca românii să nu intre în război alături de Austro-Ungaria. Era această hotărîre pentru noi ardelenii, cari o aşteptam cu aprigă încordare, un indiciu precis că România îşi caută mai presus de orice contingenţe drumul intereselor sale, cari, în acelaşi timp, erau şi ale tuturor românilor, de pretutindeni. Decepţia puterilor centrale, cari invocau un anume tratat de alianţă, era vădită”.

Este consemnată şi prima reuşită de a publica în presa bucureşteană, în Convorbiri literare, şi, odată cu aceasta e restituit şi contextul dificil în care s-a produs această realizare.

Pentru a scăpa de război, scriitorul se înscrie împotriva convingerilor sale la seminarul teologic din Sibiu. Acolo nu poposeşte prea multă vreme şi, după o scurtă perioadă petrecută acasă în Transilvania, pleacă la Viena, ascultînd astfel sfaturile fratelui său Lionel. Trebuia neapărat să rămînă în Austria, pentru a fi în siguranţă. Acolo urmăreşte articolele ce apăreau în presa austriacă. În multe articole, România era înfierată, considerată trădătoare. În ţară era o agitaţie de nedescris, lumea era panicată, nu se ştia ce ar putea aduce războiul. La Viena, Lucian Blaga era din ce în ce mai convins de starea de dezastru ce urma să se abată asupra ţării. Un lucru neaşteptat îi modifică starea de spirit. În biblioteca în care studia o reîntîlneşte le Cornelia, viitoarea sa soţie. Venise la Viena pentru a se înscrie la facultatea de medicină. Cei doi încep să se întîlnească din ce în ce mai des, în special la bibliotecă. Discuţiile lor sînt din ce în ce mai interesante, din ce în ce mai aprins. Ea avea cunoştinţe temeinice despre poezia franceza contemporană şi i le împărtăşea şi lui. În acest fel a luat Lucian Blaga contact cu cele mai noi orientări poetice. Pînă în acel moment, scriitorul ignorase tot ce avea legătură cu prezentul, preferînd să-i citească temeinic pe Goete, Hölderlin, Byron, Shelly, Heine sau să studieze poezia străveche a răsăritului: „Cornelia îmi vorbea despre Francis Jammes, Claudel, Maeterlinck. Ea se uita prin geamuri neaburite de istorie de-a dreptul în vitrina actualităţii. […]. Se întîmpla uneori, ca după conversaţii de ore, să cad în tăceri fără ieşire. […]. Cuvîntul nu mă mai servea. Ceea ce spuneam, se reducea la cîte-o expresie automată, destinată să întrerupă golul. Golul aparent care el însuşi era expresia prea-plinului”. Am adus în atenţie acest episod din biografia lui Blaga pentru că are legătură cu formarea sa intelectuală şi cu evoluţia poetică.

Peste aproximativ doi ani are loc, la data de 1 decembrie 1918, marea Unire de la Alba Iulia. În aer pluteşte un aer nou. Entuziasmul se află la cote maxime. Orice avea legătură cu planurile politice ale zilei îi determina o sete nemărginită de a afla, de a cunoaşte. Noul început se manifesta şi în plan literar. S-a decis să-şi pregătească pentru tipar cărţile sale de debut, nu neapărat în ideea de a le publica imediat: „Ţineam gata de tipar cele două volumaşe Poemele luminii şi Pietre pentru templul meu (aforisme). Ezitam însă. Mă întrebam dacă n-ar fi mai bine să mai amîn publicarea. Faţă de atmosfera generală de entuziasm, ce înconjura ca o luminoasă aură împlinirea visului de unire naţională, aveam modestia de a recunoaşte că «poezia» şi «cugetările» mele nu aduceau nimic, dar absolut nimic în legătură cu realităţile istorice palpabile sau în legătură cu izbînzile concrete ale destinului nostru politic, la care luam parte totuşi cu toată căldura şi puritatea tinereţii”. Ezitările i-au fost spulberate datorită unui articol din „Glasul Bucovinei” semnat de Sextil Puşcariu, în care prezenta în mod elogios publicului românesc Poemele luminii, fără ca volumul să fie tipărit. La puţin timp după apariţia celor două cărţi, Nicolae Iorga publica în „Neamul românesc” – revistă ce domina în acea vreme opinia publică românească – un articol intitulat Rînduri pentru un tînăr. Deşi, după cum am văzut, Lucian Blaga nu simţea că ar exista vreo legătură între cărţile lor şi evenimentul reîntregirii naţionale, revistele şi ziarele bucureştene prezentau Poemele luminii şi Pietre pentru templul meu drept „un dar pe care Ardealul îl face României în ziua marii uniri”.

După puţină vreme pleacă la Bucureşti ca să viziteze Academia Română. Acolo îi cunoaşte personal pe Sextil Puşcariu şi pe Nicolae Iorga. După căutări dificile găseşte adresa lui Alexandru Vlahuţă la el acasă. Întîlnirea s-a dovedit emoţionantă pentru amîndoi, mai ales că autorul lui Dan se afla în ultimul său an de viaţa. Hronicul şi cîntecul vîrstelor se încheie cu reîntîlnirea la Viena dintre scriitor şi viitoarea sa soţie, Cornelia.

Luntrea lui Caron, romanul apărut postum, are, după cum am mai spus, o importantă componentă autobiografică. Autorul procedează la un fel de scindare a personalităţii sale. Personajul narator, poetul Axente Creangă, are un foarte bun prieten în persoana filosofului Leonte Pătraşcu. Fiecare reprezintă cîte un „versant” al preocupărilor intelectuale şi creatoare ale lui Lucian Blaga: „Pe Leonte îl pasiona filosofia. El avea să-şi facă, încă din tinereţe, o faimă de gînditor publicînd o seamă de lucrări în domeniul arid al Teoriei Cunoaşterii, sau încercări de metafizică foarte îndrăzneţe şi mult discutate în publicistica vremii. Din cale afară dăruit pentru incursiuni în împărăţia ultimelor taine, el descoperea mereu noi filoane metafizice în adîncimile nebătătorite încă ale existenţei. şi tainele prindeau contur în imaginaţia sa, ca-n vremuri de început, cînd omul îşi exterioriza gîndirea în vocabule mitice. În viziunile sale metafizice, Leonte Pătraşcu îmbina deopotrivă vagul poeziei şi precizia matematicii. Paralel, eu izbutisem să-mi fac o faimă de poet”. În roman există multe alte fragmente care întăresc ideea scindării personalităţii autorului în cele două personaje. Dincolo de aceasta, în Luntrea lui Caron sînt prezentate anumite fapte ce se suprapun cu exactitate peste altele existente în Hronicul şi cîntecul vîrstelor. De exemplu, publicarea primului volum de versuri după Unire, în prealabil, dificultăţile de a face rost de hîrtie pentru tipar, plecare în străinătate (Viena) după momentul debutului pentru definitivarea studiilor universitare.

O altă similitudine între realitatea biografică şi cea romanescă o constituie autoportretul lui Axente Creangă, autoportret care corespunde cu acela al lui Lucian Blaga: „Conferinţele mele erau îndeobşte lucrări alcătuite pentru a fi citite. Volubilitatea nu era o calitate a mea. Improvizaţia nu-mi sta la îndemînă. Nu aveam virtuţi de «orator» în nici un fel. Spre inima ascultătorilor îmi tăiam pîrtie, totuşi. Mă impuneam atenţiei prin substanţă, prin cuvîntul cizelat cu grijă, printr-o încetineală şi monotonie a dicţiunii, prin ideea cumpănită, care se îmbie curioşilor ca rezultat al unui îndelungat studiu. Aveam sfială de orice frază retorică, de gestul actoricesc, de anecdotă sau glumă”.

Din punctul meu de vedere, cele mai semnificative similitudini şi, totodată, cele mai relevante pentru discuţia de faţă sînt amănuntele legate de laboratorul de creaţie al lui Axente Creangă – Lucian Blaga. Personajul narator face unele mărturisiri despre opera sa din interior. Există multe fragmente ce pot fi considerate adevărate arte poetice. Cufundarea în sine distorsionează discursul narativ, oferind textului aspectul de eseu. Citez un pasaj care are legătură şi cu altă idee expusă aici: apropierea – distanţarea de gîndirea teologică: „Este prea adevărat că prin operele mele poetice circulă şi elemente teologice, dar acestea le utilizez în spiritul libertăţii creatoare, şi nu în spirit dogmatic. În aspiraţia mea de a-mi transpune trăirile metafizice în simboluri, modific după necesităţi poetice toate elementele teologice, la care se-ntîmplă să recurg cîteodată”. Aceasta este probabil una dintre cele mai importante şi, totodată, una dintre cele mai constante idei mărturisite în legătură cu concepţia sa despre propria artă.

Accentele autobiografice din roman corespund altei perioade din viaţa lui Lucian Blaga decît acelea din Hronicul şi cîntecul vîrstelor. Aici ne confruntăm cu realităţile social-politice de după cel de-al doilea război mondial. Naratorul surprinde foarte bine starea de şoc prin care a fost nevoită să treacă societatea românească. Transformările rapide şi absurde stau sub semnul unui rău al istoriei, care a cuprins şi a subminat tot ceea ce însemna valoare umană, culturală, civică: „Se iveau feţe noi pe străzi. Fiinţe zdrenţuite de vînt urcau treptele feluritelor instituţii şi întreprinderi, cu aerul de a se transforma de la o zi la alta, în stăpîni. Dezmoşteniţii pămîntului căutau să-şi facă loc, pretutindeni, unde se putea. Poftele lor – erau însă, deocamdată, întru totul similare poftelor oamenilor de ieri, care încercau acum să se obişnuiască cu gîndul de a trece pe planul secund al vieţii, opunînd mîlului şi drojdiei, ce se ridicau, surîsuri şi ironii în loc de rezistenţă morală. Prin oraş şi pe la margini, mişunau, răzleţi sau în cete, soldaţi «eliberatori». De obicei turmentaţi. Eliberarea duhnea”.

Abuzurile devin de-a dreptul o normă pentru noua societate. Lucian Blaga vine cu perspectiva sa, el însuşi fiind la un moment dat victima noii orînduiri pentru vina de a fi poet şi metafizician, deci, necorespunzător ideologiei momentului. Conţinutul romanului este o mărturie atît în ceea ce priveşte schimbarea tuturor valorilor, cît şi în ceea ce priveşte rezistenţa morală de care au fost capabili unii intelectuali români. Fără a se lupta cu regimul comunist, scriitorul şi-a acceptat condiţia de intelectual marginalizat, transferîndu-şi propriile opinii în acest roman, beneficiind astfel de alibiul ficţiunii.

 

Revista indexata EBSCO