Jul 18, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Noi „bucurii epifanice”

În aşteptarea cărţii care va avea la bază teza de doctorat intitulată Filocalie şi calofilie în literatura română: Nichifor Crainic şi Ioan Alexandru (susţinută în 2013, sub coordonarea prof. univ. dr. Cornel Ungureanu), preotul timişorean Ioan Petraş nu conteneşte să „ţeasă” cîte o lacrimă poetică „în poienile Cerului Savaot”. Să caute, altfel spus, cea mai potrivită corporalitate lirică pentru revelaţiile autentice, de palpit benedictin şi semn metafizic. Serene, deşi neastîmpărate po(i)etic, solare, deşi tulburate identitar, poemele din Lumina din mierea de salcîm (Editura Limes, Cluj, 2015), cea mai nouă carte care îi poartă semnătura, se înşiră, în bunul obicei al părintelui poet, precum nişte mătănii aromite liric. Marcajul peritextual al celor patru cicluri recomandă însă cititorului o devoalare treptată a sensurilor acestor subtile ode închinate Fiinţei, inclusiv prin raportare la căutări similare – desigur, nu ca expresie, ci ca finalitate ontologică. Uvertura lor este asigurată, fără excepţie, de cîte un fragment emblematic din opera lui Paul Claudel (ciclul Umnia), Léon Bloy (Notre-Dame), Franz Kafka (Mierea de salcîm), Sf. Teofan Zăvorîtul şi, din nou, Paul Claudel (ciclul final, Nicula), care, la fel ca şi inervaţiile intertextuale risipite generos prin poeziile propriu-zise, instrumentează căutările individuale şi le amplifică semnificaţiile. Dovedind că fiecare „potir” cu bucurie, fiecare „psalm de piatră” din carte ascunde în fapt truda unui homo artifex care îşi şlefuieşte migălos piesele, pînă le transformă în mici bijuterii poetice, pe deplin convins de faptul că „e greu să loveşti în Cuvînt// în Rana deschisă/ e nunta Sîngelui/ în care se tînguie/ Mierla Singurătăţii” (Hexaimeron II).

Cele mai multe poeme din carte tematizează, în maniera pe care cititorii fideli ai autorului o cunosc în special din opurile Bucuriile epifanice, Cartea bucuriilor epifanice sau Lăcrimarul înflorit, comunicarea cu şi despre alteritatea radicală, cea divină. Cum arătam într-un text mai vechi despre poezia lui Ioan Petraş, indiferent de interfaţa versurilor sale, fiecare fragment liric înscenează, de fapt, un crîmpei de istorie revelatorie subsumată principiului transsubstanţierii, al înălţării din straturile obscure ale umanului la treapta imuabilă a Spiritului. Cu etapele subiacente, instrumentate uneori liturgic: moartea ritualică, plînsul cathartic, comprehensiunea Sensului şi cîntarea extatică din cursul marii Înălţări. Dar şi cu certitudinea finalităţii acesteia din urmă, exprimată, fără urmă de echivoc, în Va veni o miere pe pămînt: „va veni o miere pe pămînt/ lumină în schimb/ heraldic veşmînt// va veni o miere pe pămînt/ nemoarte în schimb/ ce sfînt osemînt// veni-va o miere/ belşug de-Nviere/ sfînt, sfînt, sfînt// cine îmi cere/ un soi de-Nviere/ în căldări de pămînt// şi-un legămînt/ în oceanul de miere/ al orişicărui cuvînt?”

Fiecare întîlnire cu sau invocare a figurilor cu rol de intermediere (în special „Umnia psalmilor,/ Umnia dorului” şi Milena, „heruvimică făptură”, „odihnă de îngeri, de crini”) capătă practic o vizibilă încărcătură ceremonială. Fără excepţie, gestualitatea poetică este profund evlavioasă, iar recuzita de aceeaşi inspiraţie liturgică (Pîinea, lumînarea de botez, prescurile, chivotul, „cămaşa fiecărui clopot/ liturgic” şcl.) adînceşte impresia de sărbătoare a fiinţei ce trăieşte parcă o eternă Duminică. Chiar şi cînd aceasta pare, pentru puţin timp, a se retrage în spatele unor proiecţii vegetale sau animale, sugestia de orizont fundamental sofianic este cît se poate de vie: „stă Mierla-n amvonul de ceară/ şi/ suflă-n Jertfelnic/ şi/ aprinde/ Sfiosul Luceafăr de Seară// ca un Diacon/ stă/ Macu-n văzduhul de grîu/ cuminte se lasă/ fără Năframă/ Luna în rîu…// nimeni nu ştie poverile Lacrimei/ în ea/ se lămureşte Văzduhul/ statuie în poiana obrazului tău// zariştea aceasta/ învăluită de îngeri/ ce mistuie/ Poemul în Sfînt Lăcrimar/ şi/ Lumina ce spală de dor fiece Icoană/ Imn” etc. (Hexaimeron VI)

Cîteva texte strămută însă revelaţiile pe teritoriu propriu-zis poietic. Una dintre cele mai frumoase poezii incluse în opul Lumina din mierea de salcîm este intitulată, cu o simplitate derutantă (căci ofertantă hermeneutic), Alpha: „Poetule/ din veac te-ngropi în Cenu?a albastră/ a/ Bucuriei// Poemul tău va-nflori/ la marginea/ fiecărei/ Pîini// numai tu, Poetule,/ prin văzduhul măslinilor/ înflore?ti/ blînd cer?etor lîngă lacrima candelei”. Inevitabil, cele trei catrene (dispuse grafic, ca toate poemele cărţii, asemeni unor meşteşugite arpegii lirice) mi-au amintit de Marele Alpha. Dar nu de poetul tulburătoarelor nelinişti materializate în Psalmi, ci de eseistul senin, pe deplin convins de faptul că ritualul rugăciunii şi cel al scrierii versurilor sînt forme gemelare de comunicare trans- ori de acces la misterele esenţiale ale lumii. Şi mai exact: de acel Arghezi care nu se sfia să includă, în mai puţin cunoscuta Epistolă de flăcău, o frază paradigmatică: „numai Christ şi poetul au putut fi răbdaţi să calce pe mare”. Ei bine, nu numai în Alpha, ci şi în întreaga Lumină culeasă direct din mierea de salcîm a celei mai curate credinţe, părintele Ioan Petraş împărtăşeşte aceeaşi neostoită încredere în puterea poetului autentic de a călca, transfigurat, pe marea „Bucuriei” eterne ori de a „înflori”, miraculos, prin văzduhul eterat al deplinei fericiri…

Revista indexata EBSCO