Jul 18, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – Literatura ca oglindă a vieții. Ion Agîrbiceanu (I)

patras antonioCreator al unei opere impresionante ca dimensiuni, dar inegale din punct de vedere valoric, acoperind peste 60 de ani de activitate literară, Ion Agârbiceanu (1882-1963) a fost unul dintre cei mai reprezentativi şi mai populari prozatori români, scriind încă de la debut cu intenţia de a creiona o imagine veridică a lumii prin care a trecut şi de a surprinde sensul moral al situaţiilor de viaţă concretă. Prozator realist aşadar, continuînd tradiţia realismului etic inaugurată la noi de Ioan Slavici, autorul Arhanghelilor s-a remarcat mai cu seamă în acele creaţii de scurtă respiraţie, redactate spontan, în ritmul rapid al foiletonului, fără a izbuti totuşi, zic criticii, să atingă aceeaşi altitudine estetică şi în roman. Drept e că romanele lui Agârbiceanu, în marea lor majoritate, nici n-au prea fost cunoscute, editarea multora dintre ele, redactate în anii de recluziune ai scriitorului, fiind condiţionată de ingerinţele cenzurii (antonesciene sau comuniste). De aceea, probabil, din întreaga sa operă, mult mai complexă şi variată decît s-a spus (conţine peste 900 de schiţe, nuvele şi povestiri, cîteva zeci de romane, scrieri religioase şi publicistică – scriitorul a colaborat la peste 500 de publicaţii!), istoria literară a reţinut fie acele schiţe şi povestiri de mare tensiune dramatică, ilustrînd tragedia omului născut pentru suferinţă (precum Fefeleaga sau Luminiţa), fie acele scrieri de senectute în care se face simţită, într-o manieră originală, sensibilitatea cu totul aparte faţă de natură şi faţă de universul copilăriei (dovadă popularitatea unui volum precum File din cartea naturii, apreciat de numeroase generaţii de cititori).

Îi revine profesorului clujean Ilie Rad meritul de a fi resuscitat interesul publicului actual pentru opera şi personalitatea lui Agârbiceanu, graţie ediţiei de Opere apărute sub îngrijirea domniei sale în splendida colecţie Pleiade coordonată de Eugen Simion la Academia Română. După primele două volume (publicate în 2014), conţinînd proza scurtă a scriitorului din perioada debutului şi pînă în epoca deplinei sale maturităţi creatoare (1902-1922), editorul continuă ambiţiosul proiect şi scoate de sub tipar, la numai un an distanţă (2015), încă două opuri masive, unul de schiţe şi povestiri (din anii 1923-1959), de 1807 pagini, celălalt de povestiri şi nuvele (din anii 1906-1964), de 1408 pagini[i], care epuizează practic, în ce are ea mai semnificativ, creaţia epică a lui Agârbiceanu în genul scurt, urmînd ca volumele viitoare să repună în circulaţie romanele, scrierile religioase, gazetăria, şi poate chiar corespondenţa, măcar cît s-a păstrat.

Demersul reeditării lui Agârbiceanu, autor care a pierdut bătălia pentru canon (e vorba despre canonul estetic, de bună seamă!) şi despre care n-au scris entuziast, pare-se, decît ardelenii, e cu atît mai necesar astăzi, cînd literatura e tot mai puţin valorizată ca fapt de stil, din perspectivă îngust estetizantă, şi începe să fie investigată din perspectivă contextuală, ca document relevant din punct de vedere cultural (ideologic, mentalitar etc.). Nu e o întîmplare că editarea operei lui Agârbiceanu, începută în anii 60 şi întreruptă după patru decenii, în 2002 (cînd apare al optsprezecelea volum din cele treizeci proiectate), nu a avut aproape niciun ecou printre criticii de prim plan ai momentului, în condiţiile în care literatura noastră modernă mergea pe alte căi decît pe acelea frecventate asiduu de harnicul prozator ardelean. Cu totul altfel stau însă lucrurile în zilele noastre, cînd interesul criticilor pentru istorie şi pentru dispăruta lume a satului românesc de odinioară constituie un argument suficient de convingător în favoarea repunerii în circulaţie a operei lui Agârbiceanu – una dintre puţinele opere menite a oglindi cu fidelitate, fără concesii ideologice, mutaţiile survenite în societatea noastră de-a lungul a mai bine de jumătate de secol, de la sfîrşitul celui de-al nouăsprezecelea veac şi pînă la instaurarea regimului comunist. Înţelegînd exact că miza propriului său demers editorial trebuie să fie una practică şi să ofere cît mai urgent publicului cititor un Agârbiceanu esenţial, Ilie Rad nu şi-a propus să fie exhaustiv (antecesorul său, acribiosul G. Pienescu, n-a izbutit într-o viaţă de om să ducă lucrurile pînă la capăt!), selectînd ce e mai semnificativ în cîteva volume compacte, care să poată fi consultate cu uşurinţă.

Ca atare, respectînd şi aici criteriul cronologic şi cel tematic, la fel ca în primele două volume, Ilie Rad a grupat în volumul al III-lea al prezentei ediţii, după cum el însuşi mărturiseşte, toate schiţele, povestirile şi nuvelele publicate de Agârbiceanu în volume, în perioada 1923-1959, dar „fără a include şi volumul Povestiri regăsite (Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011)”. Astfel, pe lîngă textele selectate din ediţia Pienescu şi neincluse într-un volum anume, e vorba de 10 volume reeditate integral, şi anume:Primăvara (1928), Chipuri şi icoane (1928), Dactilografa (1930), Minunea (1936), Amintirile (1940), De vorbă cu Ilarie (1941), Din copilărie (1956), Povestirile lui Mărunţelu (1956), Din munţi şi din cîmpii (1957), File din cartea naturii (1959). La acestea se adaugă cinci povestiri neidentificate de D. Vatamaniuc în Biobibliografia sa, dar descoperite de editor în revista „Cravata roşie”: Pisica sălbatică, Moşteniri străvechi, Ciocănitoarea, Păpădia şi Salcîmii în floare. Volumul al IV-lea,Povestiri şi nuvele (1906-1964), include naraţiunile de largă respiraţie, toate tipărite de autor în volumele V şi VI ale ediţiei Pienescu, la care se adaugă alte cîteva texte, mai puţin cunoscute, precum Pustnicul şi ucenicul său (editat în volum în 1938, cu desene de Lena Constante), Ţară şi Neam (apărut în 1928 la Editura Casa Şcoalelor), şi Rana deschisă. Povestire de azi după poveştile străbune(publicată în volum la Editura Asociaţiunii „Astra” din Sibiu, în 1942), ultimele două fiind reeditate acum în premieră. Ca element de noutate în raport cu primele două volume ale ediţiei de faţă, trebuie precizat că editorul a adăugat aici un binevenit Glosar de termeni regionali, completînd secţiunea clasică de Referinţe critice, menită a da seama de receptarea operei prozatorului în diacronie, cu un amplu grupaj din cronicile consacrate deja prezentei ediţii în ultimul an şi care ar ilustra, în opinia profesorului clujean, „actualitatea” lui Agârbiceanu (deşi în cazul de faţă mai potrivit ar fi fost, poate, un titlu mai puţin optimist, ca Agârbiceanu în actualitate, de pildă). Merită semnalată, de asemenea, şi partea iconografică a ediţiei (sînt reproduse copertele volumelor lui Agârbiceanu), care procură cititorului un autentic răsfăţ de bibliofil. Acestea fiind spuse, voi prezenta acum, în continuare, şi conţinutul acestor volume, în speranţa că voi putea stîrni astfel interesul unui public mai larg faţă de opera lui Agârbiceanu.

Asimilat la început curentului sămănătorist, pentru că se arătase preocupat de lumea satului ardelenesc, pe care ar fi vrut să o investigheze sistematic, în spirit balzacian, manifestînd totodată o vie compasiune pentru soarta celor mulţi şi necăjiţi (de unde şi preţuirea arătată prozatorului ardelean nu doar de Iorga, corifeul sămănătorismului, dar şi de Ibrăileanu şi Stere, promotorii poporanismului), părintele Agârbiceanu părea, în viaţa literară trepidantă din interbelic, o figură deja anacronică, anexată exclusiv etapei naţionalismului militant din epoca de dinaintea Marii Uniri. Prin natura profesiei sale de preot, care i-a modelat şi profilul de scriitor („cel mai important scriitor creştin din literatura română”, în opinia lui Mircea Zaciu), deşi s-a implicat la un moment dat şi în politică, cu gîndul de a pune umărul la consolidarea României Mari, autorul Fefeleagăi s-a ţinut la distanţă de tentaţia puterii, la care ar fi avut acces dacă împărtăşea, precum colegul său de generaţie, Octavian Goga, ideologia de extremă dreapta. Fiind însă un om de bun simţ şi de mare caracter, cum n-au fost mulţi scriitori în vremurile acelea, prelatul greco-catolic nu s-a lăsat sedus nici de promisiunile comuniştilor, preferînd să scrie pentru sertar (din 1945 încolo) şi să părăsească scena literară pentru mai bine de un deceniu. Drept urmare, fiindcă refuzase să colaboreze cu noul regim, este exclus din Academie şi i se interzice dreptul la semnătură. Va fi reabilitat şi va reintra în circuit tîrziu, odată cu mai tinerii săi confraţi din Cercul de la Sibiu, care au fost nevoiţi să debuteze tardiv, cu o întîrziere de aproape două decenii, în contextul în care începuseră să se afirme deja scriitorii generaţiei 60.

Din păcate, tot ce a scris prozatorul ardelean din 1918 înainte, cu excepţia scrierilor tîrzii cu tentă lirică şi memorialistică, publicate la sfîrşitul anilor 50, a rămas cumva în afara interesului criticilor şi istoricilor noştri literari, după cum am mai spus, şi asta din cauză că opera sa a părut să nu se mai integreze în dinamica vie a fenomenului literar, pentru că nu mai răspundea sensibilităţii omului modern şi nu urma calea experimentului, a inovaţiei formale, tributară fiind unor modele desuete, specifice tradiţiei realismului mimetic, de secol XIX. Dar tocmai realismul acesta, practicat cu metodă, din perspectiva timpului transformă literatura prozatorului ardelean într-un excepţional document de epocă, dezvăluind complexitatea unui proiect epic menit a face concurenţă stării civile şi a ilustra nuanţele sufletului omenesc într-o manieră comportamentistă, fără imixtiuni teziste. Căci, înainte de orice altceva, Agârbiceanu a fost un mare creator de viaţă, un creator spontan, cu instinct sigur, căruia înţelepciunea îi va fi ţinut loc de filosofie. Ca atare, tipologia omului obişnuit, comun, e surprinsă mult mai adecvat în scrierile prozatorului ardelean decît tipologia romantică a eroului, a omului cu destin excepţional. Din această pricină, cele mai neizbutite texte ale sale, de o vădită artificialitate, sînt cele în care comentariul, digresiunea cu pretenţii filozofante înăbuşă desfăşurarea firească a scenelor de viaţă curentă, cu scopul de a evidenţia configuraţia psiho-mentală a unor oameni cu înzestrări ieşite din comun.

Spre exemplu, în Pustnicul Pafnuţie şi ucenicul său, bucata cea mai reprezentativă în acest sens, e vorba despre un fiu de domn, Nichifor Preda, care caută să deprindă tainele pustniciei mai curînd din orgoliul singularizării în raport cu plebea decît din vocaţie religioasă. Pafnuţie îl modelează însă cu răbdare şi îl trimite din nou în lume, la părinţii săi, unde îl aşteaptă gloria şi o frumoasă carieră de arme, dar tînărul cu veleităţi de erou romantic va lua din nou calea pustniciei, de data aceasta fără trufie, perfect conştient de deşertăciunea lumii în care trăise. Tîlcul povestirii acesteia nu-i greu de desluşit, în pofida schematismului psihologic mai mult decît previzibil autorul reuşind să menţină totuşi interesul cititorului prin amănuntele care creează o atmosferă specifică, de pitoresc moral, retruvabilă în scrierile pe teme similare ale lui Vasile Voiculescu sau Damian Stănoiu. Romantic stricto sensue, de asemeni, motivul dublului, schiţat numai în proza care deschide volumul al III-lea (Umbra unui om), pentru a deveni ulterior, în ampla naraţiune intitulată  Dolor. Zbuciumul lui Ilarie Bogdan, pretextul unor plicticoase analize lipsite de noimă şi de nerv dramatic. Mai importante decît analizele propriu-zise sînt abia concluziile cu aromă de aforism la care ajunge naratorul (după ce „străinul”, dublul său adică, „intrase în gîndurile lui”) şi care izbutesc să rezume fără rest haoticul conţinut al nuvelei: „Abia acum, că-i povestea Ilarie, i se desluşeau stările sufleteşti, pe care le-a trăit atunci, mai mult inconştient”.

E suficient să ne gîndim un pic la maniera în care au tratat tema în cauză marii scriitori din literatura universală postromantică, un Poe sau un Dostoievski de pildă, ca să vedem la ce distanţă incomensurabilă se află modestul prozator ardelean nu atît de aceste modele absolute, dar chiar şi de problematizările căznit-mimetice ale unui Cezar Petrescu, casă nu mai vorbesc de nuvelistica eminesciană, concepută parcă pe un cu totul alt meridian spiritual decît acela autohton. Inexistenţi în astfel de schiţe(să recunoaştem, rudimentare la nivelul analizei psihologice), „demonii” lui Agârbiceanu îşi fac totuşi simţită prezenţa în naraţiunile mai elaborate din volumul IV al prezentei ediţii (Popa Man, dar mai cu seamă Jandarmul), cu precizarea că presupusul dostoievskianism al autorului nu-i decît o iluzie, cum au şi spus-o de altfel cîţiva exegeţi, sursa de inspiraţie fiind şi de această dată populară, folclorică. După cum aflăm din Cronologia ce deschide primul volum al prezentei ediţii, scriitorul ardelean descoperă marea proză rusească (Gogol, Tolstoi, Dostoievski) după ce se afirmase deja în viaţa literară, şi singura trimitere concretă la scriitorii ruşi am identificat-o acum într-o schiţă pe tema inadaptării din volumul Dactilografa (1930), şi anume Dăscăliţa, în care tînăra învăţătoare citeşte Crimă şi pedeapsă de Dostoievski, fără să aibă totuşi energia de a se revolta împotriva lumii, ca Raskolnikov, şi de a-l ucide pe inspectorul care îi promite un post la oraş cu gîndul mîrşav de a o silui. Resemnată, dăscăliţa se adînceşte în muncă şi uită de sine, spre exasperarea bătrînilor care au primit-o în gazdă şi care o adoptă ca pe propriul lor copil, lăsîndu-i toată averea. Morala desprinsă de aici pune la zid în mod evident dorinţa vinovată a celui ce se crede mai presus decît ceilalţi şi cere mai mult de la viaţă, vanitate sancţionată în spiritul bunului simţ ţărănesc, fără nimic din exaltarea mistică preconizată ca soluţie salvatoare în romanul dostoievskian.

Revenind la textele care i-au determinat pe unii critici să vorbească despre „demonii” lui Agârbiceanu (vezi remarcabilul studiu critic al lui Cornel Regman, din 1973), observăm că prozatorul însuşi contrazice presupusa influenţă dostoievskiană, de vreme ce îşi dezvăluie sursele şi precizează încă din subtitlu că Popa Man este o „povestire după o legendă” cunoscută, pînă nu demult, de localnicii din satul Teleguţa. Mai cuminte ar fi să vorbim, cred, despre apropierea de filonul fabulos al naraţiunii populare, exploatat în mod similar de autori precum Gala Galaction, Pavel Dan, Voiculescu ş.a. În consecinţă, departe de a avea profilul unui personaj dostoievskian, Popa Man e mai curînd un tip dionisiac, un aventurier care, obişnuit de mic să trăiască periculos (e fiu de contrabandist), îşi părăseşte familia (nevasta şi copilul) de dragul soţiei logofătului din sat, pe care o abandonează la rîndu-i pentru a iubi apoi pe fata gazdelor sale din Teleguţa. Naratorul surprinde corect fascinaţia erotică exercitată de preot asupra femeilor, cu explicaţia subiacentă că interdicţia alimentează pînă la paroxism pasiunea, ducînd inevitabil la catastrofă. Şi aşa, ştiindu-se cu musca pe căciulă, popa refuză să se însoare, spre nedumerirea, iar apoi spre admiraţia sătenilor, care-l cred un ascet, dar trăieşte pe ascuns cu Firuţa, fata gazdelor sale, tăinuind păcatul,totuşi numai pînă cînd îl descoperă nevasta lui dintîi, pe care o regăseşte acum, după ani, cu minţile rătăcite. La scurt timp de la momentul reîntîlnirii cu soţul fugar, preoteasa moare înecată, iar popa se ticăloşeşte de tot, abandonînd pe Firuţa şi înhăitîndu-se cu o femeie stricată din sat, Măriuca, pe care vrea s-o ia de nevastă, dar este alungat de sătenii revoltaţi şi îşi pierde urmele pentru totdeauna, pentru a intra în legendă. În Jandarmul,aceeaşi fascinaţie erotică o exercită asupra femeilor Dumitru Bogdan, un bărbat cu figură misterioasă şi privire adîncă, de demon, care ştie să-şi impună voinţa. Căsătorit cu Catarina din interes, jandarmul iubeşte însă pe Veronica, nevasta unui anume Ion Roşu, care va muri otrăvit de bureţii gătiţi de mîna femeii, fapt ce stîrneşte bănuiala întregului sat şi, nu mai puţin, a amantului. Plecat pe front în timpul primului război mondial, demonicul personaj dezertează şi se întoarce acasă pe ascuns, spre a se iubi cu Veronica, de care fuge totuşi într-un final, de teama de a nu cădea el însuşi victimă femeii pe nedrept bănuite de a-şi fi omorît bărbatul. Rivalitatea dintre soţie şi amantă se stinge însă de la sine, odată cu trecerea vremii, căci femeile îşi caută de viaţă şi uită pe jandarm, pe care ajung să-l dispreţuiască: pocăită, Veronica se recăsătoreşte cu un anume Vasile Lişniţă, rămas văduv cu trei copii, iar Catarina fuge cu Ion Plăieşu, un flăcău frumos şi voinic. Nimic dostoievskian, aşadar, în această povestire ce nu depăşeşte orizontul senzaţionalului şi al fabulosului folcloric, fiind publicată ca atare în „Colecţia pentru toată lumea” a Editurii Dacia şi prezentată cititorului vremii, în spirit comercial, drept „O mare dramă în Maramureş”.

Edificatoare mi s-a părut, totodată, maniera în care era prezentat Agârbiceanu publicului cititor în nota editorului ce deschide volumul Primăvara, apărut în colecţia „Biblioteca poporului”, în 1928, şi anume drept „cel mai bun povestitor al Ardealului”, „adînc cunoscător al sufletului omenesc”, ale cărui povestiri sînt „ca nişte icoane vii”, „adevărate mărgăritare ale scrisului românesc” zugrăvind„viaţa plugarilor români”, cu bucuriile şi durerile ei. Prozatorul trecea aşadar în interbelic, la fel ca în anii afirmării sale de dinaintea războiului, drept un prozator realist, interesat de universul rural, înzestrat cu talent epic şi cu o remarcabilă intuiţie psihologică. De analiză a sufletului în sens modern nu poate fi vorba, căci mai toate schiţele din volum, la fel ca şi cele din Chipuri şi icoane, publicat din acelaşi an, reflectă schimbările care au loc în lumea satului, la nivelul comportamentului oamenilor şi al moravurilor, pe fondul evenimentelor din timpul războiului şi al mutaţiilor sociale produse după realizarea Marii Uniri. Interesant e că prozatorul optează cu predilecţie pentru relatarea indirectă a faptelor, prin intermediul unui personaj(Moş Andrei aici, în alte volume sau cicluri de povestiri Ilarie, Nicodim pădurarul ş.a.) menit a da credibilitate întîmplărilor relatate în calitatea sa de martor. Sursa textelor din volumele de faţă este prin urmare tot una orală, căci alter-ego-ul auctorial („domnul Vasile”, „domnişorul Vasilică”) nu-şi asumă decît misiunea de a transcrie ceea ce va fi auzit de la alţii, precum acel „Moş Andrei” de odinioară(„îmi mai spunea vreo povestire, dintre cari însemnez şi eu cîteva aici”) –cronicarul satului Dumbrăveni, povestaşul, martorul întîmplărilor de odinioară, mai ales ale celor din vremea războiului, pe care evenimentele nu-l lasă indiferent, modificîndu-i psihologia. Aşa se face că scriitorul revenit în satul natal îl găseşte acum „trist”, dar „nu de sărăcie, nici de boală, ci, cum spunea el: îi venea în gînd că toate-s trecătoare”. Iar Moş Andrei, cu toată melancolia lui, păstrează totuşi vie amintirea curajului uimitor de care a dat dovadă părintele Damian în faţa cotropitorilor, precum şi a vitejiei căprarul Grigoraş, căzut la datorie în lupta pentru reîntregirea neamului. Naratorul consemnează şi alte întîmplări nemaipomenite, precum fuga saşilor (Pe urlaţi, după ceilalţi) şi a ungurilor, ce stîrneşte lăcomia localnicilor, dornici să pună mîna pe bunurile abandonate (în Proces vechi, autorul surprinde invidia unui român întors de pe front pe chiverniseala unui sas, Wagner, căruia plănuieşte să-i ia casa, dar se răzgîndeşte în ultima clipă, cuprins de ruşine).

Sentimentul efemerităţii condiţiei umane e pe deplin justificat, avînd în vedere nenorocirile pe care le aduce războiul şi, odată cu ele, modificarea radicală a vieţii oamenilor, ispitiţi să migreze tot mai frecvent de la sat la oraş. Din punct de vedere tematic şi stilistic, schiţele din volumul al III-lea al prezentei ediţii fac corp comun cu povestirile şi nuvelele din volumul al IV-lea, tratînd în esenţă aceleaşi probleme, cu un plus de varietate în textele ce radiografiază viaţa de la oraş a celor dezrădăcinaţi cu voia sau fără voia lor. O menţiune aparte merită prozele ce surprind în cheie ludică, de farsă, anumite aspecte ale vieţii urbane, dominate de spiritul capitalist, concurenţial, într-o lume unde politica joacă rolul de vioară întîi. În După aperitive, de pildă, femeia primeşte cu ironie grava mărturisire a soţului, ce recunoaşte, într-un moment tardiv de sinceritate, că s-a căsătorit din interes, sacrificîndu-şi sentimentele faţă de iubita din tinereţe. Soţia pune însă confesiunea aceasta intempestivă pe seama excesului de băutură şi a nesănătoaselor năravuri alimentare deprinse de bărbatul ei după război, odată cu mutarea lor la oraş („România asta mare! Şi bătrînii se scrîntesc!”). Cu excepţia acestui caz, în care bărbatul se dovedeşte mai adaptabil, femeile sînt cele ce se arată cu adevărat receptive la noutate şi acceptă entuziast schimbarea. Emanciparea urmaşelor Evei constituie, de altfel, una din temele preferate ale prozatorului, care arată că femeia ajunsă la oraş, pentru a fi în rînd cu suratele ei, începe să se pudreze şi să se plimbe pe străzi fără ocupaţie, privind cu neruşinare la bărbaţii din jur. Astfel, în Nedumeriri, femeia unui funcţionar oarecare se revoltă împotriva soţului ce nu vrea să-şi schimbe stilul de viaţă şi să ţină salon, şi începe să frecventeze cinematografele, să-şi vopsească unghiile, să ţină dietă şi să citească romane „cu titluri piperate, aproape toate vizînd viaţa sexuală”, despre care autorul ţine să precizeze că-s toate „traduceri din limbi străine” (semn că autorii români vor fi rămas reticenţi faţă de asemenea subiecte). Inerţia funcţionarului stîrneşte dispreţul femeii(fiică de portărel!), care cere divorţul dar, neprimindu-l, se resemnează să-i pună coarne de cîte ori are ocazia. De tot hazul e şi bucata Cura de slăbire, în care e vorba despre un cuplu supraponderal ce nu se poate abţine de la mîncare, soţii surprinzîndu-se unul pe celălalt înfulecînd pe ascuns, în cămară.

În cheie rizibilă va fi tratată de multe ori şi tema politicului, ca în bucata cu titlul Vizita, în care un politician parvenit, Ioniţă Macavei, suferind de sindromul Cănuţă, îşi ia copiii la bătaie pe nepusă masă (copiii nu erau ai lui, soţia îl înşelase, oferindu-i în schimb poziţie socială), pe motiv că nu-l ajutaseră să-şi amintească numele unui ilustru personaj istoric. În Capcana, un escroc profită de vanitatea unei femei nemulţumite de propria ei condiţie, promiţînd că-i va angaja bărbatul rămas pe drumuri contra unei sume oarecare. După cum observăm, femeile sînt mult mai sensibile la politică decît bărbaţii, şi tot ele joacă, după cum am mai spus, rolul de agenţi ai modernizării în cadrul familiei. La fel stau lucrurile în schiţa Slab de înger, ce seamănă izbitor cu Inspecţiunea lui Caragiale, cu diferenţa că eroul lui Agârbiceanu, Gligor Şerb,„şef de serviciu la primărie”, trece cu bine peste criza de conştiinţă care-l determină să mărturisească a fi primit bani de la un om de afaceri evreu, Grumberg. Ştiindu-l însă de o corectitudine ireproşabilă, toată lumea îl consideră nebun, inclusiv judecătorii, care îl achită. Singura care îl crede e nevastă-sa, iar aceasta îl va constrînge în cele din urmă să intre şi el în politică, să se dea în fine cu lumea „pentru a mai înnoda sărăcia”, deşi omul refuzase asta mereu, cu încăpăţînare. Poate că în astfel de texte am putea identifica acel gen de umor tipic ardelenesc, anti-balcanic şi anti-caragialian, pe care pretindea Ion D. Sîrbu a-l fi ilustrat în piesele lui din volumul Bieţii comedianţi (1985). Dar ştim că o astfel de pretenţie ar fi stîrnit, la rîndu-i, rîsul marelui dramaturg, care nu s-a sfiit să ia peste picior, cu maliţie, ifosele românilor cu origine pur latină de peste munţi.

Reîntorcîndu-ne la schiţele lui Agârbiceanu, observăm că imoralitatea şi lipsa de scrupule caracterizează atît mediul politic(în texte precum Protectorul,Ispita, Într-un picur de apă, Visurile ş.a.), cît şi acela gazetăresc. Anunţul, de exemplu, tratează o temă întîlnită şi la Caragiale (ştirea inventată, qui-pro-quo-ul), referinţa la marele dramaturg fiind în text explicită. Un om exact prezintă necazurile unui traducător care e nevoit să treacă prin situaţii umilitoare pînă să-şi primească plata cuvenită, condiţia mizeră a funcţionarului fiind ilustrată şi de alte schiţe (în Urmările unui anunţ, angajarea unui funcţionar se face prin tragere la sorţi).De asemenea, lumea literară de după război e radiografiată şi în lumina noilor moravuri gazetăreşti, ca în bucata Năravuri, unde un bătrîn scriitor ieşit din circuit dezvăluie impostura a doi tineri gazetari, pentru a se lăsa mai apoi el însuşi păcălit de aceiaşi escroci, care ştiu să-l anihileze, mîngîindu-i orgoliul. Caragialiană sută la sută se vădeşte a fi schiţa cu titlul În cabinetul medical, unde un negustor prosper merge să se caute la doctor din cauză că începe să se înduioşeze tot mai des faţă de sărăcia semenilor, riscînd astfel să-şi risipească averea. Într-un registru de farsă uşoară, amintind de teatrul lui Sebastian, se desfăşoară şi acţiunea povestirii Dactilografa, care dă şi titlul volumului din 1930: directorul unei bănci se lasă convins de contabilul său să angajeze o dactilografă, de care se îndrăgosteşte, dar pînă la urmă se vede nevoit să constate că tinerii se iubesc reciproc şi acceptă resemnat să-i cunune. Un alt tip de farsă, de data aceasta grotescă, întîlnim în Corvoada, o scurtă povestire despre rafinamentul sadic cu care o soţie îşi pedepseşte bărbatul afemeiat, deprins să angajeze numai slujnice tinere şi frumoase. Sătulă pînă peste cap de năravul soţului păcătos, femeia aduce în casă o femeie hidoasă, cu obrazul desfigurat, care-şi îndeplineşte cu exces de zel misiunea, băgîndu-l în mormînt pe bătrînul cu simţ estetic.

Mult mai elaborată epic este nuvela Stana, în care e descrisă drama unui ţăran ce se întoarce invalid de pe front şi moare de inimă rea, văzînd cum îl înşală femeia. Stana e dispusă a-şi trăda soţul în continuare, invaliditatea acestuia eradicîndu-i complet sentimentul culpei. Fin psiholog, bărbatul intuieşte că indiferenţa reprezintă singurul leac menit să domolească scandalosul comportament al femeii, ce va gusta libertatea numai „pînă cînd va simţi şi ea că nu-i decît un fir de nisip în lume, că nu pentru ea răsare soarele şi înverzesc cîmpiile”. Ca atare, după moartea soţului, Stana începe să fie stăpînită de spaimă la gîndul că e urmărită de piciorul de lemn ce-i bîntuie visele, şi de care încearcă să scape, fără a reuşi însă, ceea ce o determină să-şi deşerte sufletul în faţa soacrei şi a băiatului său inocent, obţinînd astfel, numaidecît, iertarea. Continuarea subiectului o vom întîlni mai apoi în Calea iertării,o schiţă din volumul Primăvara (1928), în care lelea Nastasia îşi pomeneşte într-un acatist şi nora, adică tocmai pe Stana, femeia pierdută, împăcată în veşnicie şi în inima bătrînei cu fiul său, mort de mult. Suferinţele Marinei relatează povestea unei femei la fel de păcătoase ca Stana, dar fără conştiinţă morală, care se oferă ocupanţilor în timpul războiului, fapt ce atrage ulterior sancţiunea obştei, avertizată de pericolul alterării purităţii etnice. Ca atare, copilul roşcat, rodul încrucişărilor păcătoase cu ocupantul, stîrneşte deopotrivă îngrijorarea femeii, care se teme ca nu cumva tatăl copilului să fi fost evreu. Pentru a evita însă persecuţia comunităţii rurale(ce o vizează şi pe Vironica Surdului din bucata În taină, dar nu pentru comportamentul ei imoral, acceptat îndeobşte, ci pentru că „în vremea războiului, se înhăitase şi cu soldaţii nemţi”), Marina se mută la oraş, unde nu mai deranjează pe nimeni şi îşi pierde urma. Opoziţia sat-oraş ilustrează aici diferenţierea netă între o comunitate etnică omogenă (satul) şi una eterogenă (oraşul), ultima fiind sancţionată etic ca „vavilonie”: „Au şi oraşele partea lor bună: că înghit, în vavilonia lor, lucruri şi oameni”. În aceeaşi ordine de idei, în schiţe precum Trestie bătută de vînt sau Trufia vieţii sînt criticate atît uşurinţa cu care au căzut în păcat unele femei în timpul războiului (dovadă circulaţia unor „cîntece neruşinate” cu versuri ca acestea: „Lîngă badea cel urît/ Am trăit ca în mormînt./ Zece ani am robotit. N-am ştiut de libovit./ Da de cînd îi dus departe/ Cu muscalu de se bate/ Ne-ndulcim cu buze moi,/ Bădişorule-amîndoi,/ prin grădini şi prin trifoi”), cît mai ales „ghiavolul bănuielilor” şi „fumurile” cu care s-au întors bărbaţii din război, tulburînd ordinea în sat, spre necazul femeilor cinstite şi spre bucuria „ghiavoliţelor plăcerilor”,  stăpîne iar „nu numai în casă, ci în toată lumea”. Statornicia în dragoste a femeii e însă la fel de frecvent întîlnită, dacă nu încă şi mai frecvent decît nestatornicia, ca în bucata cu titlul Stafia, în care femeia, în pofida sărăciei ce o apasă, îşi iubeşte bărbatul şi după moarte, spre disperarea noului pretendent, nevoit să constate că iubirea lui sinceră n-are nici un fel de ecou în sufletul celei ce acceptă numai formal să-i fie parteneră de viaţă.

Trufia şi gelozia bărbaţilor întorşi de pe front produc anarhie în lumea satului, căci foştii combatanţi au pretenţii de „domni” şi-şi revendică dreptul de a administra ei înşişi comuna, deşi nu se pricep la treburile funcţionăreşti. Scriitorul atinge în aceste texte, tangenţial, o temă pe care o va relua şi în alte proze, după cum am mai spus, şi care dezvăluie modificarea comportamentului oamenilor, ce prefigurează dezintegrarea morală a lumii satului. Un subiect ce aminteşte de situaţia dramatizată de Shakespeare în Regele Lear, tratat însă pur anecdotic, cu lejeritate ludică, îl ilustrează bucata Fără pămînt, unde un ţăran harnic şi chivernisit, moş Mitru,deprins ca lucrurile să se facă în gospodărie doar după voia lui, îşi împarte pămîntul copiilor la presiunea nevestei, pe care ajunge ulterior să o urască, deoarece copiii nu-i mai solicită ajutorul. În alt loc (Pensia), Agârbiceanu satirizează mentalitatea primitivă a ţăranului, arătînd cum se modifică atitudinea oamenilor (în acord cu zicala: „Să moară şi capra vecinului!”) faţă de un bătrîn profesor venit de la oraş, despre care află că primeşte o pensie.

Tot în registru anecdotic, deşi dimensiunile textului reclamau o elaborare mai complicată, va fi relatată înşelătoria ţăranului devenit preot în nuvela Păscălierul, în care popa Costandin Pleşa, primind de la un călugăr o carte presupus miraculoasă, învaţă repede să o utilizeze în propriul beneficiu şi îşi instruieşte femeia să-i spioneze pe oamenii creduli pentru a le lua banii. Cartea miraculoasă era, se înţelege, o frumoasă minciună, singurul remediu eficient fiind credinţa oamenilor că se vor vindeca. În alt loc, un preot îşi cere iertare de la protopop din cauză că nu se poate abţine de la ţopăit cînd aude sunet de fluier şi joc, chiar şi în altar. La fel de anecdotică, dar cu un plus de senzaţional este şi povestirea Faraonii, ce relatează aventurile prin care se văd nevoiţi să treacă, fără voia lor, Ţancu şi Salomia, regele unei comunităţi ţigăneşti şi soţia lui, după ce rivalul la şefia tribului, un anume Dinu, neputînd să o aibă pe Salomia pentru el, le ceruse fiica, pe Rusalina, pentru băiatul lui, dar e refuzat. Rusalina fuge cu părinţii la Lugoj, şi după ce aceştia mor, urmăriţi de răzbunarea lui Dinu, fata se mărită cu un ţigan de treabă, Marco, cu care făcu la rîndul ei o fetiţă, Florica. Aceasta însă moare ucisă, după o tentativă de răpire a celor din neamul vechiului rival, Dinu, al cărui nepot trebuia s-o ia de nevastă pentru ca cele două neamuri să-şi încrucişeze, în sfîrşit, sîngele. Îndurerata mamă înnebuneşte şi ajunge cerşetoare, pentru a se sfîrşi la rîndul ei, de durere, lăsînd în urma sa amintirea unei ţigănci frumoase, care „trăieşte din tată în fiu”. Două iubiri e tot o poveste sentimentală, cu mai puţine elemente de pitoresc şi senzaţional, între un fiu de preot român din Ardeal şi fiica unei baronese maghiare, de care tînărul se îndrăgosteşte ca un nebun, uitînd de părinţi şi de casă pentru o bună perioadă de timp, şi de care se desparte abia în momentul cînd începe să se simtă jignit în sentimentele lui patriotice, de român.

Psihologia noastră etnică, în contextul modernizării societăţii româneşti de după Marea Unire, e radiografiată apoi aproape eseistic în povestirea Răbojul lui Sfîntu Petru (al cărei subiect e prefigurat în schiţa Minunea, ce deschide volumul cu acelaşi titlu din 1936), prin intermediul convenţiei vizitatorului străin, utilizată de Montesquieu în Scrisori persane. „Nu-s oameni răi românii, da-s slabi de ispită”, constată Sfîntul Petru, văzînd că împărţirea pămîntului, în loc să-i mulţumească pe oameni, „a stricat lumea”. Pentru a înţelege firea românului, care îl contrariază la început („mult se mira de nepăsarea lor, de nesmţirea la rău şi la bine, de uşurinţa cu care părea că privesc viaţa”), Sf. Petru cercetează istoria neamului, din care desluşeşte, în fine, de ce românii sînt stăpîniţi de „patima batjocurii”, de ce „greu se apucă de-un lucru şi repede se lasă” ş.a.m.d. Printre multe altele, prozatorul sancţionează în treacăt, trăgînd spuza pe turta sa, şi literatura contemporană, mai exact „decadenţa de după război”, dar şi vanitatea poeţilor căzuţi în mizerie, ce refuză să scrie la comandă, îngroşînd rîndul celor ce ilustrează mitul bardului inspirat, nedreptăţit de societatea mercantilă. Inutil să mai spun că Agârbiceanu se situează la antipodul unui astfel de creator vanitos, practicînd scrisul ca profesie liberală, în spiritul celei mai severe discipline.

Se cuvine să închei acum prezentarea „subiectelor” predilecte din scrierile cu caracter realist ale autorului Fefeleagăi, care ar merita comentate într-un studiu mai amplu, nu înainte de a constata că prozatorul ardelean surprinde sintetic materia schiţelor sale pe tema modernizării în micro-romanul Valurile, vînturile…, al cărui subtitlu(„Povestire din primii ani după Unire”) reflectă cît se poate de limpede intenţia de radiografie morală a fenomenului migraţiei de la sat la oraş, cu dizlocările de mentalitate şi cu conflictele subsecvente. Eroul povestirii este aici Ion Roşu, un ţăran cu două clase de liceu, care se mută la oraş pentru a-şi face copiii „domni”, dispreţuindu-şi condiţia pe care ar fi vrut să o depăşească. De aceea, se implică activ în politică, şi în consecinţă i se promite un post de „scriitor la judecătorie”. Deşi iniţial pare ridicol soţiei şi mamei sale, după un timp de stat la oraş, cînd se întoarce în sat pentru a rezolva treburile gospodăriei, lasă impresia unui om chibzuit(„fala lui, care-l făcea mereu de rîs şi respingător, nu mai era nicăiri”). Ion Roşu începe să cîştige bani frumoşi ca om de încredere al acţionarilor unei fabrici de cherestea din oraş, şi-şi aduce familia cu dînsul. Pe femeie o învaţă „să-şi lepede şi ea cătrinţa şi şorţurile şi să se îmbrace în rochie”, iar pe copii îi înscrie la şcoală. Cu toate acestea, omul se simte „străin şi între domni şi între muncitori”, şi ajunge la concluzia că, „pentru a ajunge cu adevărat între domni, în clasa conducătoare, e nevoie de altă educaţie şi de multă şcoală, mai multă decît două clase de liceu”. Prozatorul înfăţişează apoi cu compasiune condiţia mizeră a muncitorilor, dar fără a face concesii ideologiei comuniste, căci maniera în care se vorbeşte în text despre industrializare şi despre mişcările sindicale e mai cu seamă tributară unei mentalităţi conservatoare, potrivit căreia dizlocarea omului din sînul naturii produce alienare. Aşa se explică şi drama familiei Roşu, dezlănţuită odată cu pierderea mijloacelor financiare necesare traiului la oraş. Imediat ce protectorii săi îşi pierd influenţa la fabrică, Ion Roşu va fi concediat, iar familia lui se tot mută de colo colo, în cartiere tot mai insalubre, pînă cînd copiii îşi vor face un rost pe cont propriu. Prima care se adaptează vieţii de la oraş este fata, Veronica, ce se procopseşte cu un post bine plătit de croitoreasă, devenind ulterior coproprietară a salonului de modă unde lucrase iniţial ca simplă angajată (alesese un salon românesc, spre a-i face mamei sale pe plac!). Mai tîrziu fata se va căsători cu un medic, cu care va avea un copil, şi va rămîne văduvă la scurt timp, resemnîndu-se totuşi cu soarta. La fel de împăcat cu destinul său se arată a fi şi unul dintre cei doi băieţi ai lui Ion Roşu, cel mai cuminte, Niculiţă, care se hotărăşte într-un tîrziu să se facă învăţător, deşi iniţial, la sugestia tatălui ce-l visase „domn”, nici nu voise să audă de şcoala normală, din dispreţ pentru condiţia nenorocită a dascălului. Celălalt băiat, Dumitru, alege calea revoltei şi devine membru activ al partidului comunist, în care se va înscrie şi tatăl său, după ce încercase zadarnic să-şi înece necazul în alcool. Ion Roşu înfundă într-un final puşcăria, iar Ana, soţia sa, se întoarce la casa ei de la ţară, cu regretul de a fi părăsit vatra satului, dar şi cu credinţa că „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”.Ecourile intertextuale la Moara cu noroc a lui Slavici sînt mai mult decît evidente. După cum lesne se poate constata, micro-romanul de faţă interesează în primul rînd ca document socio-cultural, menit a ilustra evoluţia societăţii româneşti către modernitate. De aceea, ar merita să fie cunoscut mai ales de istorici. Altminteri, naraţiunea pare construită arbitrar, cu intenţia de a ilustra o teză morală, iar personajele sînt creionate schematic, fără nuanţe, configurîndu-se, aproape demonstrativ, ca alegorii ale unor virtuţi şi vicii abstracte. Esteticul are, cu siguranţă, de suferit, dar esteticul n-a fost niciodată o miză esenţială pentru Agârbiceanu.

De altfel, ori de cîte ori se pronunţă în legătură cu propriul meşteşug scriitoricesc, prozatorul ardelean rămîne în zona consideraţiilor generale, asumîndu-şi cu modestie rolul de scriitor popular, de pedagog şi de cronicar anonim, fără pretenţia singularizării în plan estetic. În Cuvîntul înainte la un volum apărut tîrziu (Povestirile lui Mărunţelu, 1956), autorul Arhanghelilor se plasează în mod deliberat în trena lui Coşbuc, mărturisindu-şi astfel intenţia de a elabora o veritabilă epopee a satului românesc, bazată pe prelucrarea poveştilor populare: „În cariera mea literară, am fost adeseori îndemnat de-o pornire lăuntrică să compun o poveste, un basm vast, alcătuit din înlănţuirea tuturor poveştilor româneşti cunoscute, un fel de epopee în proză; (…) G, Coşbuc, înaintea mea, a urmărit aceeaşi prelucrare a poveştilor noastre, dar în versuri.”.Alteori, prelucrarea literară invocată aici e redusă la minimum, ca în bucăţile din volumul Din munţi şi din cîmpii (1957), precum Vînătoarea vulpii, Răzbunarea ursoaicei, Săracii grauri, Iepuraşul ş.a., care nu-s decît nişte povestiri publicate într-o revistă de vînat şi pescuit („Carpaţii”), alături de relatări similare ale scriitorilor amatori. „Nu erau obicinuite povestiri vînătoreşti, în cari fantezia joacă adeseori un mare rol”, mărturiseşte Agârbiceanu, „ci fapte autentice, pentru cari fiecare îşi lua răspunderea”. Autenticitatea rămîne aşadar, pentru scriitorul ardelean, mai importantă decît imaginaţia, căci literatura trebuie să fie o oglindă a vieţii.

Asumîndu-şi apoi din capul locului o dimensiune memorialistică prin chiar temele abordate, literatura aceasta „trăită” consacră un ritual aparte al povestirii, care atribuie autorului un rol de mediator, după cum am văzut deja, de vreme ce el nu face decît să „transcrie” ceea ce relatează povestitorii recunoscuţi de comunitate drept reprezentanţi ai tradiţiei, ai memoriei colective  (Moş Andrei, Iliuţ etc.). Interesant e că, şi atunci cînd îşi scrie propriile sale memorii (Amintirile, 1940), Agârbiceanu recurge la ritualul povestirii mediate, intenţia povestitorului nefiind aceea de a vorbi despre sine însuşi, ci de a redescoperi pe copilul din el (ipostază generică, aşadar, trans-individuală, a personalităţii). Iată o confesiune, cred, lămuritoare: „Dacă mă gîndesc bine, văd că nu numai senzaţia gerului, ci şi a căldurii de vară, ca şi a luminii, a vîntului şi a tuturor puterilor firii mi-au rămas în suflet din anii copilăriei din satul meu natal. (…) Şi, în frigul pustiului ce m-a cuprins după pensionare, am simţit mare nevoie să viu mai des pe-acasă… Şi-mi pare că acum încep să trăiesc iarăşi singur, ca în anii copilăriei. (…) Acum simt iar că trăiesc eu, mă gîndesc, mă simt pe mine însumi”. Şi, în alt loc: „Dar, nu ştiu cum, eu am simţit totdeauna farmecul copilăriei, chiar în naivitatea vîrstei. Ea m-a îndemnat să pun în cadre atîtea chipuri de copii în scrierile mele. (…) Copilul care trăieşte în astfel de mediu rămîne mai tăcut, mai iubitor de singurătate, dar poartă în el bogăţii şi frumuseţi de care numai bătrîn începe să-şi dea seama”.

Aşa se face că textele de bătrîneţe ale lui Agârbiceanu sînt şi cele mai subversive în raport cu ideologia comunistă şi cu realismul socialist, pentru că autorul, în loc să rămînă fidel crezului său artistic de-o viaţă şi să radiografieze, cu mijloacele realismului, societatea vremii sale, se întoarce acum la origini, reconstituind imaginea paradisiacă a unui sat românesc ce trăieşte deja în afara timpului, în mitologie. La contactul cu locurile natale, prozatorul se regăseşte pe sine şi reuşeşte să reconstituie emoţiile primare, legate de cele dintîi impresii care i-au modelat sensibilitatea: mirosul busuiocului din casa bunicii (substitut autohton al madlenei proustiene), ploaia care potopeşte om şi peisaj, prima zăpadă şi bucuria copiilor cînd se face drumul de sanie, gerul care scrie pe geam fantastice hieroglife, lumina vrăjită a lunii în noapte, începutul verii, cu dezlănţuita senzaţie de libertate, contactul cu moartea şi cu suferinţa(vezi tragedia petrecută la coliba de lîngă pădure), iar mai apoi, în adolescenţă, descoperirea uimită a misterului feminin, încă neindividualizat, aşa cum l-a descris Proust prin metafora „fetelor în floare”, aproximată aici drept un „cuib cu soare” ş.a.m.d. Nicolae Iorga vorbea, în cronica sa la volum, despre frumuseţea de stampă japoneză a peisajului din aceste proze de mare rafinament, stilizate cu o mînă sigură de maestru. Nimic mai adevărat. Şi în acelaşi registru, de neverosimilă delicateţe şi forţă estetică, se înscriu şi textele ce compun volumele următoare (De vorbă cu Ilarie, 1941, Din copilărie, 1956,Povestirile lui Mărunţelu, 1956, şi mai ales File din cartea naturii, 1959), care-l impun pe Agârbiceanu drept unul dintre cei mai valoroşi scriitori români în acest gen aparent minor, banal şi atît de sofisticat totodată.

Dacă eruditul şi inimosul editor care este profesorul Ilie Rad va continua să-şi ducă, ardeleneşte, gîndul pînă la capăt, sînt convins că opera lui Agârbiceanu va avea, în sfîrşit, soarta pe care o merită. Adică una mai bună decît cea de pînă acum. Căci prozatorul ardelean, iată, ne poate încă surprinde, deşi istoria literară l-a reţinut, nedreptăţindu-l vădit, doar ca autor de climat, creator al unei opere vaste, însă fără un contur estetic bine precizat. Evident, surpriza n-o vom simţi decît numai cu condiţia de a fi dispuşi să-l citim pe Agârbiceanu altfel decît pînă acum, din interes cultural şi cu un ochi proaspăt, neîntunecat de prejudecăţi.

 

[i]Ion Agârbiceanu, Opere III. Schiţe şi povestiri (1923-1959), Ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, bibliografie, note şi comentarii, referinţe critice şi glosar de Ilie Rad, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2015, 1807 p., şi Ion Agârbiceanu,Opere IV. Povestiri şi nuvele (1906-1964),ed. cit., 1403 p.

Revista indexata EBSCO