Jul 18, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – „Existența construită” după repartiție

Cine a trăit şi în alte timpuri ştie că la începutul toamnelor era lăudată în presa comunistă promptitudinea cu care noii absolvenţi de facultate se prezentau la post, apoi seriozitatea, spiritul de angajare dovedit din primul an de stagiatură, capacitatea, pregătirea deosebită a acestora. Pe acest fundal, de fapt o „junglă de origine psihologică favorizată de minciună”, unde inegalitatea (comunistă), indolenţa, opacitatea şi mediocritatea sunt la ele acasă, se prezintă la o şcoală, cu repartiţia ministerială în mînă, Orest Mînecan, protagonist al romanului Ordinul Bunei Speranţe, apărut sub semnătura lui Ovidiu Moceanu în 1989 şi reeditat la Editura Thracus Arte în 2015 (cu o postfaţă de Adrian Lăcătuş). Absolventul de Filologie din anii ’70 ai secolului trecut face o călătorie, dar nu în vederea negaţiei, cum proceda un personaj dintr-o proză scurtă a lui Mircea Nedelciu, ci a afirmaţiei – a afirmaţiei de sine pe tărîmul iluziei.

Curtea şcolii, pustie în prima parte a lunii septembrie, nu pare pregătită să surîdă festiv în ziua deschiderii noului an şcolar: „Pereţii păstrau amintirea mingilor mai mari sau mai mici bătute cu diverse ocazii, gardurile emanau resemnare, dacă nu o anumită sete sinucigaşă, voiau cu orice preţ să intre în pămînt, nu să opună rezistenţă eroică, după cine ştie cîţi ani tuturor celor care au sărit peste ele, le-au lovit sau pur şi simplu, în căutare de loc ferit, la ceas mai vesperal sau auroral le-au folosit ca apărători” (p. 26). Interiorul şcolii îi oferă profesorului stagiar un spectacol şi mai dezolant: „Deschise o uşă, un «laborator», un fel de magazie pentru hărţi şi scheme, iar scîrţîitul uşii determină mişcare febrilă de şobolani: în lumina puternică, trei zugravi, ei erau, abia se mai ţineau pe picioare. Întinseseră o hartă pe o catedră răsturnată, resturi de mîncare trădau un festin prelungit peste cîmpiile Romîniei, iar o sticlă goală de «stalicinaia» o circulaţie intensă a lichidului între Prut, Tisa şi Dunăre” (pp. 21-22). Probabil că încă îi mai era vie în memorie proaspătului absolventului ziua repartiţiei naţionale, la care trebuia mers neapărat cu o hartă în mînă, pentru a vedea cam pe unde este ascuns viitorul post didactic ocupat.

Este foarte bine surprins de Ovidiu Moceanu momentul autumnal al (in)deciziilor şi amînărilor, atunci cînd la inspectoratele şcolare, în timpul sesiunii de supliniri şi transferuri „în interesul învăţămîntului”, se împart sferele de influenţă. Într-o societate în care „dreptul de a cere totul e urmat de dreptul de a ţi se lua totul” (p. 242), tehnica adoptată este aceea a bobîrnacului: „Dă-i omului, din prima întîlnire, un bobîrnac, mai ales dacă e în postura de solicitant (deşi nu era cazul lui), şi orice favor i-ai face, cît de umil, va fi ca o imensă binefacere; bobîrnacul dat la timp are efecte psihologice nebănuite” (p. 186). Cadrele didactice nemulţumite (foarte multe dintre ele, pe bună dreptate) se văd întîmpinate de inspectorii de specialitate cu lecţii de conduită civică, de entuziasm, de spirit de sacrificiu revoluţionar, de împăcare cu sine. „Astfel că domnul Petru Aluaş, zis Vineri, se îmbracă să meargă la şcoală, este profesor. Predă desen, latină, cunoştinţe politice, istorie, a predat şi romînă, rusă, franceză, iar acum completează catedra lui de suplinitor cu cîteva ore de geografie. A terminat un destul de îndepărtat institut, care te specializa în toate şi în nimic” (pp. 348–349). Urmează, în primele săptămîni de şcoală, activităţi de muncă patriotică (colectarea sticlelor, a borcanelor, a hîrtiei şi a fierului vechi), de practică agricolă la cîmp, între varză, ceapă, morcovi, cartofi şi o mulţime de buruieni. Într-o societate în care peste tot există cifre de plan (la nivel de judeţ, municipiu, şcoală, colectiv didactic, elevi, elev, părinţi), materia primului trimestru trebuie apoi recuperată rapid, pentru a se obţine rezultate cel puţin tot atît de bune ca în anul ce s-a scurs.

Romancierul nu poate rata ocazia de a face o comparaţie între „«şcoala de altădată», în care se regăseau părinţi nu trecuţi de 40–50 de ani – altădată însemnînd şcoala cu linii în palmă, stat în genunchi pe seminţe sau coji de nuci, arest pentru efectuarea temelor (acum revenind sub alte înfăţişări) şi «şcoala nouă», a tuturor permisivităţilor şi ubicuităţilor (termeni pe care i-a acceptat de îndată ce au curs din gura directoarei într-o şedinţă cu temă: «Creşterea eficienţei procesului educativ-instructiv prin modernizarea metodelor de predare-învăţare, în strînsă legătură cu relaţia familie-şcoală»), şcoala care a eliminat corigenţii şi repetenţii «printr-o mobilizare mai mare a tuturor resurselor», «prin activizare», prin «folosirea cuceririlor ştiinţifice şi tehnice», precum şi prin «respectarea planificării», cum constata directoarea, foarte mulţumită de procentul de 99,95% promovabilitate la sfîrşitul anului şcolar” (p. 85).

Dacă un roman este reeditat după un sfert de veac, te întrebi în ce constă actualitatea celor narate. Ei bine, în cazul romanului Ordinul Bunei Speranţe nu mai este actuală forma de guvernămînt comunist, şi – nu spun o noutate – nici situaţia din învăţămînt, care s-a degradat considerabil faţă de ceea ce a fost cîndva. În schimb, plasînd discuţia pe curba unui arc temporal, cred că rămîne actual, între limitele unei retorici a hipotipozei – conform căreia trecutul poate fi identificat în prezent – un dialog de bineţe, neconflictual de tipul: „– Bună ziua, omule!/ – Încă nu ştiu, domnule!” (p. 122).

În privinţa respectării îndatoririlor funcţionăreşti, profesorii se află în situaţia jenantă „să roşească asemeni unor elevi prinşi cu lecţiile nefăcute sau să recunoască o greşeală” (p. 195) în zilele cînd sunt prinşi de conducere sau de ciracii financiari că nu au semnat condica de prezenţă din neatenţie sau neglijenţă. Concluzia nu poate fi decît una: decît să îţi faci orele şi să nu le semnezi, mai bine le semnezi şi nu le faci. Orice variantă ai adopta, scopul unei lecţii nu poate fi decît „formarea priceperilor şi deprinderilor de a analiza un text literar; metode şi procedee: conversaţia euristică, analiza fenomenelor lingvistice şi extralingvistice; problematizarea; material didactic folosit: «Istoria ilustrată a literaturii romîne», manualul, antologia «Din stejar, stejar răsare»…” (p. 435). Si în învăţămînt, ca şi în alte domenii (medicină sau inginerie), cei cu pregătire medie vor să lase impresia că sunt mai bine pregătiţi decît cei cu studii superioare: „Se descurcase singură, făcuse facultatea mică, adică Institutul Pedagogic, şi era de părere că doi ani în plus de facultate nu au nicio importanţă, de aceea căuta prilejurile cele mai mărunte ca să-şi ilustreze teoria, cînd, de exemplu, un coleg sau o colegă greşea o medie, avea grijă să-i atragă atenţia pe un ton insinuant” (p. 226). Dar, indiferent de pregătirea avută, atitudinea directorilor este cam aceeaşi: „«Ce mai faceţi, domnule Onişor?» întreabă fostul director cu glas de gospodar căruia varza i s-a acrit numai atît cît trebuie şi i-a ieşit anul acesta un vin grozav” (p. 332).

Ordinul Bunei Speranţe este nu numai cartea devenirii parţiale a unui profesor debutant, dar şi a unui scriitor şi, în aceeaşi măsură, cartea necesităţii rostirii adevărului despre ceea ce trebuie să fie un scriitor. Convins că legi similare guvernează în egală măsură viaţa şi literatura, profesorul şi scriitorul Orest Mînecan doreşte să construiască o ficţiune care să-l protejeze de propriile iluzii existenţiale. Atent la înregistrarea sensului lucrurilor, a vocii interioare, el are în intenţie să scrie un roman în care să concentreze o multitudine de întîlniri mai mult sau mai puţin mirabile, însă apte să recompună o suită de imagini coerente, să exprime suflul vieţii. I-ar fi trebuit pentru aceasta două vieţi: una trăită şi alta contemplată ca într-o oglindă în imaginile traduse prin cuvinte. Suportul iniţial al acestei prefaceri creatoare îl reprezintă revelaţia distanţei care separă două moduri de a gîndi şi de a acţiona în social, precum şi trăirea sentimentului tonifiant al reînceperii vieţii cu suma intactă a virtualităţilor sale. Protagonistul se află pe fîşia de hotar a existenţei cînd tot ceea ce a trăit este supus unei analize severe a conştiinţei lucide, sensurile trecutului putînd direcţiona căile viito­rului.

Orest Mînecan simte că un anume ritm începe să-i ordoneze vorbirea interioară, scrisul însemnînd efortul de a se naşte a doua oară prin depunerea unei mărturii exemplare, pentru că în fiecare din noi doarme copilul îndrăgostit de ficţiune, de mituri. Astfel, el poate vorbi despre „existenţa construită”, care începe acolo unde se termină observaţia directă a celor care din principiu refuză ficţiunea – neputincioşi în a face „exerciţii de intuiţie” şi atenţi doar la a-şi asigura confortul social prin compromisul cu sine şi cu ceilalţi. Doar aşa îşi poate desăvîrşi scriitorul „fiinţa construită” – adevărata şi singura purtătoare de gînd autentic. Pentru Orest Mînecan, voinţa de a scrie reprezintă mult mai mult decît o simplă predispoziţie creatoare, confundată adeseori de unii cu talentul. Mecanismul psihologic profund devansează actualitatea, maturizarea îi este de alt tip decît cel obişnuit, deoarece el forţează graniţele vîrstelor. Altminteri, nu are putinţa cunoaşterii şi, necunoscînd, nu poate să scrie.

Existenţa personajului-scriitor se constituie din întîmplări banale în aparenţă, dar semnificative în substanţa lor. Acest raport conflictual dintre aparenţă şi esenţă, stabilit în ordinea calităţii unor eveni­mente trăite, capătă ipostazieri multiple în limitele relaţiilor care se creează între reperele spaţiale (dincolo şi dincoace de ceva; loc bun şi loc rău), temporale (trecut şi prezent), temperamentale (instinct şi raţiune) sau existenţiale (viaţă şi moarte). Această dedublare a universului în care evoluează personajul-scriitor există mai întîi ca distanţă spaţială. Între dincolo (circul lumii stăpînit de beţia puterii comuniste) şi dincoace (intimitatea, singurătatea: „O singurătate şi încă o singurătate nu fac două singurătăţi, ci o singurătate şi încă ceva, greu de definit” – p. 122) se află o „no man’s land” care, separînd fragmente de spaţiu, segmentează dureros însăşi fiinţa umană, incapabil de a lega ceva într-un sens ferm.

Butada „Omul sfinţeşte locul” este răstălmăcită în felul următor: „Nu oamenii colonizează la urma urmei locurile, ci locurile îi colonizează pe oameni. Ca şi cum ar fi adevărat că există acel spiritus loci de care vorbeau cei vechi, Tavi nu intră decît tîrziu în rezonanţă cu el şi, nu exagera deloc, în existenţa construită, locul şi-a impus definitiv o anume pecete. De aceea scrie că adevăraţii cuceritori nu sunt oamenii, care subjugă temporar teritorii şi distanţe, ci imaginile locurilor, în aşteptarea mîinii, ochilor, urechii, buzelor, nasului, picioarelor, în care să-şi trimită mesagerii veşnic neobosiţi: culorile, sunetele, mirosurile, într-un cuvînt – alcătuirea firească, încăpăţînată, răbdătoare, insistentă, nemuritoare  (s.a.)” (p. 249).

Nici la ţară omul nu mai sfinţeşte locul, deoarece ţăran nu mai înseamnă, în socialism, lucrător al pămîntului, ci doar locuitor al satului care face naveta la oraş şi aduce acasă produse alimentare pe care ar fi trebuit să le aibă deja în gospodărie. Aşa se face că „Acum nu mai există ţărani, există numai ţărănime. Ai văzut, probabil, un ţăran, numai unul, nu ai văzut ţărănimea. Vorbind, ai numărat, n-ai realizat o sinecdocă…” (pp. 214-215). Urmează că ideea de utopie creează un sentiment de neputinţă la gîndul că un anume loc visat nu se află pe pămînt, ci reprezentă o mixtură livrescă de imagini, impresii, amintiri, senzaţii, dorinţe, cu localizare mai mult psihică, impunînd un anumit ritm al vieţii, o anumită mentalitate şi conduită.

Prins în strînsoarea automa­tismului cotidian, protagonistul îşi proiectează existenţa pe dimensiunile unei devorante dorinţe de a trăi altceva decît îi „repartizează” societatea: „Nu poţi crea viaţa. Procreezi, dar nu creezi viaţa. A crea înseamnă a reveni mereu. Altfel totul rămîne o improvizaţie. Pot eu să dau ceasul înapoi şi să retuşez un gest să elimin o vorbă, să şterg din memoria celorlalţi imagini, gesturi pe care n-aş fi vrut să le fac, nu-mi aparţin? Existenţa construită însă e altceva. Fiecare ajunge să înţeleagă necesitatea ei, doar că unii oameni îşi limitează intenţiile la stricta reacţie de apărare. În existenţa construită e posibil orice, oricînd, în orice împrejurare, dacă ai ştiut să adaugi la timp ceea ce n-ai avut din start. Naşterea e un simplu start, într-o întrecere a orbeţilor. În existenţa construită, naşterea e efortul propriei voinţe, te naşti din propriul cap şi suflet, dacă ai credinţă în ceea ce gîndeşti şi simţi (s.a.)” (p. 161). „Ordinul Bunei Speranţe” reprezintă un datum structural ce inscripţionează în suflet cifrul secret al sensibilităţii, al dăruirii şi al armoniei. „Profesioniştii speranţei sunt rari. Speranţa şi mila vă cresc poate mai bine decît dragostea. Dragostea iartă, mila te mîngîie, speranţa e şi dragoste şi milă. Acest Ordin al Bunei Speranţe, care îşi face din credinţa în voi un titlu de glorie…” (p. 357).

Ordinul Bunei Speranţe este un reuşit şi veridic roman cu tentă biografică despre sensul deviant pe care îl canalizează exerciţiul puterii comuniste în ordinea socialului, al politicului şi al omenescului. Legile şi consecinţele lor asupra destinului intelectualilor constituie liniile de forţă în jurul cărora se struc­turează spaţiul continuu al unei literaturi şi conştiinţa celui care o scrie.

 

Revista indexata EBSCO