Jul 18, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Ion Horea, un „suflet vechi”

Cu aceeaşi patimă calofilă, izvodind o imagistică delicată, de fior elegiac, invocînd o apartenenţă orgolios declarată, aşezată, însă, apăsat, sub teroarea timpului, ne întîmpină Ion Horea în recenta sa plachetă Cît a trecut (Editura Ardealul, Tîrgu-Mureş, 2015). O carte-testament, observa Geo Vasile, reînviind un cronotop edenic sub sigiliul grav al trecerii. Străin, cum ştim, de orice emfază patriotardă, „poetul bătrîn”, fiu al unei lumi care s-a retras în amintire, transformă nopţile în „cîmp de luptă”, trăind cu „cei care plecară”, hoinărind – mental – pe drumuri transilvane. Şi dorind, faustian, a opri clipa, cu o detaşare care, sub ameninţarea golului, încearcă a-şi proteja seninătatea. Dezrădăcinarea, pierderea unei lumi (în care şi vetrele „parcă s-au stins”) cheamă în sprijin poezia. Această nouă recoltă de rondeluri şi sonete, trecînd în revistă o viaţă „dulce şi amară”, impune, desigur, prin meşteşug. Bineînţeles, simplitatea desenului poetic nu poate ascunde truda. Scribul, aplecat pe foaia „scrisă, ştearsă”, se bucură „de cîte-un vers ce prinde să se nască” şi proiectează simbolic drumeagul de ţară, ca ultim drum, risipind definitiv roiul iluziilor.

Notam altădată că, deloc ostentativă, cultura poetică a lui Ion Horea îngăduia şi seducătoare reverii intertextuale.Era cumva ciudat că, la bătrîneţe, de indubitabilă formulă clasică, îndelung testată, clasicizant şi, părelnic, clasat, Ion Horea se dovedea permeabil şi inovativ. Dar „voinţa de schimbare”, vizibilă (chiar frapantă, nota Petru Poantă) şi în Bătaia cu aur (1979), se dovedea o ambiţie-moft, zicea criticul. Sentimentalul Ion Horea, cultivînd un tradiţionalism rafinat se încerca acolo într-un epicism „ştrengăresc”, cu acrobaţii verbale, deplîgînd, paradoxal, înstrăinarea, acel spaţiu originar „pur”. Cum poezia rămîne „un fragment de mărturisire” şi lumea e pieritoare, satul transilvan, mai exact Vaideii de Mureş, ar fi de aflat în „mărturia versurilor”. În descendenţă pillatiană, cinstind „poezia roadelor”, venind dinspre amintire („cădelniţează timpul prin noi ca prin biserici”), dar cu robusteţe euforică, poetul, impresionant prin meşteşug şi cantabilitate, respectuos cu înaintaşii, ne asigură că „ei rămîn prin tine”. Melosul simbolist şi lexicul ardelenesc dezvoltă o viziune agrestă, sub pecete elegiacă, frecventînd şi parafrazînd, din iubire pentru poezie, alţi stihuitori, de felurite calibre. Ca imitator „corect” şi anticipator al generaţiei şaizeciste, după dezastrul realismului socialist, cum l-a văzut Nicolae Manolescu, bucolicul Ion Horea îşi proba rafinamentul tehnic printr-un contemplativism productiv, cu „disponibilitate melică” (cf. D. Micu).

Lirica „economiei agrare”, cucernică şi pătrunsă de tihna rurală, îmbibată de peisaje agreste, răsunînd – totuşi – într-un chip original, părea a sigila cursul „horaţian” al poeziei lui Ion Horea. Fără a ajunge la nelinişti existenţiale şi erupţii atavice, aceasta poartă „otrăvuri grele”; iar poetul, „tot mai în zăpezi”, ameninţat de creşterea umbrei (ca în A noua elegie precară), caută rostul trecerii noastre prin lume, traversînd „noaptea de-ndoială şi putere”. Privirea jubilativă de altădată, ancorată în orizont cîmpenesc, într-un spaţiu luminos, etalîndu-şi opulenţa, aparţinea unei sensibilităţi intelectualizate, ritmată de calendarul vegetal. Elanul primăvăratic, sentimentul verii sau melancoliile autumnale, cutreierate de o bucurie pillatiană nu eliberau, însă, o senzualitate ţipătoare. Şi nicio percepţie inocentă, căutînd refugiu într-o natură paradisiacă, virgină. Nicicînd anxios, Ion Horea a privit cu seninătate tragică rotirea anotimpurilor; de la etajul filosofic al liricii sale, descifrăm un posibil scenariu mioritic, gustînd cu rafinament voluptăţile agreste. „Suflet vechi”, poetul e potrivnic devălmăşiilor; va zugrăvi „icoane rare”, va cerceta o lume „nebănuită”, se va adînci în livresc, elaborînd migălos, căutînd fîntîni lirice nu într-un eden nefalsificat de istorie, ci poposind într-o natură corectată prin cultură. Tablourile lui, numind locurile, sînt spaţii sufleteşti; privind îndărăt, „către timpuri neclare”, poetul descoperă ecourile unei lumi. Evocarea e pioasă şi fabuloasă; acea altă lume îi protejează spiritul, îl apără de haotismul agresiv şi teroarea vidului. Sortit „umbririi celei mari”, asaltat de „a ceţurilor albă husă”, poetul opune vamei singurătăţii legătura cu istoria. Pentru Ion Horea, poezia patriotică nu este o meserie conjuncturală; iar istoria nu este un pretext decorativ, ci însăşi substanţa liricii sale, refuzînd declamaţia. Eul liric cheamă, însă, o geografie matricială, simbolică, gustînd aromele vechimii în sacrul spaţiu transilvan. De o mare sensibilitate, poetul, „cu pămînt prea mult în suflet”, invocă obîrşia, pleacă spre tărîmul originar (acea „ţară dintre ţări”), cîntă – la fel ca marii ardeleni de altădată – apartenenţa şi dorul de ţară. Patriotismul său, observăm, e fără goarnă şi fard. Un modern, aşadar, ce se încăpăţînează să rămînă tradiţional, Ion Horea cultivă, de fapt, peisajul interior: peisajul, s-ar putea spune, e chiar murmur autobiografic sau un loc al meditaţiei, al reîntoarcerilor. Izvorul şi mîntuirea fiinţei devin centrul lumii, apărîndu-ne („să rămîi aici, să sîngeri”) de „puhoirea zăludă”. Faţă de un Ion Gheorghe, al cărui efort poeticesc ne coboară în copilăria umanităţii, descoperind epicentrul unei civilizaţii, Ion Horea alunecă – şi el – într-o altă vreme („mai dinspre amintire”), invocînd peisajele copilăriei; elanurile sale lirice n-au tentă recuperatoare, ci rememoratoare, retragerea către origini aparţine unui „psalmist” care protejează o utopie sufletească. Într-un spaţiu al reveriei, asaltat de năluciri, Ion Horea nu face elogiul primitivismului neguros, ci supune materia unui sever filtru cultural. Ion Gheorghe era creator de viziuni; Ion Horea, un caligraf împătimit, reţinut, tandru şi, în pofida promiselor desfătări bucolice, auster, ne propune o poezie despovărată de podoabe, purtînd cu sine unda folclorică. Un poet care, despărţindu-se de caravana de iluzii, este acum, cercînd a afla rosturile lumii, expus „cirezilor de gînduri sumbre”: „şi nu ştiu ce coasă cade şi în carnea mea se-mplîntă!” (Noaptea nopţilor). Experienţă lirică de mare limpezime, cu impuls clasicist şi caracter eticist, poezia lui Ion Horea rămîne o reflecţie gravă, urmărind, în spectacolul trecerii, ravagiile timpului care „mistuie şi doare”.

După ce, în 1951, fusese admis la Şcoala de literatură, ucenicind o vreme la Almanahul literar clujean, va debuta editorial, cinci ani mai tîrziu, cu placheta Poezii, funcţionînd ca redactor la Viaţa Românească (1952-1964), secretar al Uniunii Scriitorilor (1964-1968) şi apoi la România literară (1968-1990), unde a fost şi redactor-şef adjunct. Dorindu-se „întreg al acestor locuri”, cîntînd „timpu-nnoitor” şi „lumina vîrstei”, precum în Coloană în amiază (EPL, 1961), Ion Horea, pătruns de tumultul epocii, va lăuda, „numai cu Lenin” fiind, pilda lui Korceaghin şi eroii treziţi din „întunericul de granit”, sub gîndirea şi „văpaia Partidului”. Chiar dacă, în ton cu alţi însufleţiţi congeneri, exploatînd temele-standard, îşi exprima „bucuria de a trăi într-o ţară liberă” (cum suna recomandarea lui Victor Tulbure), este evident că, în acel decor pauper, Ion Horea, remarcat pentru peisagism, aducea o undă proaspătă de lirism autentic. Ca „victimă” (fericită) a lui Ioanichie Olteanu (care îi era văr), poetul, un ins „scandalos de liniştit”, rezistent, răzbind prin felurite încercări, se apropiase şi de cerchişti, acceptînd versul „lucrat” şi cultura organizată. Temperamental, însă, horaţianizînd – constatase G. Călinescu (v. Contemporanul, nr. 35/1958) – el face figura unui elegiac resemnat, încercînd a atenua lecţia dură a zădărniciei. Şi, în acelaşi timp, observînd că „cerurile dorm” (v. Pădurile sînt stinse), în răspăr cu „tîrziul” arghezian, încerca, frisonat de orgoliul facerii, o replică laică: „să potriveşti o lume buimacă-n rime rare”. Îl însoţeşte în această trudnică lucrare „mireasma pămînturilor sfinte”, îndătinate hesiodic, rîvnind „o dîră de lumină”. Deşi „neguri se lasă/ Pe altădăţile” şi, bilanţier, aflat în preajma trecerii, el pornise „către-nserare”.

Evident, şi volumul Gravuri (2013) stătea sub zodie autumnală. Adunînd, cu neostoit elan meditativ, „note de toamnă”, traversînd „alba-ntunecime” în preajma poeţilor afini, intertextualizaţi, confiscat de „patimi cărturăreşti”, Ion Horea (n. 10 mai 1929, la Petea, jud. Mureş) se destănuia cu sinceritate. Reveriile campestre de altădată, invocînd, de pildă, „rînduri de acăţi” şi „o Atlantidă agrestă” (cf. Alexandru Dumitriu) fac acum casă bună cu biografismul şi cotidianitatea. Nu lipsesc, desigur, irizările livreşti în strădania de „a mai ciopli un vers”. Oricum, adaptat postmodernităţii, dar slujind cu rîvnă melodicitatea, punînd în joc reflexele tehnice (îndelung exersate), el a contrariat oarecum. Criticii din noul val au observat prompt că nu avem de-a face cu o nostalgie strict localizată, ci cu o melancolie a trecerii, ispitită, poate bacovian, de „turma gîndurilor” funebre. Încît acest „ardelean definitiv”, aşa taxat cîndva de Al. Cistelecan, îşi dezvăluia, ca o imensă surpriză, „suflul meridional”, invitîndu-ne la deambulaţii bucureştene: „E-un timp de hoinărit prin Capitală”. Sau atacînd, problematizant, tema scrisului, rezonînd, prin reîncarnări succesive, cu optzecismul (deja obosit). Chiar suspectat de metempsihoză poetică, acest „Pillat de Ardeal” (după formula lui Al. Cistelecan, de oarece circulaţie, respinsă hotărît de mai tinerii confraţi într-ale criticii) vădeşte „prospeţime palimpsestă”. Încît, în creuzetul său liric, topind, mărturisitor, prin „transhumanţă intertextuală”, varii influenţe şi filiere, Ion Horea propune o poezie „fără riduri”, constata şi Cosmin Ciotloş. Deşi, prevenitor, de pe pragul unei vîrste patriarhale, poetul ne avertizase cu blîndeţe: „Nu duci nimic. Ce laşi, e-o amăgire”. Sau: „închipuire-i tot ce laşi în urmă”. Iar placheta Cît a trecut adînceşte astfel de mîhniri, înţelepţite de trecerea anilor, aflînd reazemul (salvator?; mincinos?) în efortul scriptic, oricum împlinitor: „Te-ndepărtezi apoi de tot şi stărui/ Să afli-n viaţa ta cît adevăru-i/ Dincolo de cuvinte şi de mască,// Şi cînd te-aşezi la masă printre lucruri/ Precum un scrib, aştepţi să te mai bucuri/ De cîte-un vers ce prinde să se nască”.

Revista indexata EBSCO