Jul 18, 2016

Posted by in Cronica literara

Dan MĂNUCĂ – Arcade septentrionale

Fapt subliniat deseori în rubrica de faţă, tot mai numeroase sînt, în ultimul timp, preocupările pentru recuperarea mişcărilor culturale şi literare regionale. Scopul este fie  de a pune în valoare un bănuit, sau real, specific local, fie de a afla fundalul naţional pe care s-au derulat, pe plan naţional, marile curente de ideologie literară şi culturală. Cercetările în acest domeniu pot aduce argumente noi, îndeobşte ignorate de tratatele de istorie literară, îmbogăţind peisajul obişnuit al acestora, perpetuat, adesea sub formă de clişeu, în  numeroase studii de sinteză. De regulă, asemenea cercetări apelează la  elemente de sociologie, mai adecvate  împrejurărilor nu o singură dată dezolante prin ariditate valorică. Mai ales  literatura noastră interbelică oferă câteva  teritorii încă necunoscute, iar exegezele apărute pînă acum, spre exemplu despre iconarism sau despre cercul sibian, nu descoperă decît o foarte mică parte a acestora. Circumstanţele istorice au  favorizat desfăşurarea unui apetit cultural inexistent  înainte de 1918, manifestat atît pe plan social, cît şi pe plan geografic. Acest lucru a legitimat cunoscuta teorie a „localismului creator”, susţinută de Alexandru Dima.

Lucia Olaru Nenati invocă această teorie în preambulul volumului Arcade septentrionale (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, 634 p.). Acesta se opreşte asupra unei zone trecută cu vederea pînă acum de istoricii literaturii şi ai culturii, de ea ocupîndu-se îndeobşte cercetătorii locului, a căror perspectivă era, firesc, marginalizantă  prin supralicitare. Pericol pe care (de la bun început se cuvine a spune aceasta) autoarea lucrării de faţă a găsit   mijloacele de a-l evita. Aşadar, volumul precizează, în subtitlu, obiectivele urmărite: „reviste, personalităţi şi grupări literar-culturale din Ţara de Sus”. Şi, mai departe, cam nepotrivit, totuşi, pentru cutumele severe ale paratextualităţii, se detaliază şi intervalul temporal: „implicate <cele de mai sus n.n.> în consolidarea prin cultură a Marii Uniri de la 1918”.

Autoarea are drept merite principale,  înainte de toate, cercetarea fenomenului literar botoşănean interbelic dintr-un  timp delimitat cu stricteţe şi văzut prin prisma dependenţei de factorii culturali preponderenţi şi, în al doilea rînd, raportarea fenomenului literar local la  fenomenul românesc în ansamblul lui. Exegeza Luciei Olaru Nenati este structurată în nouă capitole, dintre care cinci reprezintă tot atîtea studii cu caracter micro-monografic, dedicate periodicelor “Junimea Moldovei de Nord” şi “Revista Moldovei”, precum şi  scriitorilor şi animatorilor acestora: Toma Chiricuţă, Constantin Iordăchescu, Tiberiu Crudu şi George Voevidca.

O scurtă panoramă asupra periodicelor botoşănene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea pune în evidenţă preocuparea constantă a intelectualilor din zonă faţă de această modalitate de deschidere către ceilalţi şi de comunicare   într-un registru aflat deasupra intereselor conjuncturale. Informaţia de ansamblu este  exactă, deşi uneori nesupravegheată  atent, cum se întîmplă în cazul inventarierii drept botoşănean a periodicului „Reînvierea”, din 1903, apărut  de fapt  la Iaşi.  Nici „Calendarul lectorului român”, din 1873, nu poate fi socotit drept „revistă”, statutul unei astfel de tipărituri  fiind cu totul altul.

Celor  două periodice importante asupra cărora exegeta se opreşte pe larg le sînt prezentate, mai întîi, datele corecte de apariţie, cu precizarea modului în care au evoluat şi a structurii colegiilor de conducere. Este de apreciat meticulozitatea informării, chiar pasiunea arătată  în această direcţie, dacă avem în vedere lipsurile importante din colecţiile bibliotecilor publice, cauzate atît de bombardamente, cît şi de epurările din anii ’50.  Un exemplu concludent este oferit de  consultarea a numeroase fonduri documentare din marile biblioteci ale ţării, în vederea  refacerii  integrale a  colecţiilor  celor două reviste. Colecţia completă a uneia dintre reviste a fost găsită la Suceava, unde fusese donată de urmaşii lui Leca Morariu, şi cuprindea, în plus, însemnările marginale ale acestuia. Efortul de  ansamblu nu a fost  acela al unui simplu documentarist: Lucia Olaru Nenati a căutat să definească profilul exact al periodicelor cercetate, fiecare număr putîndu-i pune la dispoziţie elementele  necesare. Nu este vorba de reviste de directivă literară, ci de  periodice totuşi  eclectice  din acest punct de vedere. Surprizele nu au întîrziat însă să se producă, deoarece cercetătoarea demonstrează, cu numeroase exemple, deplina adecvare la principii literare moderne a conducătorilor şi colaboratorilor. Se constată o corectă încadrare a periodicelor în peisajul general românesc. Pe deasupra, din cercetările expuse în volum, reiese şi o foarte bună cunoaştere, de către redactorii şi colaboratorii de atunci, a peisajului literar european al vremii. Din păcate,  cîteva  nume nu  reprezintă azi mai nimic pentru unii istorici literari. În deceniile al treilea şi al patrulea ale  secolului al XX-lea însă astfel de intelectuali au contribuit la a forma o generaţie de cititori, au pregătit un public cît de cît avizat. Este cazul, între alţii, al lui N. N. Răutu, fost student al lui Ibrăileanu şi comentator de mare fineţe al literaturii, particularitate vizibilă, spre exemplu, în rîndurile despre Gherea sau Vlahuţă. Doi dintre comentatorii „Junimii Moldovei de Nord”, Constantin Iordăchescu şi Artur Enăşescu, scriu extrem de  favorabil şi de avizat despre volumul de debut  al  lui Lucian Blaga  şi ironizează tăios rezervele lui Emil Isac pe această temă. Necunoscutul, azi, Constantin Oprescu, despre care exegeta afirmă că era „publicistul asiduu al revistei, avocat şi profesor de franceză”, tipăreşte o serie de articole extrem de informate pe probleme de teorie literară şi estetică şi citează din Fechner, Volkelt, Carl Gross. Nu este de mirare că un astfel de intelectual avansează  previziuni, care se vor dovedi corecte, despre renunţarea la literatura propagandistică şi rusticizantă, practicată cu precădere pînă la primul război, şi cultivarea  a ceea ce el numea „realizările pur estetice”. Cele  două decenii  care vor urma acestei previziuni îi vor da întrutotul dreptate. Este meritul incontestabil al  autoarei de a  fi pus în valoare astfel de comentatori  şi de a fi  comentat, la rîndul ei, cu aplicaţie textele de  acest fel apărute în revistele investigate. Mai mult: se subliniază, apăsat şi cu îndreptăţire, atenţia avizată a mai tuturor semnatarilor faţă de manifestările literare de pe întreg cuprinsul ţării.

Nu mai este de mirare nici faptul că  periodicele în cauză i-au numărat printre colaboratori pe Gala Galaction, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Victor Ion Popa, G. Tutoveanu  ori Calistrat Hogaş.  Aceştia  semnau  alături  de  necunoscuţii  Dumitru Baciu (ale cărui versuri doctoranda le analizează pe larg) şi Toma Chiricuţă. De remarcat faptul că exegeta nu a supralicitat valoarea  liricii sau a prozei apărute în revistele  cercetate, fiind în general prudentă  şi parcimonioasă în calificative.

În  cele  două  periodice, preocupările de literatură universală  se  arată  remarcabile. Prin studii şi traduceri,  colaboratorii  se opresc asupra lui Horaţiu, Goethe, Puşkin, Baudelaire, Tagore, Papini, Unamuno. Sînt abordate chestiuni spinoase, precum specificul simbolismului. N. N. Răutu ridică obiecţii principiale valabile şi astăzi, iar Lucia Olaru Nenati, subliniind apropierea dintre opiniile lui Răutu şi acelea, vehiculate tot atunci, prin “Viaţa românească”, de Duiliu Zamfirescu, demonstrează  o bună orientare şi în această direcţie.

O reală  contribuţie  de  istorie  literară aduce volumul  cu prilejul prezentării  modului în care “Junimea Moldovei de  Nord”  a abordat ceea ce se considera a fi fost „cazul Macedonski”. Redactorul Constantin  Iordăchescu publica, în 1920, un articol care a avut un viu ecou atît în ţară, cît şi asupra poetului  însuşi, iar  Lucia Olaru Nenati, punînd  în valoare  bogata informaţie de care dispune, luminează un episod important din biografia macedonskiană şi totodată din viaţa literară  interbelică  a ţării.

Reiese de aici cu claritate că publicaţiile botoşănene discutate nu s-au izolat într-un provincialism păgubos şi agresiv, ci au intrat într-un dialog fructuos cu altele din ţară, precum “Viaţa românească”, “Adevărul literar şi artistic”, “Gîndirea”, “Convorbiri literare”, “Ideea europeană” ş.a., manifestîndu-se  ca  partenere  demne, lipsite de complexe.

Un capitol separat (intitulat  Efigia eminesciană) este destinat prezentării modului în care a fost receptată opera lui Mihai Eminescu.  Considerat spirit tutelar al vieţii  intelectuale a ţinutului, Eminescu a fost mereu prezent în paginile celor două periodice, nu numai prin colaborările unor condeie locale, ci şi prin ale unor colaboratori prestigioşi, precum Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Sextil Puşcariu sau Leca  Morariu.

Dacă, în volumul discutat acum,  documentarea  şi interpretarea sociologică sînt aproape fără cusur, interpretarea  textului  literar  lasă însă  de dorit. Autoarea încă mai este  adepta  teoriei artei drept „copiere” a „realităţii” şi  abordează în consecinţă mai ales proza publicată în revistele în cauză. Aşa procedează, din păcate, în rîndurile dedicate obscurului Vladimir Nicoară (despre care se afirmă că imaginează o „stare  pertinent redată”) sau în acelea despre un autor mai cunoscut, D. Iov (despre care se afirmă că „surprinde” cromatismul unei scene rustice).

Consider că, în unele cazuri, ar fi fost necesare şi scurte prezentări ale unora dintre colaboratori, cu atît mai mult cu cît documentarea necesară probabil i-ar fi fost mult mai la îndemînă autoarei de faţă decît unor istorici literari  străini de  oraşul Botoşani. Am în vedere un istoric reputat  precum Emil Diaconescu (23 octombrie 1889, Mănăstireni, j. Botoşani – 1  octombrie 1978, Iaşi), care a colaborat mult la “Junimea Moldovei de Nord”, ulterior mutându-se la Iaşi, unde a devenit universitar.

Alte capitole sînt dedicate micro-monografiilor despre Constantin Iordăchescu, Tiberiu Crudu, Toma Chiricuţă şi George Voevidca, primii doi fiind  lideri de opinie la “Junimea Moldovei de Nord” şi, respectiv, la “Revista Moldovei”, iar ultimul – un colaborator constant şi reprezentativ din multe puncte de vedere. Ne aflăm în faţa unor veritabile recuperări istorico-literare, făcute din  perspectiva abordării tradiţionale. Aceste capitole ale exegezei semnate de Lucia Olaru Nenati se cuvin apreciate cu atît mai mult, cu cît cuprind  argumente  faptice  semnificative. Sînt invocate contribuţiile culturale ale acestor scriitori, care nu sînt de neglijat,  şi  se insistă  asupra locului lor în istoria literaturii noastre. Un loc pe care, din păcate, aceasta l-a refuzat pînă acum, deşi, între alţii,  G. Călinescu sau T. Vianu  nu s-au ferit să  le citeze contribuţiile, cînd acestea s-au referit la  Eminescu şi Macedonski. Autoarea a făcut dovada, cu acest prilej, unor adevărate  calităţi de exeget, capabil să sesizeze corect contribuţia condeierilor botoşăneni  la  mişcarea interbelică. Traducerile lui Constantin Iordăchescu din Puşkin şi Lermontov, îndelungata şi substanţiala  sa colaborare la “Adevărul literar şi artistic”, corespondenţele dintre  proza lui Tiberiu Crudu şi formula epică a lui Cezar Petrescu, bogata şi diversa activitate a lui George Voevidca  reprezintă tot atîtea prilejuri de argumentări  la obiect  şi convingătoare.

Mai puţin convingătoare este însă  autoarea, din nou,  în cazul analizelor de text. Pe de o parte, precaritatea materialului nu oferea, este adevărat, mari  posibilităţi de demonstraţii  exegetice. Pe de altă parte, rezumarea aşa numitului „subiect” nu este suficientă  pentru a pune în valoare cunoştinţele teoretice. Unele alăturări pe care Lucia Olaru  Nenati le face spre a încerca să demonstreze priorităţi sau valori estetice nu sînt tocmai potrivite. Este dificil să se admită prioritatea lui Constantin Iordăchescu faţă de Pierre Fontanier în materie de teorie a figurilor. După cum nici invocarea lui Gilbert Durand pentru a susţine valori literare totuşi modeste nu este de natură să convingă, fiind mai curînd strivitoare.

Mult mai important este aspectul  recuperator întreprins de Lucia Olaru Nenati, exemplar prin probitatea vizibilă şi într-un alt volum, George Voevidca. Viaţa şi opera (Cîmpulung Moldovenesc, Biblioteca Mioriţa, 2007, 159 p.). Este reluat şi amplificat capitolul din volumul comentat anterior, căruia i s-a anexat  o antologie din versurile profesorului cîmpulungean.

 

Revista indexata EBSCO