Jul 18, 2016

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Un pact cu literatura

DRAMO carte cu doi autori, Helena Corogoda, respectiv Paul Mihalache; o carte cu un titlu mai mult decît pe măsură: Iosif Igor Faustulus, nobilul ţăran psihiatru, mîncătorul de suflete (Editura Tracus Arte). O carte ce trimite (sau nu) la varii probleme de scriitură, pornind de la faptul că a scrie la două mîini, cum sugerează formula de mai sus, poate deveni un exerciţiu plin de provocări şi cel puţin dual, deoarece înseamnă, printre altele, să trimită simultan spre o anume poetică, respectiv spre o posibilă erotică; dar, pe de altă parte, să re-figureze atitudinea faţă de cuvînt, deoarece indiferent de pactul scriiturii în doi, asumat sau nu, rămîne în fundal dominanta în cauză, acţionînd cumva, fie şi subversiv. De aici, posibilitatea, mult mai antrenantă, de a citi volumul (şi) din perspectiva unor relaţionări ce se ivesc pe parcurs între povestiri, conturînd o poetică ad-hoc.

O altă provocare este titlul, evident. În condiţiile în care se poate mult înşirui despre poetica titlurilor (în general) trimiteri spre un titlu precum cel mai de sus nu pot lipsi. Strania alăturare onomastică Iosif – Igor – Faustulus (cu cele două construcţii apoziţionale menite să augmenteze interesul iniţial: „nobilul ţăran psihiatru”, respectiv „mîncătorul de suflete”) trimite nu doar spre alăturări neobişnuite, cît şi spre un pact, altul decît cel clasicizat, aşa cum urma să mi se întărească printr-o povestire de prin 2006 a lui Paul Mihalache, pe care am descoperit-o întîmplător în spaţiul virtual, text ce oferă, în urma lecturii, toate argumentele că ar putea fi dezvoltat într-un roman neo-gothic, de cea mai bună calitate şi evidenţă.

Cartea de faţă se raportează, desigur, la ceea ce înseamnă momentul actual al prozei. Textele celor doi autori se caracterizează printr-o incisivitate pronunţată, inclusiv la nivelul unui limbaj care nu ocoleşte nimic, limbajul fiind expresia cea mai rapidă prin care se exteriorizează trăirile, prin asumarea/ jocul unui biografic propus ca atare, prin sinceritatea crudă, dusă mult dincolo de travestiurile ficţionalului, prin configurarea unui imaginar ce trăieşte din percepţii noi, din decantări de imagini ce pot uşor să îţi scape, dintr-un sincretism ce nu uită citirea/ trăirea/ ascultarea şi în alte idiomuri decît cel dobîndit prin apartenenţa etnică. E o altă percepţie a lumii, cerută de un anume fel de a face literatura/ de a gusta viaţa, aşa cum o sugerează şi versurile – motto din Chris Tănăsescu legate de prima naraţiune: „Puneam faţa aproape/ de faţa aia, să zici/ întîmplător, atingînd/ cu ochii suflul uşor/ al trupului, în timp ce/ număram banii, dînd la zar – / care sîn, genunchi, în gînd,/ voi alege pe ape.// Dar alegeam tot, toate,/ chinuindu-i corpul, duh,/ duhnind a zoaie ziua,/ a două şoapte noaptea,/ una pe gratis. Singur cuc,/ mi-o amintesc – e vie.” (Qvadrilla din Brăila) Tot la fel, pe de altă parte, nu există nici un indiciu care să pretindă/ impună o lectură corelată a celor două serii de naraţiuni; în plus, mai toate textele (cu două-trei excepţii, cred) au paratextualizări finale de genul „Helena, Bucureşti, 2014” sau „Paul, Iaşi, 2008” etc.

Aşa că, mai bine… vino cu mine, cititorule! Şi să vedem împreună/ ca şi separat, că manuscrisele nu ard nicicum şi nicicînd şi că două serii de texte adunate într-un volum pot trimite spre un alt pact, post-faustic, prin care intensitatea simţirii vieţii de zi cu zi să poată fi topită în cuvinte, apoi în idei şi imagini, mitizînd şi demitizînd poveşti spuse, poveşti auzite, din tot ceea ce se cheamă, atît de banal, literatura universală. Prima povestire, semnată de Paul, poate păstra, deliberat, o relaţie motivată cu literatura/ lumea unui oraş-port, deja ţinînd de o clasicitate admisă. Sunt cîteva locuri comune adjudecate: crîşma, Dunărea, femeia, ţigăncile, faleza, povestirea fatidică, destinul. Ceea ce e doar al textului de faţă e o interesantă modalitate discursivă/ cu revărsare în planul făptuirii explicite, constînd într-un transfer al identităţii (prin povestirea asumată/ ca şi prin atitudinea personajului feminin), amintind, în alt cod, de ambiguizarea tragic-psihologică dintr-o nuvelă a lui Caragiale. Şi aici, ca şi în celelalte povestiri, finalul arată o re-aşezare a elanului narativ, cu o atenţie explicită pentru ceea ce se cheamă imagine de calitate, într-o liniştire mai periculoasă decît posibilitatea unei angajări textuale: „Spre seară, cînd umbrele se întindeau deja înalte, pînă dincolo de faleză, oamenii din port se strînseră în dreptul debarcaderului, arătîndu-şi unul altuia ce vedeau cu toţii, un trup plutitor, coborînd spre răsărit, vînăt, diform, dar căruia-i puteai recunoaşte trăsăturile.// Ceva mai tîrziu, bărbaţii aşteptau, cu cîte o sticlă de rom în faţă, ca în oricare altă seară, să le vină rîndul să urce scara în spirală, iar oraşul întreg era învăluit în miros de nuferi şi cale”.

Mai de departe, din volum, alegem o povestire semnată Helena, What`s up, Doc? E o altă scriitură, desigur, în care putem identifica/ sau nu semne ale unei complementarităţi. Tot ce se derulează aici poate fi ordonat în jurul unei replici din text “lumea asta-i o farsă jucată de proşti”. O înmormîntare şi tot ce înseamnă personaje/ acţiuni legate de evenimente dau voie unui narator cu mîna foarte sigură să descrie, să comenteze, să ironizeze, să persifleze, să adopte sincretismul discursiv specific ultimei modernităţi, să treacă de la naraţiunea din off la un stil indirect liber convingător, să spună nişte lucruri fără să cadă în capcanele clasicizante şi fără să fie ostentativ şi atît modern: „Lasă căţelul jos, îşi descheie nasturii de la paltonul lung, navy blue, şi îl tufleşte pe muntele de geci, poşete şi umbrele din cuier. Aruncă rucsacul pe fotoliu. În camera închiriată, pătura cu tigrul e întinsă pe patul cel nou, înalt şi tare, înghesuit între perete şi dulapul lăcuit de pe vremea lui ceaşcă. Un fotoliu gălbejit cu imprimeul şters. Un birou de la Ikea. Aruncă o privire pe geam. E o zi rece, luminoasă, cerul se reflect în asfalt, iar aleile parcului sunt aşternute cu un strat de Frunze putrede pe care îl borfăiesc plozii cu tenişii. Se ridică pe vîrfuri şi aşază pe dulap cutia cu ghetele cele noi. Uite că n-a avut chef să-i dea raportul maică-si, dar Ionuţ nu-i  mai era de vreo şapte luni coleg de apartament. Lucrurile se petrecuseră în felul următor. O sunase, vin diseară la tine, îţi reinstalez windows-ul şi vedem un film la laptop, vrei?… Numai dacă vrei, într-adevăr…”. Povestirea, într-un dat al ei istoric, pendulînd între oralitatea tradiţională şi noutăţile modernist-tensionante (mai cu seamă de la Graham Greene încoace) are/ avea vocaţia surprinderii/ fixării memorabile; nu de mulţi ani, re-inventîndu-se, povestirea cultivă fascinaţia derizoriului/ a minimalismului. În povestirea semnată de Helena, acest amănunt este depăşit cu eleganţă, fiind înlocuit cu fascinaţia detaliilor succesive, conturînd un fel de peisaj complementar intimităţii personajului, cu rezultate concludente: „Rita sare în cada cu apă fierbinte. Prin geamul mic şi aburit de la baie transformă iarna în vară. (Vara, monştrii desenaţi cu cretă pe asfalt se ridică la zece fix, cînd crainica de la BBC anunţă miezul zilei.) La anul, Andreea se va pregăti pentru dizertaţie. Rita – încă nu s-a hotărît. Se duce pe balcon, îşi ia pijamaua de pe frînghie. Mai mult ca sigur, playlist-ul cu Tchaikovsky e pe repetat încă de la prînz, cînd s-a întors Beniamin de la bibliotecă. Afară zăpada cade cu un fîşîit continuu. E o lună ca-n desenele animate (Looney Tunes).” Şi de aici, ceea ce ar spune Bugs Bunny, cu siguranţă: „What`s up, Doc?”.

Cu corespondenţe posibile sau care ar merita inventate de dragului pactului, povestirile celor doi conving şi convin, fără doar şi poate. O zi ca o stampă şi un clovn ce se arată a fi „o bătrînă cu papion” (Bătrîna clovn, Helena); o problemă ce ţine de un cod al onoarei sui-generis, cu o impecabilă punere în scenă a duelului de familie canonic (Locul unde nu pot trăi doi, Paul); o relatare intempestiv-incisivă în cod absurd (Flamingo, Helena), acordarea detaşată a unor ritmuri existenţiale pendulînd între erotism şi alte repere ale vîrstei (Noi chiar ardem, Paul) şi, din altă parte: întoarcerea povestirii către fixarea unor momente „de demult!” cum ar fi trecerea, aproape ca un rit dinspre copilărie către o adolescenţă de cartier, cu un imaginar ce ne trimite cu 20 de ani în urmă (În cartier au început să cadă castanele, Paul), iniţieri nu tocmai nevinovate dar surprinse într-o inocenţă veristă apreciabilă (Jocuri nevinovate, Paul), un altfel de fixări ale ritului de trecere, tot către adolescenţă (Ordinea întîlnirilor, Helena), o problemă de familie, de morală, de naturalism neechivoc (De-acum vom fi fericiţi, Paul), o povestire cu imaginar cultural aplicat/ „Fumăm în neştire, vorbim despre Kant, Wittgenstein, Renaştere, fenomenologie şi hermeneutică, bem cafea proastă, fumăm, facem dragoste, mîncăm pîine prăjită, fumăm, facem dragoste; mă întreb unde am greşit” (The Thrill is gone, Paul), o demitizare fulminantă a eroticii ad-hoc/ prin limbaj, imagini, secvenţe epice (Cît de mult am iubit-o pe Malvina, Helena), imagini ale unui Iaşi pustiu coroborate cu un peisaj sufletesc pe măsură (Fix podul, Paul), amokul existenţial ce cere inventarea de istorii cu Ligia şi nu numai (Cer deasupra Ligiei, Helena), o proză de atmosferă şi de neaşteptată satiră socio-politică (Cu o geacă maro şi  universul în braţe, Paul), o reuşit-concentrată decupare a vieţii cuiva care nu prea mai contează pentru…exerciţiul vieţii (O zi din acelea, Helena).

Iar pactul nu poate fi prea uşor de întrevăzut. Dar, în mod cert, e legat de literatură, literatura adevărată, fiind vorba de cunoaşterea egală a filosofiei şi a operelor literare mari, de re-inventarea rafinamentelor narative, a ludicului, a erosului, într-o aventură veche de cînd lumea şi nouă de fiecare dată.

Constantin DRAM

 

 

Revista indexata EBSCO