Jul 18, 2016

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Mihai Gălățanu, de la „româna cu proști”, la „mortul în viață”

„Oamenii or să se uite la opera lui ca pe gaura cheii în baie”

O carte de poeme intitulată Trilogia naşterii, Limes, 2015, îl readuce în atenţie pe Mihail Gălăţanu, autor „cuminţit” după imensul scandal literar pe care l-au produs cîteva din volumele acestuia, la începutul anilor 2000. Speriat parcă de şocul cu care versurile sale au uimit spaţiul public românesc şi opinia literară, el face acum figura unuia care a comis cîndva o faptă jenantă, incomodă (infracţiune, agresiune, atentat la bunele moravuri?) şi doreşte cu tot dinadinsul s-o facă uitată de cei din jur, să se reabiliteze astfel discret. Cam asta divulgă o notă preliminară la volumul recent de la Limes: „Visez ca atunci cînd cineva zice Mihai Gălăţanu, să zică Trilogia naşterii. Temă perindată şi pe la alţi mulţi autori, români sau străini, înaintea mea, de la Pascal Bruckner la Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Ion Barbu, Ioana Nicolae şi mulţi alţii.” Adică să nu se mai spună despre el că ar fi scris alte grozăvii, ci doar această Trilogie, nu lipsită de remuşcări, contează. Remarcăm lesne situarea orgolioasă a acestui demers în „lumea bună”, de succes, a literaturii, acolo unde Mihai Gălăţanu şi-a dorit să se afle, uzînd de toate mijloacele expresive ca să-şi impună vocea. Îşi închipuie aici viaţa dinaintea vieţii, viaţa dinaintea vieţii muritoare, viaţa din care nu-şi dorea deloc să se desprindă; scrie despre ea „cîntece increate”, susţinînd că „ştia totul” înainte de a se fi născut; îi plăcea să petreacă îndelung într-o „bibliotecă de ovule”, liber acolo să poată „citi, genă cu genă, tot viitorul lumii, toate spiţele”. Crede cu ardoare că originalitatea acestei epopei amniotice, „miza sa literară şi chiar filozofică”, rezidă în „refuzul naşterii”, în faptul că nu şi-a dorit venirea pe lume (de parcă ar fi depins de el această aventură!): „Lumea este îndeajuns de hîdă, condusă/ controlată de AMĂGITOR şi ISPITITOR în aceeaşi persoană, ca să nu îţi doreşti să te naşti, avînd în ajutor doar MÎNGÎIETORUL. Să nu îţi mai doreşti să te naşti/ sau să nu îţi mai rîvneşti întruparea…”. Alegoria nu este nota forte a acestui autor, dar înţelegem că e vorba aici de aversiunea de a deveni făptură socială, responsabilă pentru fiecare act, pentru fiecare gest. De aici o ură de sine pe care o va vădi mai tîrziu.

S-a lăudat că, pe cînd împlinise 20 de ani (n. la Galaţi, la 11 septembrie 1963), a debutat cu un grupaj de poeme, în Suplimentul Literar şi Artistic al „Scînteii tineretului” din data de 13 decembrie 1983, adică în ziua morţii lui Nichita Stănescu, permiţînd interpretarea unui transfer simbolic (şi iluzoriu) de talent, asta pe cînd era student la Facultatea de Mecanică a Universităţii din Galaţi. Părinţii Gheorghe (n. 1933), din Vlădeşti, Galaţi, electrician, şi Ioana, n. Constantin (n. 1927), din Galaţi, l-au ţinut aproape: pînă în 1989, a lucrat lăcătuş mecanic la Şantierul Naval şi la Fabrica de plase pescăreşti din Galaţi sau ca profesor de gimnaziu, perioadă în care debutează precar, în regie proprie, cu volumul Ştiri despre mine, Ed. Litera, 1987. Scria cam aşa, entuziasmînd critica de subsol, care-l vedea în tagma „răilor de gură”, crescut în docurile dunărene, cu înclinaţii libidinale, alde Dinescu şi Emil Brumaru, minus fluenţa burlescă a acestora: „Mereu mă uit amanetat/ Pentru javra aceea fiziologică/ Ce-mi suge oasele şi apoi le face/ Şapte sfinte găuri/ Javra aceea fiziologică de mine” (Ştiri despre mine); „De ce îţi cari lingouri de carne fulguindă/ Să le îngropi la rădăcina unui tei blazat?/ Cît încă te mai primeneşti în tindă,/ Te-aş vrea de aur, de piper şi de agat.// Nu ştii că Domnul Mîine ca să-ţi zgîrcească nurii/ Şi umerii de măr – cumpănă dreaptă –/ Are ca să ţi-i zvînte mandibula securii/ Cînd jindul nu s-o mai răsfrînge-n faptă?” (Cîntec de dric). S-a spus despre el că era atins de marca genialităţi, că editorii regimului comunist i-ar fi neglijat talentul precoce, comparabil cu al unor Rimbaud sau Labiş! Aprecieri exaltate, desigur! După 1989, pleacă ziarist la Bucureşti, unde face carieră pe la publicaţii încinse de febra străzii, cu înclinaţii spre senzaţional şi gîlceavă (Flacăra, Flagrant, Evenimentul zilei, Capital), mai tîrziu la cele cu bulină roşie (Playboy), răstimp în care un volum de poezie îi trece aproape neobservat (Scrîşnind în pumni, Porto-Franco, 1993). Se remarcă în aşa chip, încît e recomandat curînd să devină bursier al Guvernului Francez, mai apoi al Comunităţii Europene (1994-95), absolvind la Paris un curs de Relaţii Internaţionale pe lîngă fundaţia „Journalistes en Europe”.

 

„E prea poporal, nene. Ăsta e vulgar de-a dreptu’,/ cine-a mai scris aşa la noi?”

Întors la vatră, nu intră în diplomaţie, nici nu devine teoretician în ale gazetăriei, ci îşi continuă cariera în mass media, unde e atras de presa tabloid-erotică, dar şi de cariera literară, vrînd să iasă neapărat din anonimat. Vocea începe să i se audă mai desluşit după reciclarea de la Paris, cînd într-un text programatic îşi arată dorinţa de a fi omologat în tagma sau tribul „lunaticilor” cu măşti funerare, de felul unor Rimbaud sau Ezra Pound, al celor ce se închipuie păşind pe lună „mergînd întorşi/ cu capul în jos”, cu „picioare de paianjen în ape lunare”, „barbari bahici”, ţinînd „într-un borcan/ şarpele edenului conservat în formol/ şi-ntr-un pahar o proteză de înger”(Lunaticii. Semnul Şarpelui). Poemul e lung şi confuz, dar se încheie vesel, cu un Cîntec de dric, unde găsim şi figura ascunsă a poetului: „Ai să mijeşti în cameră de lemn/ O cîrtiţă inertă ce în mangal îşi sapă/ Bîrlogul, o movilă la care ca un semn/ Ai să-ţi clădeşti o cruce din lemn uşor de apă.// Ai să-ţi îndemni statuie, din lemn uşor, de apăă!”. Curînd, produce un prim scandal, cu efecte minore însă în lumea ecleziastă, prin cartea Evanghelia lui Barabas (Cartea Românească, 1996), unde pune în seama criminalului căruia evreii îi cereau eliberarea în locul lui Iisus, o evanghelie demonică, în elogiul „păcatului”, cu făgaş nefast înspre lumea noastră. Un pasaj confuz produce rumoare: „În fiecare zi fierea mea scade. Din fierea mea i se dă să bea lui Barabas-mîntuitorul pe cruce. Că noi lui Barabas ne închinăm. O, Barabas, dă-ne nouă să bem din sîngele tău care s-a vărsat pentru iertarea păcatelor!”. E un mod fantezist-prozaic de a merge spre limitele blasfemiei, dar înţelegem că, ispitit de gustul parodic, Mihai Gălăţanu pune în discuţie desacralizarea milenaristă şi rădăcinile răului dominant al modernităţii-de-apoi, în care sacrificiul Mîntuitorului nu a reuşit să determine binele deplin şi iubirea aproapelui.

Anticul Barabas are în zilele noastre un urmaş cu acelaşi nume, un beţivan de cartier portuar mărginaş, devenit orb din cauza excesului de a privi în neant, spre nimicul din sine: „Noi toţi am scris, am citit şi am învăţat pe de rost evangheliile lui Barabas. Noi sîntem după chipul şi asemănarea Lui, pe El L-am iubit şi minunile pe care le făcea cînd se-mbăta. Stătea pe strada noastră şi nu-l vedeai decît cum şedea toată ziua la poartă şi se gîndea. El n-avea televizor şi poate de-aia ţinea mereu ochii închişi, se uita la un fel de televizor care se-aprindea numai dacă-şi închidea ochii. Şi atît de mult îi plăcea să se uite la televizoru’ ăsta, că de la un timp nu mai putea să deschidă ochii, că i se lipeau pleoapele de ocular.” Barabas-dunăreanul pare căzut din universul fabulos al lui Ştefan Bănulescu, avînd faima de făcător de minuni şi ghicitor de gropi cu peşte la Cotu’ Pisicii, grindul prielnic pescarilor: „Aşa că, din vreme-n vreme, fiecare avea nevoie de Barabas. Se duceau la el ca la un zeu, cu ofrande, ba un purcel de lapte, ba o sticlă de vin tămîios. El îi primea pe toţi şi-i lăsa să se aşeze şi să-i spună ce li s-a-ntîmplat… Lumea mai obişnuia să-i spună orbul Baraba… Şi, după o vreme, lumea a început să se închine la Barabas…”. Plictisitor şi inconsistent!

 

„Mult curaj i-a mai trebuit lui să scrie toate astea… Multă neruşinare”

Cu Bunicul Kennedy (1996) şi Mireasa tuturor (1997), se remarcă o schimbare în atitudinea expresivă a poetului, în dorinţa sa de a uimi, de a şoca neapărat cititorul, constantă a vocaţiei sale lirice, de data asta cu înclinaţie spre frivol şi detabuizare, spre dezmăţ lexical, împănat cu argou şi cu vorbire neaoşă. Poetul merge pe aceeaşi reţetă de a construi personaje fictive, pe care aşterne din belşug culori tari, stridente. E o manieră care înclină uşor spre foiletonul jurnalier, în care expozeul, descrierea ocupă pagina, mai puţin intensitatea realului sau a percepţiei, persiflînd o alteritate salvatoare, prototip al prostituţiei uzuale epocii, sub forma unei zîne Smurd, darnică în favoruri sexuale: „Eu am fost Mireasa Lumii. Mireasa Tuturor. Care cum/ unu’, aracan dă el, bietu’, n-avea o mireasă, mă ofeream io./ Care erau vai de capu’ lor, paralitici, cu mîinile/ atîrnîndu-le damblagite, cu picioarele tăiate de treu./ Care aveau platfus, care nu făcuseră armata,/ care erau epileptici, care trecuţi la rebuturi./ Io mă îmbrăcam în alb şi veneam la ei ca o soră medicală,/ cu părul negru şi mătăsos bine ţesălat şi lăsat pe umeri./…/ Am ales să îmbrăţişez această glorioasă meserie de Mireasă/ A Refuzaţilor Mireasă de Crucea Roşie sau Mireasă de/ Caritate, cum mi se mai spunea. Asta a fost mica mea întreprindere/ particulară, micu’ meu sereleu. Aşa m-am privarizat io după Revoluţie…/ Patroana plînsului recruţilor prin gări, patroana ofticoşilor,/ Patroana ftizicilor, patroana ălora cu pietre la rinichi/ Sfînta Precista pă Degeaba, Sfînta-Mărie-pă-Datorie…/ Io sînt Mireasa Lumii, care ridică păcatul tuturor./ Cu păcatele lor mă cunun…”. Altă poznă: Gălăţanu compune o replică deşucheată la Cîntarea cîntărilor, mulată pe o nuntă de mahala: „Eu n-am trăit, Savaotul meu, decît pentru nunta asta din cer, cu ceata Heruvimilor şi corul Serafimilor…/ Am ajuns să ajungem una cu lucrurile nunţii noastre de cartier, săvîrşită într-un cort sub umbrarul casei părinteşti…/ şi soarbe… prima ei sudoare de femeie măritată, că, zic bătrînii, asta vindecă boli…”, Cîntarea miresei, „sudoarea” al cărei elogiu îl făcea şi Geo Bogza în Jurnal de sex)

În anii ’90, asemenea reprezentări păreau de domeniul excesului ludic, al încălcării joviale a tabuurilor, pîndite fireşte de resentimente din partea celor aflaţi de veghe la respectarea bunelor moravuri. Astăzi, după valul de emisiuni TV urmărind performanţe în vulgarizare şi desfrîu balcanic, după grandoarea de obscenitate şi traficul de indecenţe de pe reţelele de socializare, asemenea ieşiri din prejudecăţi, din faza primară, par convenţii de bazar infantil. Mihai Gălăţanu se reinventează însă mereu, nu e în criză şi se avîntă spre un şi mai ambiţios proiect, în căutarea unei alte estetici, şi escaladează treaptă cu treaptă licenţiosul – prin aşa-numita Română cu prostii. Aderase între timp la grupul rebel al lui Dan-Silviu Boerescu din jurul revistei „ArtPanorama” (1996-1998), laolaltă cu alţi cîţiva colegi de promoţie poetică, între care Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Nicolae Coande, Saviana Stănescu, care ţin să ducă mai departe reforma poetică optzecistă, prin pătrunderea în spaţii închise, izolate, laterale, neştiute de lume – poetica locului fără ieşire, din dorinţa unei noi expresivităţi şi a depăşirii tabu-urilor, barate de tradiţie, adică a spune adevărurile ascunse, cele mai crude, despre viaţă.

„Va fi făcut cu forţa să rîdă de propria lui operă”

Între ei, Gălăţanu alege calea argotizării şi scoaterii comunicării poetice din convenţiile pe care şi optzeciştii le încuviinţaseră. Manifestul său Româna cu prostii recurge – interesant de remarcat – la efectul de distanţare, procedeu frecventat în teatru, de la Brecht încoace, constînd în comentariu ironic, în zeflemea, a imaginii scenice produse la un moment dat în spectacol. În cazul nostru, Gălăţanu-cititorul-revoltat, iritat de necuviinţa textului, îl „ceartă”, îl demască pe Gălăţanu-poetul, pentru calea sediţioasă pe care a ales-o să improvizeze poeme cu „porcării”, atentat la morala uzuală şi la educaţia tinerilor în şcoală: E un mod perfid de a da drumul la vocabule deocheate, mustrîndu-l pe emiţător, care se visează inventatorul unui idiom scîrnav: „Ce, Blaga scria despre, Doamne iartă-mă,/ vena ruşinoasă? Despre sfinctere?/ Scria Sadoveanu despre găoază? Să fim serioşi,/ cuvîntu’ ăsta nici nu apare în opera lui./ Şi-acum zi-mi dumneata mie,/ ce-or să creadă copiii?/ Noi cum o să-i mai educăm?/ O să spunem: pîn’ la optişpce ani (hai, şaişpe)/ nu citiţi Gălăţanu…/ Ăsta nu-i clasic. Ăsta/ scria cu prostii, i-un fel de poet de gang, care scrie/ despre cum te tragi la gard să te pişi,/ Spurcat la gură./ În popor se spune cur şi futut/ da’ nu poţi să scrii astea cînd eşti un intelectual subţire./ Unde-am ajunge dac-am scrie aşa cum gîndim?/ Tot ce simţim?/ În operă poţi să spui cel mult: Domnişoară, ce drăguţă sînteţi/ şi cum vă mişcaţi, ca două apropouri,/ fenomenalele dumneavoastră popouri!/ Sau: Vai, ce sentiment de copulaţie îmi vine!/ Ce-o să zică lingviştii dacă ne-apucăm/ să utilizăm acum tot vocabularu’ limbii române?/ Să introducem la şcoală o nouă materie de studiu: Româna cu prostii…/ Gălăţanu a scris în româna-cu-prostii./ De fapt, el a inventat româna cu prostii./ Pînă la el aşa ceva n-a existat./ Pînă la el, româna era o limbă suavă, diafană,/ de îngeri, ca un fagure de miere. El a dezvirginat-o./ Bou’ ăsta a făcut-o un vagon de testosteron./ This paragraph could not be read from disk/ el a făcut româna să ejaculeze./ Ce, avea pînă la el, româna, dîrdîitorul cuvînt malahie?/ N-a spus el primul că, citez: Amanţii-şi ung amantele cu smac,/ Sau nu l-au condamnat pe el la amendă, ridicarea tuturor/ drepturilor civile şi patru ani închisoare/ cu moartea pîn deşălare, pentru o romanţă porno…?/ Şi pentru că toate porcăriile trebuiau să poarte un nume,/ Să li se aplice o etichetă scîrboasă de tot,/ li s-a spus simplu: Gălăţanu”.

Poetul delirează în voie: n-a fost amendat, n-a fost condamnat, nici pus să fie tras de patru cămile, după cum n-a ajuns nici faunul, sex-simbolul României ori „Dracula al sexului”, n-a devenit nici „geniu lubric”, cum se alinta pe alocuri, în schimb şi-a luat avînt serios spre a trece noi praguri ale sfidării: parodiază imnul naţional („Scoală-te, române,-n erecţie deplină,/ Din somnul sexual/ În care te-adîncise/ Un comunism letal.”), declară tot în răspăr că-şi dorea să devină activist al partidului comunist („M-aştepta un viitor fulminant, o carieră glorioasă./ Dar n-a fost, n-a fost să fie aşa./ Şi regret, regret, tovarăşi!”) sau îşi bate joc de summit-urile diplomatice („Unde vin mulţi bărbaţi în vîrstă, plictisiţi, care suferă cu fierea,/ au varice şi nu mai pot. Nu mai pot să poată. Ei doar cu ulceru’/ mai iubesc pe cineva…/ Negociază. Cu vîrsta a treia, o mîngîie uşor pe fese, o ciupesc de fund” Globul de cristal). Imaginarul poetului rămîne captiv celui de gazetar, cu o retorică prolixă, utilizînd figuri de stil proprii editorialelor satirice.

 

„Gălăţanu va fi, fără nici o îndoială, campionu’ nostru la regulat”

Ei, dar asta n-a fost decît încălzirea… Ciclul fulminant al poetului din perioada licenţioasă, care i-a scandalizat pînă şi pe iconoclaşti, rămîne O noapte cu patria, unde fantezia sa erotică se duce spre persiflarea în manieră pornografică a adorativului patriotic, zonă vajnic păzită de tradiţie, dar şi de instinctul etnic, nici pe departe stins în era metisizării şi a noilor migraţii. Este o zonă sensibilă pe care şi avangardiştii s-au sfiit s-o atingă, dar pe care Gălăţeanu o abordează în tonul său teribilist-satiric, cu convingerea că libertatea artistică, fie şi cu nuanţa vicioasă arborată cu atîta aplomb de mişcarea hippie, din anii ’70, free love-ul, permite orice. Chiar şi un amor deşănţat cu Patria! biata patrie, trecută prin multe, depreciată de sărăcie şi de vitregiile istoriei: „Ce ţîţe mortale ai tu, fă Patrie,/ trase în milioane de exemplare./ Ce tiraj bestial şi cum îl difuzezi tu/ ca să tragă toată lumea de ele/ – ca pă ziare// O noapte cu tine costă între cincizeci şi optzeci de/ miare./ Ce bani buni ai făcut tu la Stambul, fă Patrie,/ cu turcaleţi, arabi, cu libaneji şi curji,/ în boscheţi sau direct din picioare.// O noapte cu tine visează orice muritor/ după o noapte cu tine freamătă Occidentu’./ Toţi ştiu că eşti meseriaşă,/ că bagi toată lumea în boale.// Cum dai tu din bucile tale,/ cum împarţi mireasma hormonilor tăi,/ porţionată pă chintale…” (O noapte cu Patria). Amestec de efecte libidinale, retorică plebee, umor indecent de birt, şi bravadă la adresa rezervaţiei ultra-naţionaliste, versurile acestea se reţin ca o curiozitate.

Nu e un caz izolat. De curînd, scriitorul Pascal Bruckner semnala la rapper-ii din hexagon o revanşă furioasă asemănătoare, cauzată de injustiţia pe care o resimt în stradă fiii oropsiţilor noii societăţi multi-culturale, cu ieşiri de felul: „Franţa e o curvă, nu uita s-o fuţi pînă-o laşi lată, ca pe-o tîrîtură trebuie s-o tratezi, gagiule!” (Monsiur R); sau: „Cînd văd Franţa cu cracii desfăcuţi o fut în cur fără vaselină… Visez să-i trag în cap unui poliţai un glonţ de Glock” (formaţia Lunatic) (v. Tirania penitenţei. Eseu despre masochismul occidental. Editura Trei, 2007, p. 167-168) Se poate vorbi chiar de un curent care practică seducţia prin insultă, denigrînd obiectul adoraţiei şi împroşcîndu-l cu invective, care ţine de un masochism agresiv, boală a respectului pe care îl datorăm religiei diversităţii de tip correctical. Un curent care se manifestă prin violenţa limbajului, umblînd în cotloanele cuvintelor de ocară şi argoului lubric. Nimeni n-a scris pînă la Gălăţanu atît de coroziv, de obscen, de provocator în literatura noastră, în poezie cu deosebire, şi din acest punct de vedere, şi-a atins obiectivul celebrităţii, anunţînd totodată o reconsiderare a valorizării estetice, cînd citim: „Ce ţîţe ai, fă Patrie./ O noapte cu tine, Patrie,/ şi apoi să mor/ să mă depună la sînul tău atît de preamărit,/ să mai încercăm o dată, o ultimă dată şi acolo,/ să mă depună, costelivo,/ între coastele tale.// Atît de ieşite sînt în afară, că mi-ar da fior,/ că mi-ar da o sută de erecţii/ continue şi monumentale.// Între oasle tale, fă, fefeleago,/ aş putea varia,/ să ţîşnească lumina mea,/ între văioagele şi dalinele tale./ Între obcinile Bucovinei luată cu japca,/ buciumul sună cu jale./ Buciumul care desface bucile tale/ şi-ţi bagă-năuntru specificu’ naţional.// Gîfîie şi tu un pic, Patrie,/ ca să ne exciţi,/ dă şi tu un pic tricoloru’ jos dă pă tine,/ să-ţi ginim sărăcia la bulanele goale.// Să ţi se vadă mizeria strălucind de voluptate/ ca o uzată cămaşă de noapte cu flori decolorate/ cum icneşte de plăcere sub joint-venturi-le/ occidentale.// E bine să ţi-o vîr pîn’ poem, fă Patrie?/ Te mai lubrifiază puţin istoria şi amintirile tale?” (O noapte cu tine şi apoi mor) Şi asta e o versiune ameliorată, faţă de cea iniţială, mult condimentată cu vorbe dosite în general de bunele moravuri.

 

„Sadismul nostru, dragă, să nu te sperie/ noi am avut atîtea remuşcări”

Ca să dreagă situaţia, autorul vine să explice că aceste texte şi altele ca ele, scrise în iunie 1996 (la întoarcerea din Franţa), sînt un pamflet în tradiţie argheziană (!?), care „elucidează pe deplin atitudinea autorului faţă de Patrie, care chiar s-a prostituat zece ani la rînd. Acest lucru nu trebuie iertat uşor. Nici uitat. Nici escamotat. Ci arătat cu degetul. Exorcizat… Cu Patria trebuie să fii exigent. Să o visezi cu adevărat ideală. Nu înmocirlită într-un post-comunism detestabil. Fără glorie.” Sigur, aici e o confuzie: nu Patria (un concept, o idee) s-a prostituat secole la rînd, ci unii din conducătorii ei au făcut-o. Ultimele decenii au adîncit păcatul moştenit. Gălăţanu personifică, pentru a lăsa cîmp deschis metaforei despre trădarea şi corupţia la români, boli vechi şi grele, puse pe seama destinului nostru defetist, lăsat în voia puterilor lumii. O spune şi regretatul Luca Piţu, în prefaţa sa de susţinere: „România fată mare nu mai e şi a ratat ocazia de a se revirgina prin Revoluţie, care, la ea, lua în decembrele cu bucluc forma unei loviluţii şi degenera în veroluţie sifilizatoare, prilejuind bineştiuta tranziţie de la sida bolşevicioasă la rîia fesenistă, nemortală şi nevindecabilă.” În anul 2000, Parchetul din Braşov era sesizat, printr-un apel al unui grup de români din SUA, Canada şi Austria, să efectueze cercetări într-o cauză penală, „sub aspect infracţional şi pedepsirea autorilor”, în legătură cu „campania de denigrare a valorilor culturii naţionale, de distorsionare a adevărului istoric şi a tradiţiilor strămoşeşti”, cu referire directă la Mihail Gălăţanu, pentru poezia O noapte cu patria, şi la Marius Ianuş, pentru poezia România. Cîţiva colegi, între care N. Manolescu, au sărit să le ia apărarea. Cercetarea a înaintat un timp, dar s-a blocat din lipsa unei legislaţii adecvate. N-au lipsit ameninţările, reproşurile, ocările din presa naţionalistă, jignirile, atacurile pline de ură, iar autorii au tras o sperietură zdravănă, de care unul nu vrea să-şi mai amintească, iar celălalt s-a retras la o mînăstire.

Cert este că scandalul pe care Gălăţanu şi-l dorea cu lumînarea s-a consumat cu destulă amploare. Şi-a propus şi a reuşit să-i întreacă mult în limbaj pe avangardiştii Geo Bogza, Gherasim Luca sau Paul Păun, pe mai noii teribilişti fără complexe în materie de pornografie Mircea Dinescu, Mihai Ursachi sau pe colegii de la „ArtPanorama”; i-a dat curaj lui Emil Brumaru să-şi publice manuscrisele triviale de la Dolhasca, după cum a stimulat imaginarul „mizerabiliştilor”, valul poetic următor, şi ei cu o scriitură înfocată, voit slobodă la gură. O noapte cu Patria devine un experiment, după care autorul său şi-a temperat vizibil combustia, focalizîndu-se în volumele următoare (Diapazonul plictisit, 2002, Mormîntul meu se sapă singur, 2003, Mortul îndrăgostit, 2010; România aproximativă, 2011; Inima de diamant, 2012; Despre cum iubesc în timp ce mor, 2013) pe tema naşterii vinovate şi a „mortului în viaţă”, poate ca o explicaţie, poate ca o justificare, poate ca o remuşcare. Poemele cunosc o stare de reculegere, o inversare bruscă de sens, în care se vorbeşte despre transferul spre o altă lume, despre „ochiul lui Dumnezeu” care pedepseşte „nelegiuitele noastre păcate”, sau despre „urma noastră în lume” care scurmă cu gheara ei „pînă dă toţi morţii afară”. Confesiunile sînt mereu mai stranii: „Eu unul trag să mor de cînd m-am născut./ Aşa trece viaţa mai repede…/ Poate v-a murit cineva. Poate v-am murit eu,/ Poate de curînd v-a murit cineva./ Şi eu vă amăgesc cu palavrele mele deşănţate.”; sau: „mormîntul meu se sapă singur/ se dă de la sine pămîntul laoparte./ sau îl sapă cineva şi eu nu apuc să îl văd/ ne face loc să intrăm în adînc…”. Alteori declară că-şi petrece viaţa în rugăciune: „De mult nu mai fac nimic/ nimic altceva/ decît să mă rog/ e ca şi cum m-aş retrage din lumea de afară…” Cîteodată trecutul revine obsesiv, cu momentul lui de patimă, moment în care poetul uită de rugăciune şi se zbîrleşte cu amărăciune: „La treizeci şi şase de ani/ Am fost urmărit de poliţie/ Poliţia nu m-a găsit/ Şi atunci a început să urmărească poezia/ Ca un şiroi de urină/ Poezia duce mereu la făptaş// Am fost urmărit de Poliţie/ Pentru Poezie/ de la Bucureşti la Braşov./ Ulici a răspuns: sictir/ Io am zis: lasă, mă, ia mai dă-i/ în morţii mă-si/ p-ăştia pă toţi.// Am fost urmărit de Poliţie/ Pentru Poezie…” (Am fost urmărit de Poliţie). Ca să demonstreze că a avut dreptate cînd susţinea că Patria s-a vîndut pe bani buni în străinătăţuri, la Porţile Orientului şi în Occident, s-a apucat să scrie o carte cu mărturii despre trecut şi despre propriile obîrşii (Cutia Pandorei. Elada sau Poveşti de familie, I, Limes, 2012), unde, între altele, îşi stabileşte strămoşii: „Compoziţia ar fi asta: o optime sînge grecesc, o optime rusesc, iar restul sînge românesc, adică moldovenesc… Sîngele rusesc şi grecesc vine din partea mamei: un bunic, Constantinos Teodorakis, grec, din tată născut probabil în Creta… iar alt bunic din Rusia, rus get-beget… Sînt un român care simte ca un slav şi are hedonismul unui grec.” (p. 41-42) Un roman fantezist al său, Elixirul. Corpus Hermeticum (2013) se petrece la Cotnari.

Mihai Gălăţanu îşi va motiva/ scuza toată viaţa noaptea lui de orgie cu ideea de Patrie.

Revista indexata EBSCO