Jul 18, 2016

Posted by in Proza

Nicolae ILIESCU – Cum mi-am petrecut tinerețea necesară

(Alte secvenţe liber-alese după natura impusă a subiectului aflat în înalte pinacoteci înşelătoare dar experimentate ale vieţii )

Mi-am dorit să fiu scriitor din clasa a şasea. Profesoară la Limba Română: Rusu Viorica. La fel, adică avînd aceleaşi nume şi prenume cu Viorica Rusu, întîlnită peste ani ca soţie a lui Gabriel „Gabi” Rusu, criticul, cel care îmi va cere transferul de la „România literară” la „Tineretul Liber”, secţia cultură şi „Suplimentul literar-artistic”. Făcusem o compunere despre albine, care aveau un regat şi acţionau războinic. Citeam colecţia aia, publicată de revista „Ştiinţă şi Tehnică”, colecţie de mici povestiri sf. O broşură cu o povestioară, uneori două. O luam de la tutungerie, unde mirosea a tutun, fireşte, credeam eu că Matelot, dar şi a cerneală tipografică. De-acolo am cumpărat într-o zi un „Amfiteatru”, o revistă literară elegantă, pe foi lucioase. Am citit ceva ce nu am înţeles, despre Zen, am văzut nişte caricaturi, am citit poeziile publicate. Am început să scriu şi eu la fel. Cred că fie citisem pînă atunci, fie am făcut-o în vacanţa dintre a şasea spre a şaptea dar îmi plăcuseră foarte mult poemele din „Singur printre poeţi”, de Sorescu. Am parodiat şi noi, adică eu împreună cu Valentin „Vali” Bundaru, cel mai apropiat prieten de-al meu din gimnaziu, multe texte şi le-am scris, de mînă, cum altfel?, pe foi oficiale, A 4, lipite apoi în spatele blocului, la ghenă. Au apărut astfel două reviste, „Ariciul” şi „Polonicul” – nu ştiu de ce – cu întîmplări din realitatea „blocistă”. Cred că pe atunci întreprinderile de stat şi-au reînnoit parcul de maşini, vînzîndu-le pe alea casabile. Astfel, un vecin de la scara noastră, de la etajul întîi agonisise un IMS pe care-l repara aproape zilnic şi care făcea un zgomot aiuritor şi scotea un fum înăbuşitor cînd pornea. „Nu demult, în curtea noastră/ Apărut-a o maşină/ Construită-n ’44/ Fără roţi şi fără şină. (…) Ea, văzută de aproape/ Seamănă cu un tractor/ Fără faruri, fără spate/ Şi, normal, fără motor./ Numai zeii pot să ştie/ Dacă ea a mers vreodată/ Personal, eu cred că merge/ Numai dacă-i remorcată”. Inventam cuvinte, dispozitive aiuristice, „ciribomflaxul rotativ fără stativ” şi „ciribiloscopul cu carapirpopişniţă acţionat prin bumilcaristiacistiarescomanilastic”, „ne ciupeam la trotinetă”, am încercat şi un roman din desene banale şi primitiv executate pe care le priveam prin diascop, acel aparat prin care te chiombeai la diapozitive.

Şi după cum vă spuneam, am poposit la „România literară” datorită lui D.R. Popescu, cel care în toamna lui 1986 îmi va spune că are un post de funcţionărete la Uniunea Scriitorilor. Era ca un fel de administrator al caselor de creaţie, acestea în număr de şase, Sinaia-Cumpătul şi Bran, ambele administrate împreună cu Ministerul Culturii, care la acea dată se numea Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, precum şi Neptun, Sovata, Valea Vinului, Călimăneşti. Am ieşit din învăţămînt după o zi şi jumătate de reflecţie şi după o discuţie cam aspră cu Mircea Nedelciu care, ca fost onetist, ar fi vrut acest post şi ar fi încercat prin Nae Prelipceanu, un fel de locotenent al preşedintelui Uniunii, să-l obţină. Chiar venisem pregătit să renunţ, dar am fost convins pe loc de dom’ D.R. să-mi schimb opţiunea. A fost foarte simplu. M-a întrebat „Ce vrei să faci în viaţă: să fii un profesor obişnuit sau  să intri într-o redacţie şi să scrii?”. Profesor fusesem, şi navetist şi suplinitor şi neobişnuit, şi tocmai ce-mi obţinuse directorul Ion Stanciu de la Liceul Economic 1, fost „Mihail Sadoveanu” şi denumit apoi „Virgil Madgearu”, continuitatea de la Inspectorat. D.R. Popescu a avut ideea de a folosi scriitori în administraţia Uniunii, mergînd în linia generozităţii lui înnăscute şi în linia experimentelor pe care le-a încercat mereu. Astfel am ajuns funcţionar, şef serviciu case de creaţie, unde am încurcat repartiţiile ca nimeni altul, ajutat fiind şi de Tata Iancu, Traian Iancu, un om distins cu care m-am înţeles bine mai ales după ’90 şi cînd nu mai aveam de-a face cu Uniunea. Fusese secretarul lui Groza, Petru Groza, şi venea la birou întotdeauna la patru ace şi şiroind a lavandă. Un singur dascăl am mai avut aşa, Al. Piru, cu nişte cămăşi apretate şi „impecabil de albe”!

Iar la „România literară”, la secţia corectură, poposisem după ce am fost transferat de la casele de creaţie şi după ce mă ocupasem, împreună cu bunul meu prieten, Traian T. Coşovei, de almanahurile Uniunii Scriitorilor, pentru copii şi pentru adulţi. Primul era coordonat de Gica Iuteş, iar cel de-al doilea de Constantin Ţoiu, cu care am avut relaţii foarte corecte. Pînă atunci, pe la casele de creaţie vor trece Mircea Nedelciu, Hannibal Stănciulescu, Mircea Cărtărescu iar în 1989 nea Constantin „Titi” Turturică, vecinul nostru de la scara şase sau G, de la garsonieră, căci ultimul etaj, opt, unde începea terasa pe care jucam fotbal cu nasturi, nu avea decît casa liftului, uscătoria şi o garsonieră confort unu.

Ca scrietor am debutat, cum vă spuneam, în aprilie la revista „Tribuna”, în 1978. Tot în numărul patru al revistei „Amfiteatru”, care nu mai era aşa lucioasă şi parcă nici atît de bună ca în copilărie, în numărul 4 am debutat cu o recenzie la „Pasărea şi umbra”, de Sorin Titel. Acolo am dat de Dinu Flămînd care, ca şi D.R. Popescu, mă va împinge pînă la Premiul „Amfiteatru” al UASCR, în valoare de trei mii de lei, ridicat la începutul anului 1979, anul absolvirii. În acelaşi an am ridicat şi Premiul „Tribuna”, acordat tot pe 1978. În vremea  facultăţii citeam la cenaclu fel de fel de prostii în poezie, proză, ba chiar şi cu dialoguri ionesciene-beckettiene-soresciene. Acolo, Crohul mi-a zis că dacă vreau să scriu proză, ar fi bine să n-o mai fac din cap şi să las creionul să zburde. Nu l-am ascultat niciodată, nici felicitările pe care le mai scriu sau postările de pe facebook nu le las pînă nu le verific, pînă nu le citesc de cel puţin două ori, pînă nu le bibilesc. Paranoia? Schizofrenie compensată? Ambele belele?

Pe D.R. Popescu l-am cunoscut prima oară la Cluj-Napoca, în biroul din redacţia „Tribuna”. Trimisesem, împins de Croh, profesorul şi îndrumătorul nostru de cenaclu, Ovid S. Crohmălniceanu, o proză, Fuga, care îmi place şi acum foarte mult, şi scrisesem în plic că mă cheamă Nic. Elian şi că după mine cel mai bun prozator este adrisantul, adică taman Dumitru Radu Popescu. Crohul îmi spusese că este cel mai deschis redactor şef de revistă literară şi au să-i placă textele mele. Am luat „Tribuna” de la chioşcul de ziare de vizavi de Dinamo trei săptămîni la rînd pînă mi-am văzut textul apărut. Am impresia că spuneam undeva că sînt de fapt Iliescu, iar Tudor Dumitru Savu, care va deveni unul dintre cei mai dragi prieteni de-ai mei, îmi va povesti cum DR umbla prin redacţie şi întreba cine mă cunoaşte. Într-un tîrziu şi-a amintit Tudorică zis Vusea că a băut nişte coniace la bufetul facultăţii de pe strada Horia cu unul cu acelaşi nume şi cu ocazia „Zilelor Eminescu” şi că nu sînt actorul cu fix şi din nou acelaşi nume, care jucase la Teatrul Naţional din urbea transilvană! Distanţa dintre colocviul naţional Eminescu şi întîlnirea povestită este de fix un an, vara lui 1977 şi cea a anului următor, 1978.

Prin liceu ne încolăceam pe alei sporovăind vrute şi mai ales nevrute împreună cu Mircea „Mirciosu” Cărtărescu, vecinul şi prietenul adolescenţei mele, de şedea la scara E, la etajul cinci. Avea şi o soră, Nicoleta, cu numele meu. Prima mea pereche de blugi de la mama lui mi-a luat-o mama mea, că ei o cumpăraseră pentru Mircios dar îi erau prea mari, se pierdea în ei. Trei sute de lei, atît costaseră, de la Cocor, mi se pare. Apoi, tot plimbîndu-ne noi pe alee şi vorbind despre literatură, îl vedeam că trage cu coada ochiului la mine şi la blugi. Uite, Nicuşor, că aşa-mi spunea, ţie îţi vin turnaţi”. Asta e, ce să-i faci! Peste ani am mai zărit privirea aia ca un accesoriu între trăgaci şi mîhnire la un profesor de-al meu cu care probam sacouri la Focşani. Tot ceea ce puneam pe mine, venea fest, pe el stătea ca pe gard! Ca să-l mai amărăsc puţin îi aminteam bancul cu cocoşatul şi-l rugam să se aplece puţin, să stea într-o rînă, chestii de-astea! Ei bine, nu, cel mai generos scriitor român pun rămăşag că D.R. Popescu este. Cu cît eşti mai mare, eşti mai generos şi mai detaşat, îţi elimini încrîncenarea. Barbu am auzit că mai era aşa, Eugen Barbu, cel puţin la început. Şi pot depune mărturie că i-am văzut pe Sorescu, Fănuş Neagu şi Breban, mai ales cu tinerii!

Cum vă spuneam, vorba lui Neica Zaharia Stancu pe care ne-a împărtăşit-o Nea Fane, căruia îi era adresată: „măi, Balzac, eu am învăţat boieria de la boierii adevăraţi, nu de la ciocoi!”. Şi eu am învăţat să fiu generos de la boierii literaturii, nu neapărat născuţi, ci educaţi în ăst spirit. Sigur, ştim cu toţii, vinovat e tot făcutul, dar scriitorii, oamenii de cultură şi odihnă se construiesc singuri. Oameni cu care te intersectezi, pe care îi întîlneşti, care îţi răspund la telefon sau care nu-ţi răspund, dar apoi te caută ei. Cu care probezi un fel de prietenie, care-ţi stau alături, cu care sărbătoreşti succesul sau cu care împarţi pîinea amară a înfrîngerii. Oameni cu care ieşi pe stradă, cu prietenia cărora te mîndreşti. Oameni care îţi dau telefon şi te felicită pentru un rînd reuşit sau care îţi spun că ai zbîrcit-o în cutare loc. Oameni care îţi dau poveţe, care te ascultă atent, nu uitîndu-se în altă parte, care ştiu să poarte un dialog, mai dai tu, mai lasă el. Că dialogul un fel de comerţ este, cu vorbele! Oameni care citesc, se pun la punct, se entuziasmează, se bucură ca nişte copii cînd le apare o proză, cînd le apare cîte o carte. Literatura înseamnă bucurie, înseamnă lumină, se face din ţăndări de lună şi se citeşte la soare, este ca un fel de predică voioasă, zîmbitoare, se face şi se consumă, adică se citeşte, cu sufletul plin.

Dumitru Radu Popescu nu este şi absolvent al facultăţii de medicină, ci numai al celei de filologie din Cluj, a terminat doar primii trei ani, stadiul preclinic, cum se spune, şi mi-a mărturisit odată, sau am visat că mi-a mărturisit că s-a oprit acolo, la anul trei, fiindcă nu suporta sîngele şi disecţiile, dar le va descrie minunat, înşirînd lupta dintre simţuri, mirosuri şi detalii în toate prozele sale. Căci scrisul lui este o continuă proză care amestecă toate structurile şi mijloacele de expresie voluptuos şi lacom. „Criticuşii”, aşa după cum însuşi îi denumeşte, adică cititorii de meserie şi fără talent să compună vreo compunere literară numesc realism aspru ceea ce închide în sertarele dintre cuvinte acest scriitor de excepţie. Care este un amestec strălucit de ardelenism inspirat adînc şi învăţat la Oradea şi la Cluj, peste care se suprapune miasma de lavandă a şifonierului plin de broboade al bunicii sudiste, dinspre Dunărea Romanaţilor, adică mai pe radicale „o dilatare a percepţiei pînă la fabulos şi mitic; realitatea provoacă stări alienante, provocatoare la rîndul lor de trăiri paroxistice, halucinogene. Detaliile, senzaţionale, şocante, sînt de fapt înzestrate cu o simbolistică adîncă, ale cărei interpretări sînt la fel de neprevăzute; expresia aminteşte de romanul sud-american. Sensul se structurează pe mai multe planuri, dintre care cel de suprafaţă este adesea al unui roman poliţist în care niciodată nu se găseşte vinovatul, sau se găsesc mai mulţi care mărturisesc fapta comisă.”.

O continuă proză, căci atît teatrul lui, nuvelele, schiţele, romanele şi romanţurile, cît şi articolele, pastilele, scrisorile şi planetele de însoţire ale cîte unui debutant, toate în proză sînt scrise. Şi proza este îndeletnicirea de bază a lui DR. Cînd era redactor şef la „Tribuna” din Cluj, cea mai iscusită revistă a Ardealului de pe vremea aceea, revistă ce cuprindea rubrici de sport, de şah – DR Popescu este un redutabil şi extrem de nesuferit şahist care pierde foarte greu! –, de filosofie, de jazz de etc., avea un birou pe care tronau trei dosare: două dintre acestea erau mai subţiri, cel rămas al treilea foarte voluminos. Pe cele două, sub influenţa limbii maghiare, scria Verşec şi Criticuş, iar pe ăl voluminos scria cu carioca, mare, cu verzale şi bolduit: PROZĂ. Acest concept, că un prozator poate scrie şi articole despre iepuri, despre însămînţarea grîului în hectarul de nămol, cronică plastică, cronică sportivă şi critică de întîmpinare mi-a plăcut întotdeauna. Ca un antrenor de fotbal, el îşi alegea redactorii şi colaboratorii apropiaţi din rîndul acestor vietăţi, prozatorii. Sigur că nu numai, dar cu precădere şi mai ales. Aşa folosea pe vremuri, cred eu, un mare antrenor de fotbal german pe  cei mai buni fotbalişti de la fiecare echipă din campionatul intern, neapărat intern, că dacă pleca vreunul, nu-l mai selecţiona. Sau olandez să fi fost? Cert este că Dereul, cum i se spune zdravăn şi zgomotos, este unul dintre acei autori care au introdus cultura fotbalului în roman mai abitir decît alţii şi nu i-au subapreciat funcţia politică. Iar această proză, dacă  zgîrîi cu unghia pojghiţa subţire, are pe dedesubt straturi de cor antic, zumzete flegmatice şi corpolente din teatrul elisabetan, rumoare şi colorit de Biblie, precum şi desene, frunze uscate şi anotimpuri din folclorul nostru cel mai neaoş. Putem numi asta, cum s-a mai scris prin cele dicţionare, „realism nelimitat”. Adică se extrage o poveste veche din terfeloagele Eladei, se mijotează cu mărturii ale altor istorici şi se aplică peste un conflict nelămurit din insuportabila noastră lume contemporană prin dese flexionări verbale scoase din toate culcuşurile sociale şi prin salturi grupate peste calul cu mînere al simbolului.

Marii scriitori, mă rog, scriitorii importanţi, pot fi detectaţi de la mari depărtări începînd de la douăzeci de ani, mai întîi pe calea imitării lor, apoi vrînd să semnezi cu ambele mîini ceea ce au produs ei şi abia apoi simţind pofta de a-i reciti. Primul pe care am încercat să-l imit a fost, repet, Sorescu. Apoi am scris piesete în stilul lui Durrenmatt, Giraudoux şi Ionesco pentru ca pe urmă să-mi compun un stil ca un amalgam dentar din expresii înalte şi vorbe de clacă, mult apropiat de filonul deloc pudic, chiar tăios şi fără prefăcătorii al literaturii de croşetă balcanicioasă, bizantină. Că Bizanţul, asta pentru proştii cărora le plac imperiile florale şi baroce legănate în vals cu prejudecăţi şi menuet cu deodorant, este imperiul cel mai dăinuicios şi covîrşitor, care nu a inventat decît poate bizantinismul, dar ăsta plin de virtuţi motorizate verbal. Asta nu înseamnă că nu pot înghiţi şi hapuri însăilate în altă ţesătură. Tot de la Dere am învăţat-o, Dereul care apreciază pe cîte unul deşi scrie complet diferit şi îi mai e şi neprieten! Că acum, sincer, despre Doctor Popescu, cum îi spuneam pe alee, am auzit intensiv în timpii facultăţii de la un lector de limbă română, fost asistent al profesorului Coteanu. Aista, lectorul, ne-a spus că din literatura română actuală nu merită să-i citeşti decît pe Nichita Stănescu şi pe Dumitru Radu Popescu. De Popescu auzisem, dar de Petru, încă din liceu, am întrebat ce-a scris şi ne-a indicat Vînătoarea regală. Apăruse ediţia a doua, în 1976, la Editura Eminescu şi cînd am citit-o am simţit un gol în stomac dar şi o respectuoasă dorinţă de a scrie la fel. 1976 minus 1956, rezultă douăzeci de ani, fără virgulă, fix. Că pe Virgulele  apărute doi ani mai tîrziu le-am luat chiar din librăria Universităţii, de dedesubtul redacţiei „Tribuna”, pe acelaşi tronson cu Pescarul.

Acum, să nu o fac pe niznaiul, dar auzisem despre toţi, din manualul de liceu, dar nu ne apucaserăm încă de intrat în lumea fiecăruia dintre ei. Pe atunci nu exista curricula de acum, citeam cam tot din toate, încercam să aşezăm cărămizile literaturii, să ridicăm pereţii şi să ne bălăngănim şi să ne strecurăm şi noi măcar pe lîngă ei, pe lîngă pereţi. Era ca la primul ceai, ca la primul dans, lumina se învîrtea confortabil şi se infiltra în atitudinile noastre stinghere, în sala de sport a liceului sau în sufrageria de unde masa din mijloc fusese mutată la fereastră iar scaunele stăteau ca la paradă în faţa ei. Ne camuflam privirile şi ne uitam spre uşă, să  nu apară diriga sau mama gazdei.

Căutam cocoşul roşu şi cîte o replică genială, pe care să o ţinem minte şi s-o redăm la momentul oportun. Scriam cu nepăsare şi tot timpul despre orice, nu ne gîndeam să ne adunăm în volume iar cînd tot Crohul, „ca o cloşcă”, observaţie făcută tot de Dere, ne-a înarmat cu multă răbdare şi ne-a stîrnit să publicăm, am dat de-o editoare care ne-a explicat în cuvinte simple şi albe ce-i cu adevărat corvoada textului. Era o vreme cînd unul era textul scris şi altul cel tipărit, am trecut şi am devenit adulţi în vremea aia, şi mentorii noştri ne-au ajutat s-o depăşim.

Crohul ducîndu-ne de mînă pînă la uşa de intrare, Dereul preluîndu-ne şi aşezîndu-ne la birou. Aşa a procedat cu o bună parte din generaţia noastră, pe care a plantat-o în posturile deloc faimoase, chiar meschine devenite vacante, dar gîndind cu cel puţin trei mutări înainte. Astfel, mulţi dintre noi au fost angajaţi întîi corectori, cu cîte o jumătate de normă – aşa începuse el însuşi, preluat de A.E. Baconski, la „Steaua” de Cluj! – , mici funcţionari, referenţi, tehnoredactori. Cum se ivea în continuare un alt post, venea din urmă altul. Aşa am fost angajaţi cu toţii, cum vă spuneam mai dindărăt, eu, Traian T. Coşovei, Tudor Dumitru Savu, Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Dan Stanciu, Hanibal Stănciulescu, Mircea Cărtărescu, Ştefan Agopian, Cristian Teodorescu (pe locul lui intrasem la corectură iar el păşise în cadrul secţiei de publicistică-reportaj, condusă de Vasile Băran), Elena Ştefoi şi pentru  cîţi o mai fi pus vreo vorbă bună prin alte locuri, cum ar fi Petru Romoşan. Chiar şi cu cei consacraţi proceda la fel, pe Nae Prelipceanu l-a adus la Bucureşti, întîi la ICED, apoi la „Viaţa Românească”; la „Tribuna”, după mutarea din 1981 la Uniunea Scriitorilor, l-a propus şi l-a lăsat pe prozatorul Vasile Sălăjan; la „Cartea Românească” a insistat să fie numit George Bălăiţă… Ideea de a folosi dramul de Putere mecanică pe care îl îngăduia Vechiul Regim pentru alţii, talentaţi sau cel puţin consideraţi astfel, l-a decupat şi l-a singularizat în epocă. Se zice că a fost impus, cam cum se făceau şi vedem că se fac în continuare alegerile în lumea de azi, la Uniunea Scriitorilor, dar era, cred eu, de departe cel mai în măsură fiindcă era polivalent, de raftul întîi şi cel mai echilibrat. În plină epocă de constrîngere a girat cu mare abilitate toate defecţiunile ideologice survenite pe parcurs, multe dintre acestea dacă nu în întregime, vedem astăzi cît se poate de limpede şi în libertate, provocate de serviciile secrete.

Dincolo de toate aistea, trebuie spus că aşa-numita înţelegere şi sudură a compartimentelor scriitoriceşti de dinainte de 1990 este o idee preconcepută. Nici atunci nu exista unire decît pe mici interese de grup şi cu atît mai puţin preţuire. Cei mari, cei care se simţeau astfel fiindcă social erau avantajaţi, conduceau reviste, aveau catedre sau măcar rubrici pe ici, pe colo, acţionau ca nişte vătafi, se anturau de slugi, scriau unii despre alţii, te mîngîiau pe cap şi aveau grijă să nu le ieşi din cuvînt. Factorul politic apărut după revoluţie a mascat marile contradicţii din cadrul breslei. E foarte puţin probabil ca un astfel de ingredient să rupă definitiv legături prieteneşti de decenii, asta presupune că respectivele legături erau false. Şi mie mi s-a întîmplat să fiu apostrofat, ori de cîte ori m-am declarat de stînga, drept cominternist, internaţionalist proletar, jidănit sau jidan de-a dreptul. Nu sînt nimic din toate astea, mă declar adeptul unei stîngi de secol XIX, uşor tradiţionalistă, sînt sionist creştin, căci cred că evreii trebuie să aibă căminul lor, iar pe ceilalţi, cei de acasă, cu care sînt sau nu sînt prieten îi consider egalii mei, vorbitori de şi truditori pe ogorul Limbii Române. De exemplu, despre Crohul, ce s-a comportat cu noi ca o cloşcă, îndrumîndu-ne şi povăţuindu-ne de aproape, am aflat că se numeşte Cahn Moise în clipa cînd mi-a dat recomandarea pentru intrarea în partid, PCR adică, în anul al treilea, în 1978, că aveam medii peste opt şi eram secretarul cenaclului „Junimea” al facultăţii noastre, de Limba şi Literatura Română, aşa se chema pe atunci, acum îi zice de Litere, dacă mai există, fiindcă sînt tot felul de relaţii internaţionale şi ştiinţele comunicării, vezi bine! Mie nu-mi este ruşine să-mi amintesc, aproape toată generaţia mea a trecut astfel prin politică, de fapt cu excepţia lui Agopian, care nu-şi terminase şcoala, şi a lui Florică Rîpă, cu porecla slavizată Iaru, care era un zăpăcit neinteresat de note, toţi din cei citaţi mai sus am fost membri! Era un fel de sindicat iar oamenii cu cap spuneau pe atunci „micile compromisuri te păzesc de cele mari”.

Intervine apoi dorinţa de avea şi de a fi mai mult decît altul. Am în memorie, printre multe altele, două imagini oribile de la Uniunea Scriitorilor. Prima, din seara de 22 decembrie 1990, cînd toţi cei adunaţi în sala oglinzilor nu ştiau cum să-l umilească mai abitir pe Dereu  şi se năpusteau pe funcţii şi liste, şi a doua de pe la începutul lui ianuarie cînd, corector la „România literară” fiind, am fost trimis, de către Rojică Roger Cîmpeanu, împreună cu Cristi Teodorescu şi cred că şi cu Ada Bittel şi cu Fane Agopian să ne alegem pentru redacţie două, trei maşini de scris de la ajutoare. Aceeaşi hămesire şi năpustire vulturească am văzut, chestie de care nu ne dezbărăm nici acum, la intrarea în mall-uri. Popor sărac şi oleacă primitiv, nu vă supăraţi!

Dacă vă supăraţi, nu vă fie cu bănat atunci cînd zic că scrietoriul român este  primitiv, îşi cultivă şi îşi gestionează cu abilitate marfa în vederea unor mici privilegii – o carte pe an, adică anul şi cîrlanul, niscai voiajuri plătite alături de consoartă, premii, croaziere şi simpozioane inutile – ştie lîngă cine să se tragă în poză şi e foarte  atent alături de cine se aşează la masă. El tînjeşte de fapt  după  mici comodităţi, nu vrea să schimbe macazele lumii, nu-şi doreşte glorie deşănţată mai presus de-o vilă şi de-o emisiune sau rubrică  permanentă de influenţă. Au fost şi sînt şi de categoria asta, unii  mai  egali  decît alţii, cu mari pretenţii şi cu picior mare, dar le-a cam picat mucul, pardon de expresie, mai ales de cînd cu dezvăluirile de ultimă oră. Şi nu sînt toţi demascaţi, doar o parte, că oare de ce credeţi că s-au dat ei cu Puterea actuală ori s-au ascuns pe sub pulpana cnsas? Şi aici o să vă surprind, dar sînt în răspăr cu majoritatea celor care susţin că nu numai din pricina scriitorilor-turnători nu ar  merge bine treaba în România, că alţii sînt adevăraţii torţionari. Păi, torţionarii cu asta se îndeletniceau, asta le era meseria şi ştiu de la foşti deţinuţi politici că erau şi ei împărţiţi în oameni cumsecade şi bestii. Chiar şi printre deţinuţii aceştia erau destui „gamelari”, care pentru o farfurie de cir sau de urluială erau în stare s-o toarne şi pe mama lor! Dar scriitorii, literatorii erau călăuze şi faruri diriguitoare, aveau destulă influenţă, nu puteau muta munţii, dar puteau face valuri. Ei se învîrtoşau în contra lui Derepe, nu în contra lui nea Nicu. Vorba lui nea Fane, bietul, „i-au dat o palmă lui Ceauşescu pe obrazul lui D.R. Popescu!”, vorbind despre nişte semnatari de petiţii. Noi nu am avut samizdat, nu am avut literatură de sertar, nu am avut disidenţi adevăraţi, nu am avut mişcări de protest oricît de fragile, am „rezistat prin cultură”! Ca şi acum, ne-am bălăcit în laşitate şi în mediocritatea unor onoruri locale.

Dereul nu a plecat, nici înainte, nici după anul de răscruce 1990, în voiajuri şi burse, dimpotrivă, cînd a putut le-a oferit cu generozitate altora. Mi-a mărturisit că, deşi este impregnat de grecitate, nu a pus piciorul niciodată pe pămîntul Eladei. Îmi amintesc  că  eram  în spatele lui la nu ştiu ce maslu, cum zic eu, nu  ştiu  ce  eveniment cultural, cînd l-am auzit prezentîndu-ne, pe George Cuşnarencu şi pe mine, lui Mircea Albulescu, care era pe atunci secretar de stat la Cultură. „I-ai pe-ăştia!”, l-am auzit îndemnîndu-l pe actor. „Da, dar nu-i ştie lumea”, a venit acelaşi răspuns ca al lui Brucan, dat lui Petre Roman. „Şi ce dacă, o să afle cine sînt”, a replicat Dereul.

De aici sar la alta: este generos şi cu ideile. Te trezeşti dimineaţa că te sună să-ţi propună să scrii cutare  schiţă sau cutare carte, că-i pe stilul tău, pe potriva ta. A avut o idee năstruşnică să inventăm o poetă şi criticeasă, şi George şi cu mine am debutat-o cu niscai cronici pe Wilma Dumbravă, care a dispărut din păcate şi s-a apucat de altă meserie! Ne-a împins să facem o carte de interviuri cu scriitori şi cu oameni de cultură care au depăşit optzeci de ani şi care nu mai sînt în lumina reflectoarelor. Tot aşa l-a îndemnat pe bunul şi regretatul meu prieten, Sorin Preda, să scrie o saga a familiei Moromete, a dat idei, se zice, prietenilor săi prozatori, neprietenilor care se împotmoleau la cenzură, l-a pus pe cutare amic să scrie teatru, că i se potriveşte, a dat titluri (se zice că Biblioteca din Alexandria lui Sălcudeanu e a lui, a lui Dere!). Mai mult, a intervenit pentru destui ca să primească o garsonieră, un apartament, un bilet de favoare, o viză, o internare, un premiu. În noaptea de 21 decembrie, i-am dat numărul lui Traian care l-a sunat şi l-a rugat să intervină pentru Florin Iaru, ce fusese reţinut şi care era insulinodependent. După cîteva ceasuri acesta se întorsese la domiciliu, colea, pe Făinari. Era, este foarte generos cu confraţii, pe Preda îl adula, pe Barbu la fel, pe Petru Dumitriu, chiar şi pentru romanele proletcultiste, pe Titus Popovici, pe Sadoveanu şi Agîrbiceanu, din ăi vechi, spunea că nu e în stare să aibă sclipiciul frazei încrustate de Fănuş Neagu sau de Bălăiţă. Chiar dacă este generos cu alţii, nu-i place să iasă în faţă, nu dă interviuri. La „România literară” poruncise ca numele său să nu apară în nicio înşiruire, în nicio citare. L-am văzut la premiera unei piese la Teatrul  Mic  cînd nu îndrăznea să stea în sală, mototolea cortina de la intrare şi se ascundea după ea. La şedinţele Academiei are locul  lui  în  aulă, niciodată  în stal, ci în pungile laterale, mascat de o coloană. Secţia de  filologie şi literatură nu a prea dat mare atenţie propunerilor  pentru acordarea  mult  rîvnitului  Premiu Nobel şi nu s-a prea ostenit să le trimită. Întrebat mereu de mine, coordonatorul ei îmi spunea mereu, poate şi pentru a auzi eu: „Păi, în afară de Dereu, pe cine să propui? Şi aşa se supără ăilalţi.”. Sorescu se prăpădise între timp.

Un om nu-i un sfînt, fireşte, dar poate deveni. Nu este cazul nostru, un om este egal cu un om, o fiinţă aflată pe nişte axe de coordonare temporală şi spaţială, niciodată altfel decît sub vremi, fie că astea sînt noroioase, pline de ploaie, sau însorite. Dumitru Radu Popescu este în primul rînd un om dotat cu o inteligenţă  sclipitoare şi aparte, pătimaş şi pălmaş pe ogorul literaturii, generos, drept, tipicar şi  extrem de chibzuit, foarte talentat. Din metrul liniar de cărţi găsibil în bibliotecă e musai să citeşti cu creionul în mînă şi să reciteşti nuvelele – este unul dintre cei mai redutabili autori ai speciei din literatura noastră, de altminteri umplută  ochi cu nuvelişti extraordinari! –, Vînătoarea regală, F, Oraşul îngerilor, Dumnezeu în bucătărie, Săptămîna de miere, Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostol, piesele Cezar, măscăriciul piraţilor, Aceşti îngeri trişti, Piticul din grădina de vară, O batistă în Dunăre, Mireasa cu gene false, Domnul Fluture şi doamna Fluture, publicistica.

De pe cînd ne încolăceam pe Aleea Circului, împreună cu Mirciosu ne gîndeam cum poate un scriitor să fie întotdeauna altfel, cum îşi poate adapta sau schimba rifful, termen din rock, cum îşi poate schimba stilul, maniera, mijloacele. Şi făceam legămînt  ca de la o carte la alta  să  schimbăm  totul. Scriitorii, ca şi rockerii, încearcă, dar nu reuşesc. Abordează, termen marinăresc, realitatea altfel, din alt unghi, cu alt procedeu, dar rămîn aceiaşi. Nici marii chitarişti nu se schimbă fundamental, Hendrix, Santana, Page, Lennon, Knopfler  sînt uşor de recunoscut. La fel şi Dereul. Chiar şi după schimbarea de paradigmă literară de după ’90 susţin că el a rămas acelaşi, poate mai apăsat. Ca şi Nichita, a încercat să se rescrie şi a împins convenţia  către  margine. Ba a semnat o carte cu un nume fictiv, ca un soi de Pessoa. A introdus articole de ziar, poezii, „confesiunea pitorească”, stilul zeflemist  şi plin de vervă, a spart logica povestirii, a presărat personaje şi evenimente reale. Omul tooot învaţă  şi învaţă să se schimbe şi la optzeci de ani. Ba încă este capabil de surprize! La mai multe surprize şi la mai mulţi ani, încă o dată pe atîta, Dumitru Radu Popescu!

Revista indexata EBSCO