Jul 18, 2016

Posted by in Poezii

Ionuș-Bogdan CĂRĂUȘU

Din depărtare…

 

Cu fiecare cuvînt, mă apropii de tăcere,

Cu fiecare privire mă apropii de întuneric,

Cu fiecare pas mă apropii de plecare,

Cu fiecare atingere mă apropii de pietre şi doare…

 

Închide-mă într-o veşnică ducere-aducere-aminte,

Închide-mă şi pleacă şi tu…

 

Cîntec

 

Scriam, jeleam, îmi scrijeleam durerea în carnea imaculată a foii,

Rîdeam de moarte cum de secetă îşi rîde fiul ploii,

Cădeam şi-aveam căderea să mă ridic din nou,

Prindeam din zbor tot ce nu se mănîncă, zborul ascuns, din ou.

 

Dar de avut, alt avut n-am avut, decît cuvîntul ce l-am necunoscut

Şi el mi-a fost după nevoi, şi secetă şi ploi şi sabie şi scut,

De temut de demult, căci dete mult de vorbit, chiar tot,

De te mut, munte mut, e pentru c-am crezut, nu că pot.

 

Alteori, ori alte înalte bacante mă făceau ca să cad,

Ori eu ajungeam să-mi ajung, neajuns îndeajuns ca să mă facă să tac,

Dar apoi, tu ai apărut şi mi-a părut viaţa mea un veşnic sărut,

Şi n-aş mai fi vrut, bătăile inimii tale, din mine să le rup.

 

Din fire…

 

Din fire, în fire îmi vin cînd fire nevăzute căderea în gol mi-o opresc din plin,

Am cîte o lacrimă neplînsă pentru fiecare cuvînt nerostit,

Cîte o patimă ascunsă pentru fiecare gînd negîndit,

 

Chem corbii, orbilor ochii să li-i vadă,

o livadă de ochi, plină ochi de priviri oarbe să culeagă,

Cînd cînt, cînt în tăcere, cîntecul cuvintelor duse la tăiere,

Şi-asemenea hienelor stinghere rîd, cînd pradă îmi cad himere efemere,

 

Dar nu sînt dintre cei ce cu vorbirea vor firea s-o cuprindă,

Şi nici nu-i chip să-mi închipui în chipu-i cioplit din oglindă,

Nici existenţa morţii, nici moartea existenţei,

Ci numai viaţă, viaţa ca mască mortuară a esenţei.

 

Femeie

 

Paradoxala coastă, cea mai sensibilă şi cea mai periculoasă coastă

Mi s-a înfipt în inimă,

Femeia, aşchie de lumină intrată pe sub pielea sufletului meu întunecat,

S-a apucat de dereticat prin cotloanele păienjenite,

Şi pînă să-mi dau seama, m-am trezit bărbat…

 

Pe apa sîmbetei

 

Adeseori, vărsat-am învîrstata-mi vîrstă pe apa sîmbetei,

Călătorind sprîncenat spre un cer mat, ca la şah,

Cu capul în nori şi furtuna în suflet, mi-am luat lumea-n cap

Ca să capăt un capăt de cer sub care să-mi fac de cap,

 

Am dat cu mine de pămînt, doar, doar oi simţi ceva,

Am semănat cu vîntul, mereu fără cuvînt,

înţelenibil doar în umbre moi, de catifea,

Am semănat cuvîntul în ţarini de tăcere şi în vînt,

 

Dar acum, din pielea zilei de mîine îmi fac haină nouă,

Căci mi-a rămas mic azi i vi-l las vouă,

Astfel merg la prohodul timpilor morţi în viaţă,

Fluierînd a cîştig şi cu sufletul întors pe faţă…

 

Nu m-am trăit

 

Nu m-am trăit pe mine însumi, întotdeauna sau de-a alta,

Cu mîinile în clipe grele, merg la judecata celor care n-au fost să fie.

Pe pămînt, noi forfotim, căutînd liniştea, ingrata,

În timp ce sub pămînt, liniştea devorînd întunericul devoalează sensul suprem,

Sensul tuturor celor care-au fost să fie…

 

Efect secundar

 

Moartea de zi cu zi mi se urcă în cîrcă, asemenea unui copil

Şi-mi porunceşte s-o car în spate pînă cad,

Cînd istovesc, sorb din jumătatea plină a secundei

Şi din cînd în cînd sîngerez stări de bine,

O fi efectul secundar-analgezic al zilei de mîine,

Ştii tu, e şi mîine o zi…

 

Căzută inima mea, o ridic cu mult sînge rece

Şi eu ştiu că-n locul ei mi-a bătut simunul,

pentru că am apucat să fac rocada,

Cu ochii ferecaţi de privirile tale galeşe

Citesc în zaţul nopţilor fără tine şi-nvăţ să număr de la doi la unu…

 

Dar nu mi-a ajuns, nu mi-ai ajuns…

M-am vrut mereu mai aripă, mereu mai potcoavă,

Crescut pe un trup de idee sau bătut în cuie într-o copită de gînd,

Pentru cuvinte rămîn cum e nechezatul pentru botul calului

Şi tot mai tac şi tot mai cînt…

 

De prea mult mîine mi-a murit ultima reîncarnare, strivită sub un cîntec de exorcizare,

A culorilor din lumină, a luminii din ochi,

A zborului din pasăre, a ta din mine,

Îmi rămîn cu mine, mie însumi dator, cînd mă smulg din lăuntrul meu cu gheare de condor,

 

Dar mă-mbie îngerul deocheat, îngenuncheat în faţa cuvîntului:

Ia, muşcă!

Şi-mi duce sufletul la gură, cea mai amară cuminecătură,

 

Eu muşc şi ascult strugurii cum se coc,

Tu, despuiată de vise, cu zilele despletite pe spate,

Aştepţi să cadă cerul dat în pîrg,

Şi-mi întorci sufletul pe dos, să-mi pui la uscat mucegăitele păcate…

 

Nerăbdare

 

Ceasornicul gîfîie, cu limbile scoase de-un cot,

Încercînd să ţină pasul cu nerăbdarea mea,

Pe cîmpul pe care răsar nedumeritele sentimente

Merg, cu coasa timpului apăsîndu-mi umărul crescut pe dos,

Să tai calea de întoarcere a regretelor…

 

Tu mă ascunzi într-o rană deschisă pe care apoi o coşi cu aţă albă,

Îmi priponeşti sufletul cu lanţul propriilor mele slăbiciuni,

Mă macini la moara ta cu morişti din aripi de înger

Şi mă presari peste zilele tale de luni,

 

Îţi simt rădăcinile cum mi se insinuează prin crăpăturile inimii,

Pe limba ta pier ori de cîte ori mă rosteşti în tăcere,

Primeşte-mă aşa cum n-am fost niciodată,

Primeşte-mă cînd nimeni nu mă cere…

 

Cîteodată, gîndul că mă iubeşti îmi pare-aievea

Şi-atunci plutesc în coastele goale, cu inima drept cîrmă,

Pe cerurile tale-nşelătoare, pe care-mi pasc neliniştile-n turmă,

 

Ştiu că îţi vinzi scump pielea, doar că aici e interzis comerţul ambulant cu piei de înger,

Îmi şopteai în timp ce mă decojeai,

Mă decojeai cum decojeşte un copil şotios, o ceapă degerată, strat cu strat,

De-a mai rămas acum doar miezul sufletului, putred de sărac

Şi umbra unui cîntec uitat pe de rost…

 

Verde copac

 

Mi-e prea verde copacul ce mă vede,

Cu frunzele-ngropate-n suflet, moaşte verzi,

Din sîngele ce-mi curge scurt prin vene,

Sorb însetatele secunde tainic miez,

 

Pe coatele goale îmi ies din minţi,

Tîrîndu-mi cugetul ca un şarpe leneş

Ce caută razele unui soare cu dinţi,

Să-şi fiarbă sîngele rece de leş,

 

Opreşte, opreşte la inima de piatră,

Îmi strigai într-o limbă pe care odată o vorbeam amîndoi,

Următoarea oprire e la sfîntu’ aşteaptă

Şi vreau să cobor din caruselul ăsta, tu nu simţi că-i sloi?

 

Cuvintele tale flămînde îşi înghiţeau înţelesurile,

Atunci mi-am întors sufletul cu gura-n jos,

Să nu mai pierd nimic din toate eresurile,

Ce le sădeai în pămîntul care-odată voi fi fost…

 

Aşa că răsuceşte cîntecul în rană, tinere bard!

Ultima suflare a inorogului e văpaia rugului pe care ard…

 

Inima

 

Inimă, inimă, sămînţă de scandal sădită în pieptul meu vulgar,

Cum sari şi tresari cînd gîndurile îşi scot ghearele

Şi-ncep încet să sape, adînc în tine să se-ngroape,

 

În jurul tău roiesc îngeri cu aripi de ceară, atraşi visceral de tine,

Ca fluturii de noapte atraşi obsesiv de lumină

Ei cad pe rînd, cu aripile topite,

 

Inimă, măr al discordiei mele cu mine, aruncată între eu-rile mele cabotine,

Doar pe bătăile tale îmi pot paria sufletul,

Monedă de schimb între doi şi unu,

 

Tu, ghem de sînge mai încîlcit decît nodul gordian,

Eu ştiu că te voi descîlci cînd trupul meu scîlciat de viaţa ce l-a purtat

Fi-va aruncat în braţele pămîntului cordial,

 

Ah, inimă, inimă, de n-aş fi deschis la bătăile tale…

 

Şi va veni o zi…

 

Obişnuiam să cred că sînt indestructibil

Şi că săgeţile din ochii mei sînt de ajuns ca să înduplec zeul de dincolo de nori,

De piatră ascuţită îmi simţeam cuvintele uneori…

 

Obişnuiam să cred că sîngele nu mi se va toci,

Oricît de mult s-ar izbi în artere, că într-un fel, doar el curge altfel,

Ducînd cu sine viaţa, miracol efemer,

 

Băgat pînă la măduvă în viaţă,

Îmi frămîntam sufletul cu nelinişti, îl frămîntam şi-l puneam la dospit,

Doar trupul mi-l simţeam ca pe un exoschelet,

din ce în ce mai departe, din ce în ce mai încet…

 

Din ce în ce mai scurt mi-e cerul, din ce în ce mai jumulit mi-e că mi-e îngerul păzitor

Şi toate cîte mă făceau cîndva să exult sînt acum note surde,

Căzute parcă de pe clapele sufletului dezacordat,

În sîngele din ce în ce mai uscat,

 

Închin o cupă cu înserare, căci văd aievea ziua în care,

De-a lungul sufletului meu curgător, vor creşte maluri de ochi visători

Iar tu îţi smulgi chipul din decor şi ţi-l răsfrîngi în luciul lui întunecat,

Iubita mea cu inima răstignită pe-un cuvînt încrucişat,

 

Şi va veni o zi…

 

Premiul revistei la Concursul Porni Luceafărul…, Botoşani, ediţia 2016

 

Revista indexata EBSCO