Jul 18, 2016

Posted by in EVENIMENT

BEI TA – Contribuția poeziei străine la crearea unei tradiții naționale: modernizare și canon

Pe numele adevărat XU Weifeng, poet, cărturar şi traducător. Născut în localitatea Wujiang din municipiul Suzhou, cercetător principal la Muzeul Literaturii Moderne Chineze patronat de Uniunea Scriitorilor din China şi la Academia Chineză de Ştiinţe Sociale, este în acelaşi timp şi secretar general adjunct al Congresului Mondial al Poeţilor (World Congresses of Poerts), membru al Comitetului Director precum şi şeful Agenţiei acestuia în China, secretar general al Filialei pentru Studii şi Cercetări Shakespearene a Societăţii Chineze de Studii şi Cercetări pentru Literaturi Străine. A fost invitat să ia parte la manifestări literare şi academice în peste 20 de ţări, inclusiv SUA, Olanda, Mongolia ş.a., a mai condus delegaţia de poeţi chinezi în vizită şi la festivaluri de poezie în mai bine de 10 ţări, Mexic, Ungaria, Israel ş.a. Editorial, a publicat peste 30 de titluri, dintre care cele reprezentative sunt volumul de poezie Piatra rostogolitoare prinde muşchi, monografia Documentare şi cercetare de la un poet – despre literatura contemporană chineză, culegerea de lucrări Iluminîndu-şi prăpastia – Studii de poetică ale lui Bei Ta, traducerea în chineză a romanului Elizabeth Costello: Opt lecţii aparţinînd scriitorului sud-african John Maxwell Coetzee, laureat al premiului Nobel în 2003. A primit mai multe premii în ţară şi străinătate, fiind tradus în mai multe limbi străine, printre care engleză şi germană.

 

În China, încă din epoca lui Confucius (cu 2500 de ani în urmă), circula o expresie pentru a descrie excelenţa etică, academică, artistică, poetică etc.. Expresia e “intri în hol şi apoi în cameră”. Această expresie apare pentru prima dată în capodopera lui Confucius, Analecte. În capitolul 11, intitulat „Mai întîi învăţătura“, maestrul spunea: „You (numele unui discipol al său) a intrat în hol, dar nu şi în cameră“. Astfel, este clar că holul şi camera indică două planuri, două grade diferite. Holul se află în partea de mijloc a unei case, în timp ce camera este situată mai în spate. Numai după intrarea în hol se poate încerca avansarea în cameră. Holul (plan avansat, înalt) este mai profund decît poarta (plan preliminar, scăzut), iar camera este cea mai profundă, planul dezvoltat şi cel mai înalt.

Cum am putea atunci atinge cel mai înalt plan? Confucius spune puţin mai departe, în acelaşi capitol: „Dacă Zi Zhang (numele unui alt discipol) nu parcurge paşii trecutului, nici el nu va putea intra în camera înţeleptului“. Exegeţii au interpretări diferite şi chiar contradictorii cu privire la acest citat. Explicaţia pe care o prefer este cea conform căreia, dacă vrei să pătrunzi în cameră, trebuie mai întîi să înveţi şi să înţelegi tradiţia, simbolizată de „paşii“/„urmele” trecutului. Filosofia lui Confucius şi a şcolii sale este fundamentul conservatorismului chinez în ceea ce priveşte accentul pus pe experienţa anterioară şi pe tradiţie.

Este, desigur, cunoscută marea tradiţie în poezie şi cultură a Chinei. Unii oameni sunt indiferenţi sau chiar nu se pot elibera de ea, ori nu o pot conştientiza în adevărata ei dimensiune. Dar pentru cei care vor să inoveze, această tradiţie este un munte imens pe care îl zăresc mereu, de cum îşi deschid ferestrele. În umbra acetui munte pot simţi o reală nelinişte din cauza influenţei sale covîrşitoare şi copleşitoare – altfel spus, nu ştiu cum să se desprindă de tradiţie şi să îşi stabilească propriul stil.

Perioada dinastiei Tang reprezintă un apogeu al istoriei poeziei chineze, şi de aceea poeţi din perioade ulterioare, precum cei din timpul dinastiei Song, au tins să se piardă într-un fel de negură părîndu-li-se greu să creeze opere la fel de strălucite.

Această dilemă a continuat pînă în epoca modernă. La începutul secolului al XX-lea, odată cu familiarizarea cu poezia occidentală, fruntaşii revoluţiei literare chineze au adoptat o măsură radicală pentru a scăpa de tensiune: au început să ignore tradiţia, să abandoneze moştenirea predecesorilor, dedicîndu-se în întregime ”semănatului” seminţelor occidentale pe ogorul literaturii chineze. Cu toate acestea, recolta lor nu a fost semnificativă.

Întrebarea care se naşte acum este următoarea: şi înainte de dinastia Tang exista o bogată tradiţie poetică, cu opere precum Cartea cîntecelor, Cîntecele lui Chu de dinaintea dinastiei Qi şi Poezia Fu a dinastiei Han etc. De ce nu s-au simţit poeţii dinastiei Tang intimidaţi sau copleşiţi de influenţa trecutului, ci, dimpotrivă, au părut degajaţi şi optimişti, reuşind cu mare talent să creeze opere magnifice?

Pentru a răspunde acestei întrebări trebuie să ne referim la percepţia generală asupra tradiţiei. Aceasta este ca o clădire uriaşă şi, de regulă, oamenii adoptă următoarele atitudini şi măsuri pentru a se confrunta cu ea.

  1. Se îndepărtează de ea (sau o ocolesc), nearătîndu-şi interesul, ba chiar dispreţuind-o. Este o practică leneşă, fără perspective.
  2. Doresc să intre, dar nu o pot face din cauza calităţii scăzute a educaţiei sau deficienţelor de înţelegere a limbajului în care este „scrisă“. Este cel mai trist fenomen. În istoria modernă a Chinei, au existat cîţiva poeţi care aveau o relaţie distantă cu tradiţia chineză, fiind preponderent occidentalizaţi.
  3. Odată intraţi în clădirea tradiţiei, nu mai pot ieşi, rămînînd uitaţi acolo, în interior. Operele lor sunt, de obicei, pline de clişee şi idei desuete, lipsite de simţul modernităţii şi de legătura cu propria lor experienţă sau cu propriile trăiri.
  4. Deşi pot să intre şi să iasă fără efort, nu acţionează asupra clădirii şi nu îi adaugă vreun element nou, creator, specific epocii în care trăiesc.

 

Toate cele 4 atitudini de mai sus sunt pasive, deoarece consideră clădirea imposibil de renovat, chiar dacă este deteriorată şi nepotrivită pentru sufletele moderne.

Apoi, mai există alte trei direcţii.

  1. Demolarea tradiţiei în numele progresului revoluţionar sau din considerente politico-istorice. Este cea mai brutală şi iresponsabilă formă de manipulare. Este un caz mult mai grav decît simpla îndepărtare. Desigur, sunt puţini cei care iau o astfel de măsură, iar casa tradiţiei culturale este imposibil de distrus complet. Tiranicul împărat care a fondat dinastia Qin a ars cărţi şi a îngropat de vii învăţaţi confucianişti, dar nu a putut să elimine complet cultura confucianistă. În ceea ce priveşte seminţele poeziei, fie ele ”sălbatice (neoficiale)” sau ”curteneşti (oficiale)”, acestea sunt imposibil de ars şi pot mereu renaşte odată cu prima boare primăvăratică.
  2. Reconstruirea clădirii după dărîmarea ei. Deşi noua clădire pare a fi aidoma celei vechi şi se află la aceeaşi adresă, este în mod sigur construită cu materiale de proastă calitate sau conţine elemente de stil false, astfel încît trebuie făcută o distincţie clară între copie şi original.
  3. Ca întreg, clădirea este conservată, iar părţi ale ei pot fi renovate din cînd în cînd. Astfel au procedat, în general, poeţii din timpul dinastiei Song. Într-o scrisoare către Yu Kuo, prefectul oraşului Qianzhou, Su Shi lăuda la un moment-dat metoda „conducerii prezentului prin luarea în considerare a trecutului“. Într-un eseu critic despre poeziile lui Liu Zihou, el afirmă că „ar trebui să creem noul folosind material vechi”, dorind prin aceasta să spună că ar trebui să folosim trecutul pentru îmbunătăţirea prezentului şi să adoptăm tactica împrumutului, apropiindu-se astfel de percepţia lui Lu Xun, care încerca să îndemne la punerea influenţelor externe în slujba autohtonului.

Cu toate acestea, din afirmaţiile lui Su Shi reiese şi ideea că tradiţia este doar o sumă de materiale pe care trebuie să le folosim, un instrument. Din punctul meu de vedere, tradiţia poate fi împrumutată spre folosire, însă nu este ceva mort, ci un organism, prezent în viaţa, sîngele şi mintea noastră. Există un soi de dialog, de interacţiune între modernitate şi tradiţie. Aceasta din urmă nu este numai o vatră sau un castron de orez pe care noi îl folosim cînd preparăm mîncare, ci, de asemenea, un partener ce găteşte şi mănîncă alături de noi.

Aşadar, permiteţi-mi să modific maxima lui Su Shi din forma sa actuală, „trebuie să creăm noul cu materiale vechi”(          ), cu propria mea versiune, „trebuie să creăm noul cu materiale vechi” (            ). În chineză,        sunt ideograme diferite, cu semnificaţii diferite şi, cu toate că ele pot fi traduse prin aceeaşi prepoziţie, „cu”, prima dintre acestea înseamnă „folosind (un instrument sau o metodă)”, ca de exemplu în structura „a scrie cu un creion” sau „a tăia mărul cu un cuţit”, în timp ce cealaltă indică o relaţie de colaborare. Ne putem juca cu tradiţia, trăi cu ea, munci cu ea, vorbi cu ea şi ne putem împrieteni cu ea; desigur, putem şi să ne certăm cu ea. Aş dori să utilizez o analogie pentru a explica relaţia dintre tradiţie şi modernitate: un cuplu nefericit. Fie că soţul şi soţia se iubesc, fie că nu, ei trebuie să trăiască împreună, conform doctrinei sociale tradiţionale chineze.

Permiteţi-mi acum să răspund întrebării referitoare la relaţia dintre tradiţie şi inovaţie în poezia din timpul dinastiei Tang. Membrii case regale Tang nu erau în totalitate de naţionalitate Han. De aceea, ca strategie de guvernare, şi-au propus să accepte culturi străine, aceasta însemnînd nu numai culturile minorităţilor nordice, ci chiar şi culturi europene. Această deschidere era fără precedent, mai ales la începuturile domniei Tang sau în perioada înfloritoare a acesteia. Astfel, oameni ca Li Bai (născut în Suyab, un orăşel din apropierea oraşului Tokmok, Kirghistan), din zone mai înapoiate sau îndepărtate, aveau posibilitatea de a obţine o funcţie la curte, pentru o vreme, doar pe baza talentului.

Poezia din timpul dinastiei Tang este rodul unui amestec de diverse elemente culturale, atît din China, cît şi din afara acesteia, iar în cadrul acestui amestec, cărţile budiste indiene reprezintă cea mai importantă resursă străină. Conform cronicilor oficiale, budismul a fost introdus în China în anul 67, adică cel de-al zecelea an al perioadei Yongping a domniei împăratului Ming din dinastia Han de est. De atunci şi pînă la mijlocul perioadei dinastiei Tang, budismul chinez a devenit tot mai înfloritor. Pe parcursul a aproape 700 de ani, poezia chineză a împrumutat din scripturile budiste, atît în ceea ce priveşte mentalitatea, cît şi din punctul de vedere al artei în sine. Scripturile budiste pot fi citite cu voce tare. Recitarea diferă de cîntec prin lipsa acompaniamentului muzical. Înainte de dinastia Tang, poezia chineză consta în mare parte din versuri pentru cîntece, ajutate, dar şi limitate de muzică. Aşa-numita „poezie în stil modern” este cel mai important gen al poeziei Tang, dar şi al poeziei chineze în general. Această poezie este de două feluri: Jue şi Lv. Ambele s-au descotorosit de limitările muzicii, dar posedă o muzicalitate evidentă. O astfel de calitate este specifică scrierilor budiste. Aşadar, putem spune că traducerea şi răspîndirea scrierilor budiste au avut un rol de nepreţuit în procesul de perfecţionare a poeziei chineze.

Conceptul de „modernitate” este unul valabil pentru fiecare epocă, deoarece oamenii au simţul realităţii şi existenţei indiferent de perioada istorică. Poeţii din perioada dinastiei Tang au realizat cu succes tranziţia de la tradiţia poetică pre-Tang la modernitate, un proces facilitat de studierea şi cunoaşterea de către reprezentanţii acestei perioade literare a scrierilor budiste timp de sute de ani. Putem spune că apogeul poeziei Tang a fost atins atît cu ajutorul culturii naţionale chineze, cît şi cu cel al influenţelor străine. Chinezii au avut întotdeauna o atitudine curioasă în legătură cu venerarea şi adoptarea Vîrfului Zburător (”peticului de acoperire” din geologie, un simbol al culturii străine).

Este necesar un anumit grad de înţelegere a structurii clădirii tradiţiei, fie că se doreşte demolarea, renovarea sau simpla vizitare a acesteia. Altfel, rămîi orb şi rece în faţa acesteia, ajungînd poate să-ţi doreşti distrugerea ei. Înţelegerea e o premiză, iar scopul este reinventarea acestei clădiri. Cum se poate face acest lucru? Tradiţia este vie, asemenea unei entităţi organice, dar adesea există şi funcţionează pe principiul inerţiei. Ea nu se poate reînnoi sau diversifica singură. Cu cît mai lungă şi profundă este tradiţia, cu atît mai solidă şi stabilă va fi şi cu atît mai greu va fi de remodelat sau dezmembrat.

Din această cauză, este nevoie de un fel de forţă străină care să aibă un impact asupra tradiţiei şi să o stimuleze în sensul renovării. Ulterior, puterea sa de remodelare detaliată va fi accentuată. Principalul motiv pentru care am venit aici, la acest festival, de la atîţia kilometri depărtare, este faptul că vrem să absorbim o astfel de forţă, pentru a putea media relaţia dintre tradiţie şi modernitate odată ajunşi înapoi acasă

Revista indexata EBSCO