Jul 18, 2016

Posted by in Consemnari

Dana-Raluca SCHIPOR – False povești de adormit… părinții…Bogdan Ulmu și imaginarul ludic

Despre personalitatea lui Bogdan Ulmu s-a vorbit ca despre o fortăreaţă masivă de umor, şi nu altfel s-ar fi putut constitui întreaga sa activitate de om de cultură, scriitor, publicist şi regizor de teatru, decît prin prisma frumoasei sale predispoziţii înnăscute: hazul. ?i cu toată această exuberanţă cu care autorul se raportează la lume, preocupările sale ce ţin de lumea spectacolului, ori de latura sa didactică şi jurnalistică, şi chiar de cea literară, sunt, în fond, purtătoare de precepte culturale şi principii de conduită şi existenţă din cele mai temeinice şi solide. În cele din urmă, e acelaşi şiretlic al facilităţii înşelătoare, al umorului uşor care antrenează în problematici adînci, cu care, umoriştii noştri mai vechi (Păstorel, G. Topîrceanu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu etc.), ne-au tot exersat acuitatea de cititori credincioşi, îndelung. ?i, cu o personalitate aşa sprintenă, Bogdan Ulmu nu avea cum să nu priceapă că cititorii şi spectatorii de teatru care i-au urmărit captivaţi activitatea au avut încă de la începuturi intuiţia adîncimii sale estetice. Drept urmare, cu prilejul lansării ultimului volum de dialoguri teatrale din luna martie, umoristul, cu deplină luciditate, mărturisea: „Eu iubesc calmul valorilor. Eleganţa şi fineţea. Accept licenţiozitatea, dar nu trivialitatea şi pornografia. Vreau luciditate şi intransigenţă.” Şi dacă autorul (într-un joc al autoironiei) ,,se lamenta” în chip modest că ,,N-am reuşit să ajung lucid, am devenit doar ludic”, ne îngăduim, totuşi, îndrăzneala să-l bănuim, din nou, că se foloseşte cu fineţe de instrumentele umorului inteligent, pînă şi atunci cînd  confesiunea pretinde a fi intimă.

Literatura lui Bogdan Ulmu devine, la rîndul ei, manieră originală de a privi existenţa prin grila ludicului autentic, un ludic care, dincolo de amestecul acesta de filozofie existenţială şi prudenţă, păstrează în esenţa sa, în aspectul său cel mai puţin alterat, forţa şi plăcerea copilăriei de a născoci: de a născoci lumi, jocuri, idei şi noi posibilităţi de limbaj. Din această predispoziţie spre ludic se naşte şi seria de povestiri de adormit… părinţii (!), o carte care propune deloc timid, ci cu toată naivitatea copilului mare, adică cu toată naivitatea scriitorului, un spectacol al infantilităţii şi al prospeţimii lumii, care trezeşte copiilor de ieri, părinţilor de azi, nostalgia ingenuităţii, o nostalgie care îmbie la reverie şi vis. ?i cu toate că numai farmecul invitaţiei autorului pare să te îmbie la lungi reverii întru recuperarea inocenţei pierdute, peste tot în text mustesc reci conştiinţe ale ireversibilităţii; uitarea în joc nu e niciodată deplină, planul lumii micilor Mo şi Ma nu se suprapune niciodată perfect peste cel al ,,răscoptului” Ta. Dar ce reuşeşte pe deplin în lumea ficţională a scurtelor povestiri ale lui Bogdan Ulmu, este fără îndoială, vitalitatea antrenantă, vitalitate care îmbie mereu la joc, deşi jocul, în toată gratuitatea lui aparentă, propune, în fapt, un joc mult mai înalt, al spiritelor libere.

Povestiri de adormit… părinţii… păstrează, peste tot în structura lor, această calitate performativă, această predispoziţie de a proiecta mici spectacole teatrale (poate şi ca o predispoziţie a însuşi autorului), născute din tocmai potenţialul evenimentelor minore, din lumea copiilor. O masă în cinstea ,,invitaţilor speciali” devine o galerie a recuzitei jocului (,,[…] în jurul măsuţei din dormitorul plozilor erau înşiraţi, ca la pomană, ursuleţi, paraşutişti, păpuşi, căluţi, motociclişti, maimuţoi, clovni şi alte figuri populare din menajeria clandestină a strîngătorilor mei moştenitori.”), în timp ce concertul din sufragerie urmează scenariul unuia de calibru (,,[…] devotamentul cu care-au urlat şi credinţa cu care-au mimat, adunate, mi s-au părut superioare unui concert de Anul Nou susţinut de Filarmonica din Viena…”). ?i, deşi Ta este puternic antrenat în micile proiecţii imaginare ale copiilor săi, există peste tot scurte episoade de revigorare lucidă, ca atunci cînd soneria anunţă sosirea lui ,,nenea Tase”, cel ce ,,n-are niciun haz”, sosire care şi întrerupe ,,cina” fastuoasă, căci Ta este chemat înapoi în lumea adultă, a discuţiilor fără substanţă. Între cele două lumi există o barieră, există un cod diferit al percepţiei şi o permisivitate în transgresare legată în mod direct de caracterul ludic şi de predispoziţia spre haz. Nu e de mirare că lui ,,nenea Tase” cel fără haz i se refuză accesul, în timp ce Ta este perceput ca un oaspete profitabil. Particularitatea acestui personaj, alter-ego al autorului, Ta, stă în tocmai caracterul său teatral (revenind la pasiunea primă a autorului), definibil, de altfel, în două sensuri: el are predispoziţia de a se integra credibil în jocurile celor mici, îşi poate juca aproape natural rolul de copil, dar în acelaşi timp, teatralitatea personajului se manifestă şi în raport cu cititorul. Există în majoritatea povestirilor această complicitate a personajului-narator cu cititorul, în faţa căruia se justifică repetat şi comentează în chip ironic asupra activităţilor în care e antrenat mai mult sau mai puţin benevol: „Of şi Aoleu! Părinte ceresc, vreau în Sahara, vreau în Gobi, adică undeva unde nu te-ntreabă nimeni, nimic, niciodată şi singurul nume de fată cunoscut e… Morgana!”. ?i, cu toate acestea, sinceritatea acestui narator şăgalnic trebuie pusă la îndoială, căci toată lamentaţia sa absolută păstrează permanent în intimitate, discret, zîmbetul duios al nostalgicului fascinat de naturaleţea ingenuă. Ipostaza acestui personaj este aceea a unui Gulliver în ţara piticilor, care, deşi fermecat de lumea naivităţii acum regăsită, resimte deseori, epuizat de joc (căci rolul de adult nu-i mai permite o identificare totală cu rolul pierdut de copil), ipostaza sa de prizonier exploatat în chip aproape maniac: „Am căzut lat, printre paturi, sforăind instantaneu. În somn am visat mămici blonde şi suple care-mi adresau cuvinte drăgăstoase […]; apoi, spre dimineaţă, cadîne dansînd din buric […]. Tocmai cînd catadicseam s-o îmbrăţişez patern, pe una dintre ele, m-am trezit; nu pur şi simplu, ci… cu-o pernă în cap! […] –Ta, hai s-o luăm din loc! Cine se scoală de dimineaţă, la Neptun ajunge!”.

Contrastele dintre cele două categorii naşte situaţii pline de haz, fapt pentru care sunt exploatate în chip umoristic, cu atît mai mult cu cît personajul acesta bombănitor, dar simpatic, Ta, este înzestrat cu o ironie savuroasă, fiind modelul de părinte, cum singur o mărturiseşte, ce foloseşte ,,metode de educaţie neo-spartane, neîncurajînd dulcegăriile – nici în limbaj, nici în comportament.” Umorul lui este un amestec de inventivitate apelativă (propunînd tot soiul de alternative la numele celor doi copii: ,,bestii”, ,,puradei curioşi”, ,,alfabetizata mea comoară”, ,,eşuaţi scormonitori în tainele lumii” etc.), de ingeniozitate fabulatorie în contextul înşiruirilor fără oprelişti („Micul Torquemada a început, ca la carte: «Ce-i aia?»,  «Ce-i ailaltă?», «de ce merge trenul încolo?», «de ce nu merge încoace?», «cine trage de mînerul acesta?», «de ce ne strică acela biletele?», «cînd coborîm?», «unde-i baia?»…” etc.), dar şi de iscusinţă în proiectarea unor scenarii repetate de ritual sacru parodiat (,,Hait! Duh al Salvatoarei Fabulaţii, fie-ţi milă de mine, şi-ţi voi ridica un monumet din zahăr ars!”).

Volumul de proză scurtă a lui Bogdan Ulmu  – Poveşti de adormit…părinţii… – se constituie ca o foarte profitabilă invitaţie la o naivitate ce trebuie recîştigată. Povestirile sale, fiecare în parte, se instituie pentru fiecare cititor sub semnul unei interogaţii existenţiale, chiar dacă aparenţa facilă dezorientează. Naratorul, şi la rîndul său, autorul, devin ei înşişi proiecţii vechi ale unor Mo şi Ma, care, stînd sub semnul terorizantei chestionări existenţiale, fabulează, inventează şi răstoarnă ordinea anostă a lucrurilor: „Iar, teribilele «de ce»-uri ale copiilor, care-i ajută pe părinţi să-şi explice misterele existenţei; şi, în plus, să-şi dezvolte nu doar vorbirea, ci şi fantezia…”. Apropierea de lumea copilăriei, a naivităţii, înseamnă, în cele din urmă, apropierea de ipostaza scripturală, a inventatorului de lumi, a celui care se joacă, făcînd… literatură.

Revista indexata EBSCO