Jul 18, 2016

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Cehov de Moldova

holbanCritica de întîmpinare a remarcat în poezia lui Ovidiu Genaru din Un şir de zile (1966), Nuduri (1967), Patimile după Bacovia (1972), Elegii (1974), Bucolice (1978), Poeme rapide (1983), Am mai vorbit despre asta (1986) erotismul intens, „sentimentul tîrziului şi al crepusculului” (Laurenţiu Hanganu), autoiro­nia din configurarea imaginii poetului în provincie. „Senzual şi ga­lant, patetic şi burlesc, jovial şi blazat, instinctiv şi lucid, pro­zaic şi manierist” (Nicolae Manolescu), „superb caligraf” (Marin Tarangul), poet al increatului şi „obsedatul naşterii în lumea aceasta a jocurilor mecanice” (Cornel Ungureanu), explorator prin „realul vîscos sau grotesc al optzeciştilor” (Dan Cristea), păstrîndu-se „fără abate­re în marginile lirismului” (Lucian Raicu), cu deviza „atîta dramă, cîtă melodramă” (Gheorghe Grigurcu), protagonist „între cei care au instaurat un nou climat al rostirii adevărurilor poetice” (Ştefan Aug. Doinaş), Ovidiu Genaru a fost plasat de critica de întîmpinare, prin poezia sa din Nuduri, Poeme rapide, Am mai vorbit despre asta, Madona cu lacrimi, Goana după fericire şi, mai ales, din Patimile du­pă Bacovia, în imediata vecinătate a paradigmei literare optzeciste; aventura lirică, între aceste repere, continuă şi în cărţile tipărite după 1990 – Orient, pardon! (1999), Trandafir cu venele tăiate (2008), Grafitti. Afişe. Insomnii (2014). Din aceste ultime volume, Ovidiu Genaru face o carte nouă, Terapia cu îngeri (Editura Junimea, 2016); poemele reiau, parţial deseori, texte din cele trei cărţi de după 1990, Ovidiu Genaru oferindu-şi de acolo „substanţa lirică”, materia şi materialul poetic; adaugă, spune în Cîteva precizări, „vreo 30 de inedite”, pentru ca toate volumele de dinainte de 1990 să rămînă „în repaos pe rafturile bibliotecii”.

Toţi cei care au comentat poezia lui Ovidiu Genaru au identificat, începînd cu Cornel Ungureanu în 1973, „sufocarea provincială care înseamnă Bacovia”. În fiinţa vie a oraşului – iar Bacăul lui Ovidiu Genaru e asemeni Bucureştilor lui Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Iaşilor lui Lucian Vasiliu şi Nichita Danilov ori Clujului lui Ion Mureşan, Horia Bădescu şi Marta Petreu –, poetul (re)descoperă valoarea fragmentului, aspectul searbăd, dar şi „sarcina” poetică ale unui cotidian descompus în grafitti şi afişe, într-un înveliş sumar, precar, de hîrtie, alături de insomniile tutu­ror spaimelor şi de născocirile profunzimilor;  împreună cu figurile lirice convenţionale ale Mariei şi motanului Zoro: „Nu ţi-a plăcut că urbea e plină de mîzgălituri pe ziduri/ Mie da./ Croncăneli ale nopţii oraşul gîndeşte/ oraşul e om sub acoperire cifruri limbaje/ şi chiar şi filozofări de doi lei/ conspiraţia şi pînda./ Fără pansamente fără iod cu acizi/ cu incizii adînc distilate grafitti povestesc/ alchimiile întunericului/ lumina putrefactă din tomberoane din care exultă/ alcoolul îngerilor. Sau crima./ Sau obielele frumoaselor adormite cînd scriam prin latrine/ îmi place de tine Maria şi aş vrea să te pierd./ Pentru că în unii se naşte sluga şi-n alţii/ răsare stăpînul/ cărările sînt controlate de cîinii electrici./ Te faci că nu vezi nu auzi năs­cocirile profunzimilor/ tale; specia se oglindeşte/ Grafitti lezează în plex binele public grafitti şi vindecă./ Grafitti e internetul frustraţilor/ Fragmente iluminări şi asistentul meu Zoro motanul/ noc­turn care-mi toarce subconştientul” (Grafitti ilicit).

Lumea de carton, cu înlocuitori – flori de plastic, o foaie de cort în loc de „cerul înstelat” şi vise înşiruite pe benzi desenate – e una a spectacolului, a circului cu măşti şi „rînjetul saltimbancilor”, cu manechine şi aplauze pentru nişte actori surpaţi în cabotinism; un teatru al deşertăciunilor, unde costumele au un „tighel argintiu”, decorul e construit cu stampe de epocă obosite şi chipuri pe ziduri, regizorul-actor e un „satir arhibătrîn din Bacău”, jucînd farsa sibariţilor, a unui „Cehov de Moldova”, năruit în trândăvie, lux, calm şi voluptate, dar şi în kitsch-ul gro­tesc atoatebiruitor:  „Chiloţeii tanga imprimaţi cu versuri de nichita/ pe faţă pe verso/ reliefează un/ iepuraş parfumat cu brumaru./ Un păhărel cu alcool mureşan doar aşa/ ca să-i sticlească ochii swarowski./ Ceva flori de cîmp în sutienul de firmă Genaru./ O recunosc/ este ea plictisită/ citind pe plajă jurnalul seducătorului./ Puah ce anacronic!” (Afiş cu prieteni). Acesta e spaţiul liric; timpul e al vremurilor gri la margine de negru, cum spune poetul în Afiş 3, fie că acestea fixează cotidianul derizoriu, fie că sînt regăsite într-un trecut îndepărtat, cu realităţi şi fantasme din „pompierie marxistă”. Unitatea spaţiu-timp din lirica lui Ovidiu Genaru e a marginalităţii şi a unui departe de neatins; fiinţa (supra)vieţuieşte la margine de negru, într-o „climă de margine”, cu un diamant neverosimil, „de margine”, şi el. Nici „viaţa la ţară” nu face excepţie; e în aceeaşi (lipsă de) culoare ca şi oraşul, în fermecătorul gri de Bacău; „Un cătun o uliţă piezişă o casă atîrnă de-o funie de fum./ La fereastră lumină sfînta familie la masă/ tăcînd îndîrjit./ Mama mestecă mămăliga foamea vrea să mănînce/ afară începe să ningă/ lemnul trosneşte în sobă/ Mama binecuvîntează bucatele toţi îşi fac cruce./ Să vă fie de bine./ Noap­te bună pentru o mie de ani” (Grafitti rural).

Provincia, marginea, vremurile gri par a aglomera, în poezia lui Ovidiu Genaru, locurile înguste, strînse în chingi; ipostazierile acestora sînt numeroase şi foarte semnificative; vechile, azi, dispărutele vagoane de clasa a treia şi culoarele lor înguste, unde „persoane secrete ronţăie/ cotoare de îngeri”, o bodegă de cartier ori „crîşma Leei Zilbeştein”, etajul opt unde sînt nesfîrşite benzi desenate cu vise şi „păsări înalte vîslesc”, aorta în care se adună „toxine urbane”, grădinile promise cu intrarea zăvorîtă, ungherele care „îşi alăptează nevrozele”, camera de la psihiatrie, dar şi „inima pădurilor negre”, peştera, coli­via, grădina părăginită a bătrîneţii, tomberoanele din care „exultă alcoolul îngerilor”, oraşul îngust, „buncărul Bacovia”, sertarul cu manuscrise unde e frig „ca-ntre două stele din iad”. Acolo, în acele locuri înguste, se află, cum se vede, departele, ne-mărginirea, înstelarea; „Aşa-zisele locuri prea strîmte irespirabile/ fie şi cele strînse în chingi/ nu sînt pustii./ Au şi ele/ înstelările lor cu be­rării şi taifasuri/ au locuri anume de fumat pentru mici toxicomani/ Au şi gară să evadezi în nemărginiri/ unde poţi să bei o cafea./ Şi acolo lumea-şi petrece vremea cu îngerii/ pe care îi roagă să le ame­najeze o popicărie./ Şi să nu crezi/ că pe acolo moartea-i mai puţin pricepută/ ori de un singur fel plăcut la vedere./ Nici vorbă. Moar­tea e vastă şi respectă/ orbeşte ce-ţi este scris chiar/ şi cu litere mici în ziarul local/ de un Dumnezeu potrivit acelor locuri înguste” (Locuri înguste). Locul îngust, esenţa provinciei lui Ovidiu Genaru e mahalaua, aceea în care s-a născut, cum spune în Notă biografică (“Ovidiu Genaru s-a născut la 10 noiembrie 1934 la Bacău, într-una din măhălălile numite de Bacovia «cartierele democrate» unde «mulţi­mea anonimă se va avea în vedere», inimă a tîrgului «jidovit şi plin de coceni». Detaliu semnificativ în formarea sa ca scriitor”) şi aceea trans-figurată în poezie; dar mahalaua poetului din Bacăul anilor ’30 ai secolului trecut seamănă, oricît de paradoxal ar părea, cu aceea a lui Caragiale din O noapte furtunoasă (cu oameni „onorabili”, „stimabili”, din clasa de mijloc a negustorului de cherestea), cu „spaţiul crepuscular” din lirica lui Petre Stoica şi Emil Brumaru, cum scrie Gheorghe Grigurcu (“Dacă Brumaru cultivă un angelism ironic prin saturaţie stilistică iar Stoica un provincialism tematic ca o formă de ironie obiectivă, Genaru propune un Jurnal în conotaţiile căruia ironia constă în detaşare morală. Voiajor pe valul fluxului temporal, turist pe traseul clipelor în genere agreabile prin consemnare ageră dar fără o mare miză afectivă, poetul îşi recomandă devenirea cu o elegantă aplicaţie. Frecvent precizate ca atare, timpul şi locul nu întîrzie totuşi a luneca în imaginar. Se instituie un climat de melancolie vagă ce nu stînjeneşte jubilaţia de fond a unui temperament stenic”), dar, adaug, locul îngust al „ninselor măhălăli cu stînjenei” şi al „măhălălilor rău famate” este, ca la Mihai Ursachi, unul celest:  în „plictiseala de peşteră”, unde totul pare etanş şi contac­tul cu lumea, rupt, în Provincia Minor, cu „an sterp, an alcoolic”, într-un „cenuşiu cardinal” pe unde adie un „vînticel bizantin” e lumea însăşi, epoca şi viermuiala ei, vegheate de şarlatanul vizionar care ştie să asculte plînsul obiectelor din odaie, să privească universul de la capătul ţevii unui microscop „ca amintirea altei lumi”, să îmbrace „perifericul gri de Bacău” în toate culorile curcubeului ori în negru, creînd oamenilor gri accesul spre departele unde pot sta de vorbă cu îngerii: „Tîrg/ cu bordeluri şi bodegi acre unde bei ca să uiţi/ sau bodogăneşti/ fiindcă nu poţi lega o vorbă cu nimeni/ Într-o mahala mirosind a lavandă turcită/ cu cai mascaţi/ mahala/ bîrfitoare crăcănată credulă hîtră bocitoare/ sarcastică peticită li­liachie virgină ofticoasă/ în care laptele s-a covăsit/ curvă alcoolică hoaţă ucigaşă batjocoritoare/ înstelată cu coji de seminţe de bostan ortodoxă/ pînă-n prăsele perplexă cu sînii lăţiţi pe burtă/ înflorată fidelă /şieşi schimbătoare/ şi eternă./ Dar/ nu numai atît./ Acest întreg protoplasmatic celular închis/ într-o lehamite celestă conţinea o casă./ Într-o lehamite nemărginită era casa lui/ lumea lui/ în care vieţuia la lumina lămpii arzînde/ scriind puţine cuvin­te aproape o lipsă de scris/ zugrăvind pereţii cu vaiere cînd palid se întorcea/ din ploaie/ în puterea tuturor nopţilor./ Acest livid ascuns sub identitatea falsă de George/ Bacovia. Un şarlatan vizio­nar./ Un suspect” (Cetăţeanul cenuşiu).

În fond, protagoniştii poemelor „pe un schelet epic inteligibil”, cum remarca, altădată, Radu Călin Cristea sînt, în întreaga lirică a lui Ovidiu Genaru, poetul şi poe­zia; într-un veac al imitaţiilor de imitaţii şi cu visarea viselor, „veac bordel” în care sînt conserve de conserve, cum scrie în Afiş 7, într-o „lume de ora 17”, sub zodia lăcustei, unde se joacă mereu aceeaşi farsă la teatrul deşertăciunilor, cu singurul punct de spri­jin în melancolia unui Cehov de Moldova şi în „plictiseala de peş­teră” a lui Bacovia (frumos, adevărat, unic e portretul „spiritului locului”, scris în Cetăţeanul cenuşiu), poetul e ultimul mohican al unei generaţii calofile şi printre înaintemergătorii optzeciştilor: iată arta sa poetică: „Fără să ştie/ omul emite un crin călător peste veacuri./ Să tăiem/ capul vîntului să auzim pelegrinul bătînd/ fan­tomatic la porţi. Atunci rana lui se vindecă./ Absenţă care-l aşteaptă/ neant ospitalier. Rătăcitorul se întoarce/ mereu. Ajunsul pleacă să-şi caute rana/ fără de care nu poate trăi./ Fie şi în fermecătorul gri de Bacău./ Fie oriunde./ Poezie cu lustru epoca ta a trecut./ Vrem sunet de pietriş mînuit cu lopata. Vrem/ asprimi./ Iubiri gonflabile. Nevrozele deriziunii./ Vrem un trecut imprevizibil. Contestăm./ Nu ştim ce anume. Dar vrem./ Tu ai rămas ultimul mohican liric./ Îmbătrînim generaţie calofilă./ Speranţa e în vidanjori?/ Noapte bună. Mîine mai vorbim la o cafea” (Ultimul mohican liric).

Ultimul mohican liric al generaţiei calofile observă, cu amărăciune, că a trecut vremea poeziei „cu lustru”; dar Cehov de Moldova, cum îşi spune în poemul Microbii, se însoţeşte cu îngerul, cu îngerimea (“Uneori ninge selenar şi straniu şi îmbătrî­nim/ Peste tot îngerimea/ ne spală chipul livid cu iertarea/ de sus” – Îngerimea), poemul „e devastat de simţuri” pentru că, din ungherele sale, pîndeşte „jivina mea ciudată”, ficţiunea, spaţiul liric definindu-se în orizontul imaginarului unui trecut, iată, imprevizibil: „În al patruzeci şi optulea an după naşterea/ mea/ norii erau stacojii şi o lumină stranie/ arctică îngheţa apusul/ Erau umbre lungi de ospiciu ca şi cum/ clădirile s-ar fi culcat aplatizate/ Ca şi cum o lamă ar fi tuns chilug oraşul/ Era o duminică de sfîrşit de mileniu/ şi era pregnanţa unor spectre suspecte/ Era un proces de carbonizare a zidurilor/ era un sfîrşit fără început/ Era un ghetou şi-n ghetou era un ţur­ţur/ fix de spirit/ înfipt în pieptul meu” (Patruzeci şi opt). Lordul de mahala scrie procese verbale (Proces verbal al unei dimineţi de va­ră, Proces verbal 29 sept.1979), evocă figuri din fotografiile sepia ale celor din albumul familiei (mătuşa Lenore, mătuşa din Huşi) ori din (i)realitatea imediată (domnişoara Cristina, motanul Zoro, un sa­tir arhibătrîn la crîşma „La Moriţoaia”), refuză poezia „cu perle de pupăză”, anacronicul „poem curcubeu”, dar şi ifosele globale ale post-modernismului, crede că textul iese doar printr-o „fractură de craniu”, se supune, cu voluptate, ritualului cafelei, ca în dimineţile „cerşetorului de cafea” Emil Brumaru, punînd pe faţadă „stema casei: o ceaşcă de cafea cu buza subţire”, asumîndu-şi, orgolios, marginalitatea: „Mi-au reproşat că sînt un ironic/ Că n-am metafizică şi vai că întunericul meu/ ar fi prea inteligent. Că mă ocup de nuduri./ Că nu atac marile teme. Că sînt prea artist/ prea elaborat prea nu ştiu cum./ Prea esopic. Prea intelectual. Asta e rău?/ Că practic o per­fecţiune care dă de bănuit/ că sigur Genaru ascunde ceva./ Că sînt frivol. Că sînt un galant/ un decatlonist al literaturii./ Un burlesc un senzual un hedonist. Un prozaic./ Un lucid caligraf./ Un ante-post modernist. Un clovn./ Şi că aş fi ultimul mohican liric./ Şi că aş fi prea nominalizat./ Că disimulez./ Că din păcate sînt octogenar şi nu optzecist/ adică eufemistic vorbind că aş fi oarecum/ parţial postum./ Că nu sînt destul de în viaţă./ Că nu corespund cu mine însumi./ Că ar trebui să fiu cu totul altcineva” (Mi-au reproşat că sînt un ironic). În fond, ultimul mohican liric al generaţiei calofile urăşte şi, deopotrivă, îşi iubeşte cu patimă locurile înguste, strîmte, mahalaua, perifericul gri de Bacău de unde evadează (la Florenţa, Londra, Stockholm, Paris, Toledo, Oslo, Veneţia, Rhodos, Roma, Atena, Havana, Ierusalim, New York, Yorkshire, Lesbos), pentru a se întoarce, mereu în ură şi dragoste, sub cerul înalt de la etajul opt: asemeni păsării din colivie: „Am deschis uşa coliviei: Hai du-te o implor./ Pasărea mea captivă bîjbîie spaţiul/ se izbeşte de transparente/ plînge şi-i este milă de libertate./ Hai fugi unde vezi cu ochii/ Eu repejor voi sigila portiţa în urmă./ Dar pasărea intră iarăşi în carcera ei/ şi lăcrimînd îşi pune cătuşa./ E fericită şi cîntă jelind/ cîntă ca noi/ dorinţa de a fi afară” (pasărea şi colivia).

 

Ioan Holban

 

Revista indexata EBSCO