Jul 18, 2016

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Ion Agârbiceanu și I. Negoițescu. Diagonale (II)

mircea a. diaconuAgârbiceanu, Mircea Zaciu şi realismul socialist

 

Publicat cu doi ani mai devreme decât studiul lui Negoiţescu din 1957, volumul lui Mircea Zaciu, apărut în „Mica Bibliotecă Critică” la Editura pentru Literatură şi Artă, n-are nici pe departe nici premisele, nici miza, oricît de entuziastă, a studiului conceput de Negoiţescu. Şi-aici cîteva precizări se impun. Negoiţescu îşi reia studiul, fără modificări, în volumul din 1966 (care va fi reeditat postum, în 1996), o bună parte din idei, ba chiar din fraze fiind reluate în sinteza despre prozator din Istoria literaturii publicată în 1991. Aşadar, Negoiţescu nu retractează nimic. Viziunea lui e asumată pînă la capăt şi relevă o conştiinţă insensibilă la contexte şi conjuncturi. În fond, el vede în Agârbiceanu un estet, dar unul care angajează fiinţa în ceea ce are ea arhetipal, esenţial. Ce înţelege Negoiţescu – şi, odată cu el, cerchiştii – prin valoare estetică, prin estetic, este o chestiune care necesită o altă discuţie. Or, studiul lui Zaciu datorează mult, dacă nu cumva aproape totul, istoriei imediate; e la mijloc o doză bună de oportunism sau măcar de supunerea, naturală sau nu, la rigorile momentului. Ideile puse în circulaţie de Zaciu par să nu fie ale lui, ci ale contextului cultural-politic. În vreme ce Negoiţescu, natură solară, ştia prea bine ce caută într-o operă, chit că punea în ea tocmai ceea ce căuta, Zaciu, care avea atunci 27 de ani, îşi arată aici ca, metodă, ca viziune asupra criticii, ezitările şi mimetismul de începător.

Ce face, aşadar, Mircea Zaciu?! Puţină biografie, apel relativ funcţional la diferite afirmaţii ale lui Agârbiceanu, o descriere (şi povestire) a nuvelelor şi a cîtorva romane, ocolirea oricărei trimiteri la receptări anterioare, în fine, o cărticică despre un autor scos parcă din neant – probabil cu grijă, pentru a nu deranja – şi totul pus în slujba noilor idealuri. Agârbiceanu devenise un precursor al realismului socialist, iar marea lui eroare ar fi fost tendinţa, dar, cum vom vedea, tendinţa moralizator-religioasă. După o trecere în revistă, în manieră călinesciană, a locurilor transilvănene, privite la firul ierbii, dar şi din avion, Zaciu susţine ideea, valabilă pentru că ar legitima-o afirmaţia lui Oct. C. Tăslăoanu, că „după Slavici, acesta e cel mai ardelean dintre scriitorii Ardealului”. Descrierea în limite rezonabile a lumii („o lume suferindă, torturată de mizerie şi ignoranţă, chinuită de misticism, ducînd o existenţă tragică fără lumină”) este în permanenţă secondată de leit-motive ideologice. În întuneric e un volum în care „mişună oameni roşi de patimi, aduşi la sapă de lemn de exploatarea nemiloasă” (13). Pe de altă parte, tezismul primar e văzut pînă şi de Zaciu, chiar dacă critica de mai tîrziu, chiar şi de azi, ardeleană în special, va prefera să nu-l mai vadă, dându-i dreptate lui Călinescu şi ignorînd total poziţia lovinesciană. Astfel, citim: „Adesea, rămăşiţe ale concepţiei sămănătoriste se împletesc cu un tezism creştin manifest – care se face simţit pe tot parcursul operei scriitorului. Viziunea sa e zbuciumată, uneori grandioasă, dar îi lipseşte axa unei judecăţi istorice sigure. Peste toată încordarea dramatică a lumii ce se zbate în povestirile sale (sau, încă mai frecvent, în romane), scriitorul picură din cînd în cînd povaţa evanghelică a răbdării, îndemnul la evlavie şi resemnare. Ascuţişul criticii şi o dată cu asta şi valoarea realistă a operei sînt atenuate astfel, prin corectivul moralizator, introdus în cuprinsul naraţiunii. Eroii sînt retuşaţi în spiritul moralei creştine: cei buni dar asupriţi se resemnează, cei răi se îndreaptă”. De fapt, ne-am fi făcut degeaba iluzii. În spatele observaţiei lui Mircea Zaciu, care îi reproşează lui Agârbiceanu corelativul moralizator, se află morala creştină. Pe ea o combate, în conformitate cu normele momentului, Mircea Zaciu. Ea, nu adevărul operei, se află în spatele observaţiei critice. Să nu uităm, de altfel, că interzicerea lui Agârbiceanu din primii ani dogmatici avea drept cauză apartenenţa lui la clerul Bisericii Greco-Catolice. Totuşi, Zaciu crede că „prezenţa ţăranului în literatură trebuie să constituie un act revoluţionar” ar fi fost  convingerea intimă a lui Agârbiceanu. Altfel, scriitorul s-ar fi izbit „de rezistenţa criticii formaliste burgheze. Timp de multe decenii, aceasta a întîmpinat opera lui Ion Agârbiceanu cu zîmbete de dispreţ. Ea era o apariţie «anacronică» în peisajul decadent”. De altfel, mai există şi alte reproşuri pe care Zaciu le face prozei lui Agârbiceanu. ?i ele sînt tot ideologice. Astfel, „Ura împotriva exploatatorilor îi împinge uneori pe cei obidiţi la omor. […] Eroii lui Agârbiceanu îşi manifestă astfel protestul lor izolat şi anarhic faţă de orînduirea exploatatoare, care le striveşte bucuriile. Dar nici unul din ei nu-şi dădea seama că în locul duşmanilor doborîţi, răsar noi exploatatori, mai puternici şi mai odioşi. Perspectiva largă a doborîrii definitive a lumii capitaliste lipseşte din opera scriitorului”. Fusese Agârbiceanu un precursor al realismului socialist, dar nu fusese, totuşi, un vizionar. Nu mai este nevoie, cred, de comentarii. Să mai citim că „nu sînt absente nici înfierarea diversiunii rasiale, nici denunţarea politicii de calomnie purtată împotriva Uniunii Sovietice sau a dezlănţuirii prigoanei anticomuniste” (103)? Sînt la mijloc deformări grosolane. Mai mult, faptele trecutului sînt trase după calapodul şi interesele momentului, căci „Ion Agârbiceanu începe să scrie într-o epocă în care bătălia pentru realism era în toi în literatura noastră. Este epoca în care răsunau încă puternice ecourile polemicii dintre Titu Maiorescu şi Gherea; polemica aceea se încheiase indiscutabil cu victoria poziţiilor realismului în artă în conştiinţa celor mai buni scriitori ai timpului”. Abia acum, văzînd cum putea fi recuperat Agârbiceanu în epocă, înţelegem în ce eroare se afla Negoiţescu, care încerca să descopere modernismul estet şi, după cum vom vedea, vizionar al lui Agârbiceanu. Probabil că lui Agârbiceanu textul scris de Negoiţescu îi va fi produs mai degrabă frisoane. Şi dacă nu atunci, imediat, cu siguranţă în anul următor, cînd Negoiţescu avea să fie acuzat de „estetism”, culpă gravă care se va finaliza nu peste mult timp cu cîţiva ani de închisoare.

În paranteză fie zis, sînt de semnalat cîteva fapte interesante din Dicţionarul Scriitorilor Români (DSR), dicţionar îngrijit de Mircea Zaciu, alături de Marian Papahagi şi Aurel Sasu. În volumul IV, o prezentare a lui Mircea Zaciu pe care s-o fi conceput altcineva nu există; realizatorii dicţionarului au, însă, cîte o fişă distinctă la sfârşitul acestui ultim volum şi este de bănuit că fiecare dintre ei şi-a prezentat datele biblio-grafice. În cazul lui Zaciu, se precizează că „a debutat în 1954 cu proză şi în 1967 cu critică şi istorie literară: Masca geniului”. Ulterior, se spune, ar fi publicat Ion Agârbiceanu, ediţia I, în 1964, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, în 1972. Evident că lucrurile nu stau aşa. Totuşi, în prezentarea lui Agârbiceanu, din vol. I, realizată chiar de Mircea Zaciu, printre referinţele bibliografice e trecut volumul lui din 1955, iar în paranteză e invocată ediţia a II-a, revăzută, din 1972, nu şi aceea din 1964. Greu de explicat aceste inconsecvenţe şi ezitări. Să fi fost de vină chiar slăbiciunile volumului de debut despre Agârbiceanu? Încercările lui Zaciu de a-l trece sub tăcere? De a-şi nuanţa devoţiunea pentru Agârbiceanu chiar?!

Dincolo de ezitări, erori şi contradicţii, să reţinem preocuparea constantă a lui Mircea Zaciu pentru Agârbiceanu. Numele îi este legat fatalmente de recuperarea prozatorului: a publicat mai multe volume despre el, a scris prefaţa la ediţia Pienescu, din 1962, şi la alte ediţii, a îngrijit volumul Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, în 1982. Apoi Agârbiceanu i-a fost, el însuşi o spune, deşi nu precizează cum, magistru. Pentru a înţelege poziţia lui Zaciu faţă de Agârbiceanu, oricît de neutru-admirative vor fi fiind ele (poate tocmai de aceea mai relevante), de citat cuvintele lui Eugen Simion din Scriitori români de azi, III: „Studiile despre Agârbiceanu (1955, 1964, 1972), cu importante (sic!) modificări de viziune şi expresie între ele, sînt în maniera pozitivistă a criticii tradiţionale. E fixată ideologia operei, sînt urmărite reacţiile criticii, e întocmită biografia autorului şi, pe scurt, se face o analiză a scrierilor esenţiale. Metoda este determinată de starea cercetării şi, evident, de spiritul timpului. Ion Agârbiceanu dusese o existenţă discretă, istoria literară îl ocolise. Mircea Zaciu e nevoit să-i reconstituie dosarul de existenţă, se duce la Cenade şi la Bucium-Saşa, descrie locurile (se vede maniera G. Călinescu din capitolele Creangă şi Goga!), întocmeşte istoricul satului şi face istoria familiei din Agârbiciu, restabileşte itinerariul şcolar şi aduce date noi despre viaţa preoţească a scriitorului. În analiză accentul este pus pe realismul programatic al operei şi pe conştiinţa datoriei faţă de existenţele mărunte. Cărţile lui Mircea Zaciu au readus în atenţia criticii actuale pe acest uitat prozator. […] Injustiţia criticii impresioniste este în acest fel corectată şi eticismul lui Agârbiceanu începe să fie înţeles în alt chip” (Scriitori români de azi, III; Cartea Românească, 1984). Verdictul din urmă? Cred că punerea în evidenţă a unui eticism care se înscrie în estetic e operaţia pe care o făcuse, de fapt, Negoiţescu. Cît despre injustiţia criticii impresioniste, e aceasta opinia lui Agârbiceanu, a câtorva critici, dar care cu greu poate fi, de fapt, acceptată pur şi simplu. Cu atât mai puţin de la un critic, precum Eugen Simion, ale cărui rădăcini se află în impresionism şi pe deasupra lovinescian el însuşi.

În fine, nu ne propunem o trecere în revistă nici a istoriei acestei pasiuni a lui Zaciu şi nici a acestei recuperări; pur şi simplu pentru că ea n-ar releva nimic. E ternă, conjuncturală, n-are în spate o viziune proprie despre ce e literatura şi despre ce e critica literară. Cu-atît mai interesant şi elocvent e faptul că Agârbiceanu încurajează „viziunea” lui Zaciu, amiciţia lui, şi-l ignoră pe Negoiţescu. Deşi e posibil ca istoria literară să ne ofere în timp surprize. Ne întrebăm, fireşte, ce va fi fost în sufletul lui Negoiţescu, care-l plasa pe Agârbiceanu (şi n-are importanţă că noi vedem exagerările) în plin orizont al valorii. Probabil că are dreptate Nicolae Balotă, cînd vorbeşte, în Euphorion, despre singurătatea criticului la Cluj, chiar dacă are în vedere epoca de după ieşirea din detenţie. Spune Balotă: „Clujul nu ne era benefic, de altfel, nici unuia dintre noi. Întorşi pentru puţin timp în casele părinteşti, ne refăceam, ne lingeam rănile. Clujul cultural ne respingea, aşa cum ne alungase cu ani în urmă”.

Totuşi, ar fi încă interesant să remarcăm că volumul din 1964 (Ion Agârbiceanu, Editura pentru Literatură) nu este, cum se spune adesea, o reeditare. Cu toate acestea, deşi între timp lucrurile se mai relaxaseră în plan ideologic, persistă afirmaţii nefericite, conjuncturale şi poate oportuniste, azi compromiţătoare. Studiul e o descriere pe orizontală a operei, care ar urma o «direcţie ascendentă»; e singura ideea mai evidentă care dă iluzia că structurează volumul, dar Zaciu nu se referă la vreo evoluţie artistică, ci la ideologia prozatorului, care s-ar debarasa treptat de moralismul religios. A doua frază a cărţii sună în felul următor: „Modest, laborios, de cele mai multe ori nebăgat în seamă, uneori zeflemisit cu reaua-credinţă proprie criticii formaliste, el a construit în umbra marilor săi contemporani o operă impresionantă, care abia în prezent începe să fie cunoscută în adevăratele ei dimensiuni şi asupra căreia nu s-au emis încă judecăţi critice definitive” (5). Cum e şi normal, „Abia sub auspiciile înţeleptei politici a Partidului Muncitoresc Român, numele lui Ion Agârbiceanu a fost repus în drepturi legitime, opera şi-a recăpătat masiva circulaţie, prestigiul său a crescut în faţa criticii actuale” (7). Dacă în 1955 afirmaţiile de felul acesta mai putea fi înţelese, în 1964 ele relevă un defazaj total, asupra căruia e inutil să insistăm. Altfel, între timp, în 1962, debutase seria de Opere (cunoscută sub denumirea de Ediţia Pienescu), primul dintre volume bucurîndu-se de o prefaţă a aceluiaşi Mircea Zaciu. Să reţinem, totuşi, o afirmaţie care, ironie a sorţii, fără să ştim cît de valabilă va fi fost atunci, în 1964, schimbînd ce e de schimbat, e relevantă pentru timpul nostru. Continuă Zaciu: „Persistă încă, la unii critici, prejudecăţile puse în circulaţie de mai vechii comentatori ai acestei opere; o mentalitate comodă preferă să preia de la magazinul de confecţii al istoriografiei literare burgheze etichete nedrepte, decît să se ostenească a reciti (şi, uneori, a citit, adică a lua contact pentru întîia oară) o operă de impresionante dimensiuni şi plină de surpriză”. Teza cărţii, un clişeu repetat de-a lungul anilor, este că „în ansamblu, această operă – cu toate limitările ei, ce nu trebuie escamotate – păstrează o fundamentală direcţie realist-critică, îmbibată de o certă atitudine umanistă”. În urmă cu cîţiva ani, la o universitate din Transilvania a fost elaborată chiar o teză de doctorat despre umanismul lui Agârbiceanu, care începea de la cronicari, ?coala ardeleană etc. Am impresia că descindea cu identificarea paradigmei umaniste până la iluminişti.

Să vedem şi alte secvenţe din volumul publicat în 1964: „Scriitorul se delimitează cît mai răspicat de ideologia claselor dominante, chiar dacă nu întrezăreşte posibilitatea doborîrii, a schimbării stării de fapt: lui îi e «rînduit» să rămînă la masa de scris, celor săraci – în faţa unei urne mincinoase. Oricum, conştiinţa sa trece printr-un vizibil proces de radicalizare, mai cu seamă în urma evenimentelor dintre 1929-1933. În aceşti ani, asemenea marilor creatori contemporani […], opera lui Agârbiceanu se resimte la rîndul ei de influenţa marelui asalt popular. Criza economică, mizeria acută a maselor proletarizate, primejdia fascistă şi alţi factori contribuie la apropierea scriitorului de soluţiile democratice preconizate de mişcarea muncitorească, prin Partidul său revoluţionar. Cu toate că bariera religioasă constituie o piedică serioasă în această apropiere, există totuşi, în tonul şi tematica operelor scrise în deceniul al patrulea […], măcar coincidenţe cu atitudinea antifascistă, antiburgheză a mişcării muncitoreşti”. De fapt, dacă e să fim cinstiţi, Zaciu propune recuperarea lui Agârbiceanu nu pentru istoria literaturii, ci pentru ideologia realismului socialist. El vrea să demonstreze că opera lui poate fi utilă noilor realităţi politice din România. Despre o astfel de recuperare este vorba, care e chiar străină spiritului lui Agârbiceanu, din moment ce se vorbeşte din nou, ca şi în volumul din 1955, despre o „derivă” care constă în „suportul teologic, creştin”. Dar, cu toate acestea, „experienţa de după Eliberare îi aduce clarificarea istorică de perspectivă asupra societăţii vechi. Revizuirea sau continuarea calitativ superioară a unor poziţii estetice profesate şi în trecut îl apropie pe Agârbiceanu tot mai mult de înţelegerea metodei realist-socialiste”. Şi dacă finalul cărţii e rezervat, rezervele sînt ele însele datorate gîndirii dogmatice a momentului. Spune Mircea Zaciu: „Scrisul său, cu o tentă eticistă de esenţă creştină (din care izvorăsc, de altfel, principalele-i carenţe), nu trădează o cultură filozofică mistică, ci mai mult postura preotului de ţară, cu o viziune creştină rudimentară, mai preocupat de necazurile enoriaşilor decât de speculaţia gândirii teologice savante”. Rezervele lasă, însă, loc tonului apologetic şi triumfalist, căci, cu toate păcatele ideologice existente, Agârbiceanu ar păşi „viguros în ultimii ani de viaţă alături de cea mai tînără generaţie scriitoricească ce-i duce mai departe moştenirea” (142).

În fapt, deşi se vrea entuziastă, perspectiva lui Zaciu e tot timpul reţinută. Prefaţa din 1962, din volumul I al seriei Opere, sfîrşeşte cu un optimism dezarmant: „Generaţii întregi vor avea, de acum înainte, revelaţie literaturii, citind şi Fefeleaga, şi Arhanghelii, Faraonii sau Amintirile şi File din cartea naturii”. Cu două pagini mai devreme, într-o concluzie pe care n-o anunţa nimic, Zaciu sintetiza în termenii următori: „Fecund, dar inegal, povestitor de mari resurse lirice, dar străin, în mare măsură de construcţia epică amplă, evocator autentic al vieţii satului transilvănean, dar timorat în realitatea urbană, care-l solicită totuşi cu insistenţă, Ion Agârbiceanu cultivă o proză încărcată de substanţă umană, de observaţie directă, concluzii morale şi sentinţe sociale, într-un stil tradiţional, aparent fără strălucire, adesea neglijent, dar îmbibat alteori cu un farmec narativ direct, care e şi al oralităţii şi al curentului liric ce străbate opera”. Nu întîmplător Cornel Regman, la rîndu-i cerchist asemenea lui Negoiţescu, nu-l invocă deloc pe Zaciu în studiul său din 1973. E în afirmaţia aceasta o tonalitate gri, care creează senzaţia recuperării lui Agârbiceanu, dar care-l şi apără pe critic de orice îndrăzneală exegetică. În 1962, Zaciu e convins că lui Agârbiceanu „critica literară actuală îi rămîne totuşi datoare: cu o reexaminare a vechilor opinii, adesea arbitrare, emise asupra operei, cu o analiză ştiinţifică, marxistă, a acesteia”. În fapt, constată el, pe bună dreptate, „bibliografia critică a operei lui Agârbiceanu, întinsă pînă la primul război (cînd se pronunţă asupra scriitorului numeroşi critici, dar şi confraţi, sau chiar modeşti receptori din puzderia de reviste ce apăreau), scade vertiginos între cele două războaie, deşi continuă să-i apară acum zeci de volume”. Agârbiceanu publicase, ce-i drept, cîte un volum de proză scurtă în anii 1920, 1928, 1930, cîte două în 1922, 1924, 1925, plus trei romane. E enumerarea lui Zaciu, care precizează în acelaşi timp că „numele său putea fi întîlnit frecvent în „Cosînzeana”, „Cele trei Crişuri”, „Gândirea”, „Gând românesc”, „Darul vremii”, „Pagini Literare”, „Carpaţii”, „Familia” etc.”. La drept vorbind, cîteva dintre numele importante dintre războaie ­– un Lovinescu, un Călinescu printre ei – au scris despre Agârbiceanu. Pe de altă parte, tăcerea constituie un verdict cît se poate de clar. Spune Cornel Regman în cartea lui despre Agârbiceanu: „Nenorocos în atîtea privinţe în raporturile cu critica vremii, se poate spune că Agârbiceanu a beneficiat pentru o parte a operei sale – cea mi puţin temeinică – de cruţarea prin tăcere”. În tot cazul, seria începută în 1962 n-a constituit un imbold pentru recitire, în cheie marxistă sau nu, a operei prozatorului ardelean. Pentru Mircea Zaciu, prezentul se arăta însă promiţător: „Modest, laborios, de cele mai multe ori nebăgat în seamă, uneori zeflemisit de critica formalistă, el a construit în umbra marilor săi contemporani (fuseseră amintiţi anterior Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, n.n.), o operă impresionantă, care abia în prezent începe să fie cunoscută în adevăratele ei dimensiuni şi asupra căreia nu s-au emis judecăţi critice definitive”. Aproape identică, afirmaţia a fost făcută anterior în volumul din 1955. Ce este ciudat e faptul că în analizele sale, Zaciu îşi ignoră total contemporanul, pe Negoiţescu, un concitadin, în fond, a cărei analiză, nemarxistă, îşi propunea o recuperare substanţială. Să ne amintim cuvintele lui Balotă, conform căruia „Clujul cultural ne respingea, aşa cum ne alungase cu ani în urmă”?

 

 

Revista indexata EBSCO