Jul 18, 2016

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Ștefan Andrei: secvențe memoriale

O singură dată l-am întîlnit personal. Era la începutul anilor ’90, după abolirea sistemului comunist, în cabinetul directorului Editurii Enciclopedice, Marcel Popa, un distins istoric şi om de carte. Discutam cu directorul, pe cît îmi aduc aminte, nişte detalii legate de o carte în lucru. La un moment dat, şi-a făcut apariţia un personaj ce părea să fie un obişnuit al „casei” şi pe care amfitrionul l-a prezentat cu o anume deferenţă, numindu-l Ştefan Andrei, cu precizarea că se remarcase îndeosebi ca diplomat, dar că era şi un distins bibliofil, apreciat ca atare în lumea anticarilor.

Mi-am adus repede aminte că pe la mijlocul anilor ’70, aşadar cu două decenii în urmă, cînd mă zbăteam să obţin avizul „sacrosanct” pentru a fructifica o bursă „Humboldt”, pe care o dobîndisem de ani buni. Alexandru Ivasiuc, cunoscutul scriitor şi fost coleg de recluziune politică, momentan director al unui studio de televiziune, s-a oferit atunci să mă ajute, apelînd la un „potentat”, Ştefan Andrei, a cărui soţie, celebra actriţă Violeta Andrei, l-ar fi putut face să intervină. Saşa, cum îi spuneam noi viitorului prozator, în lagărul de la Salcia, m-a descris în termeni de amicală laudatio, povestind unele detalii cotidiene, de care diplomatul, închis el însuşi mai tîrziu, avea să-şi aducă aminte în insolita întîlnire de la Editură.

Nu ştiu dacă fostul ministru de externe a intervenit atunci, efectiv, nici cum, fapt este că la avizul de care vorbeam au colaborat mai mulţi factori şi comportă încă (în opinia mea) unele necunoscute. În dosarul „cauzei” de la CNSAS n-am dat peste nimic revelator, nici în cel de la Procuratură. Înclin să pun acel aviz pe seama unui context favorabil, imposibil de analizat exhaustiv. Ştefan Andrei a făcut poate ceva, înainte ca Ivasiuc să-şi piardă viaţa, cum se ştie, la seismul din 4 martie 1977, produs cu numai cîteva săptămîni înainte de plecarea mea în RF Germania, întîmplată cvasi miraculos, la 16 aprilie acelaşi an, episod ce ar merita poate să fie expus în detaliu.

După 1989, pînă la stingerea sa, la 31 august 2014, am mai avut cîteva ocazii de a-i cunoaşte unele intervenţii publice, la procesul membrilor CEPEX, în interviurile date şi chiar în unele articole apărute în presă. Volumul de confesiuni, Din frac în zeghe: istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc (Editura „Adevărul”, 2013), i-a precedat numai cu puţin trecerea la cele eterne, dublînd totodată grosso modo informaţiile comunicate în volumul I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea (Editura Adevărul, 2011), text recomandat profesionalmente de un istoric (Dan Berindei) şi de un diplomat (Teodor Meleşcanu), ca exponenţi ai domeniilor asumate şi de emulul Principelui.

Noul său volum, Jurnal de închisoare (îngrijit de Cornel Catană la Editura Orizonturi, 2016), întregeşte tabloul memorialistic, pe seama textului oferit anume de soţia distinsului diplomat şi întîmpinat cum se cuvine de critică (Oana Maria Filip s.a.). Scris între 18 noiembrie 1990 şi 11 decembrie 1991, Jurnal din închisoare constituie încă un suport diaristic pentru analiza acelui interval, iar prin parantezele incluse, pentru „o viaţă de om” implicat în rosturile majore ale lumii noastre.

Om politic, diplomat, ajuns la finele carierei şi un memorialist de seamă, Ştefan Andrei solicită intens atenţia istoricului atent la perioada recentă. Aspectul documentar nu e singurul ce se cuvine menţionat. Cu toată inerenta subiectivitate şi în pofida fragmentarismului inevitabil într-o asemenea formulă discursivă, autorul caută să-şi prezinte cît mai riguros acţiunile la care a luat parte, ca om politic, diplomat, cetăţean, într-o epocă deloc simplă, ale cărei determinaţii, pe multe planuri, se vădesc inepuizabile. Un demers ca acesta, tinzînd să dea seama, pe cont propriu, asupra limitelor individuale, raportate mereu la contextul socio-politic, era însă necesar.

A rezultat, după opinia prefaţatorului însuşi, „un document zdrobitor: sufletesc, literar, istoric”, dimensiunea istorică fiind poate cea mai pregnantă, în raport cu alte depoziţii similare. Unele au fost puse în circulaţie, meticulos, competent, de profesoara Lavinia Betea, cu apel sistematic la memoria foştilor demnitari, ca şi la datele de arhivă, prohibite pînă nu demult. Ea a ştiut să impună, adesea, o diminuţie a subiectivismului inerent, asigurînd un plus de acurateţe discursului ego-istoric, extins însă asupra epocii respective, haotică şi derutantă.

Merită a fi reţinută aici, din atîtea memorabile, o sugestie a diaristului în recluziune, că „şefii de stat şi guvern, miniştrii şi alte personalităţi (…) ar trebui neapărat să viziteze una sau mai multe închisori, să stea o perioadă, mai multe zile, în celule rezervate pentru perioada de anchetă, pentru a şti ce, eventual, îi aşteaptă”[1]. E o propunere înţeleaptă, extensibilă însă şi asupra aparatului judiciar, implicat în distribuirea „dreptăţii”. Mi-a venit în minte o asemenea idee şi mie, pe cînd mă găseam într-o situaţie analoagă, la finele anilor ’50, pe cînd tînărul inginer Ştefan Andrei se afla la începutul ascensiunii sale profesionale. Atîtea alte idei ar putea fi citate, cu real folos, din preţiosul jurnal. Experienţa demnitarului închis, om de cultură cu vaste lecturi, se intersectează cu ideile extrase din numeroşi autori: Churchill, Gorbaciov, Disraeli, Montesquieu, Napoleon, Nixon, Talleyrand, Thiers, Vico sînt numai cîteva nume citabile dintr-o lungă serie. Oameni, fapte, idei, contexte politice şi morale, rude şi prieteni, lume de rînd şi potentaţi cu misiuni diverse, episoade semnificative ale vieţii publice, alături  de altele din existenţa proprie, toate se pot găsi în acest Jurnal din închisoare, născut din lupta cu timpul, cu singurătatea, cu neliniştile de tot felul a unui personaj obişnuit cu munca şi cu nevoia de a găsi soluţii la probleme presante. Este o radiografie a vieţii sale, în strînsă conexiune cu lumea din jur. Lectura ei se anunţă a fi una dintre cele mai utile. Este produsul unui militant într-o epocă de mare complexitate. Să menţionăm, în încheiere, concluzia la care a ajuns autorul, după gratii, într-un moment dintre cele mai grele: „Dezonoarea nu este că ai fost învins, ci că ai refuzat lupta”. Tema luptei rămîne dominantă peste tot în cuprins.

 

[1] Stefan Andrei, Jurnal din închisoare, I, Bucure,ti, Orizonturi, 2016, p. 13.

Revista indexata EBSCO