Jul 18, 2016

Posted by in EDITORIAL

Cornel UNGUREANU – Arghezi, între biografii

Există cercetători specializaţi şi există ştiutori care au încercat să păstreze „taina” naşterii scriitorului. Biografia lui Tudor Arghezi şi-a adăugat mereu prieteni şi s-a despărţit de ei repede, aşa că nici unul dintre apropiaţii săi – chiar cei de odinioară – Cocea, Galaction, Demetrius – nu pot să scrie despre o „prietenie durabilă”. Nici la începutul anilor douăzeci, nici mai tîrziu, cînd aplauzele veneau val, Arghezi nu a avut prieteni de familie. Apropiaţi care să poată scrie despre „familia” lui.

Ce citeşte Ferenczes Istvan, ultimul său biograf? De la studiile de istorie literară, de la tezele de doctorat de ultimă oră, de la operele literaţilor la amintirile argheziologilor pînă la istoria locurilor inventariază sistematic ştiri alunecoase şi date sigure. Un loc important, aşa cum se cuvine, îi este rezervat profesorului Popescu-Cadem:

„Identitatea tatălui lui Arghezi a fost elucidată, în mod univoc, de către profesorul Popescu-Cadem deşi… nu este vorba de o rezolvare simplă, uşoară”. Cu alte cuvinte, cercetările lui Popescu-Cadem au evitat un şir de piste false numite de alţi biografi. De alte documente improvizate. Popescu-Cadem arătase că tatăl lui Tudor Arghezi, Nae Theodorescu, s-a născut la Craiova, nu în altă parte. Şi la trei ani după naşterea poetului, Nae Theodorescu, se căsătoreşte (în 1883) cu doamna Anastasia, nu cu mama poetului şi se mută la Piteşti. Se poartă frumos cu fiul său nelegitim, îl sprijină, pînă cînd „îl zăreşte în tovărăşia lui Macedonski, pe terasa unei cafenele”. Îl dezmoşteneşte? Da, crede Popescu-Cadem. Da, scrie Ferenczes Istvan. Poezia Tatălui meu, scrisă de la 16 ani de Arghezi pare a fixa momentul despărţirii:

„De-o fi tîrziu sau înnorat/ urmează-ţi drumul apucat, –/ E prea tîrziu să mă rechemi,/ Eu sînt copil uitat de vremi/ O, lasă-mă să mor, să pier…/ Destule stele sînt pe cer./ Urmează drumul apucat,/ De-o fi senin sau înnorat”.

 

Poezia dedicată „Tatălui meu” trebuie aşezată lîngă Moarte („Candela pîlpîia fumegînd, azvîrlind peste păreţii cojiţi ai odăii umede un violet sclipitor. Balanţierul pendulei ţăcănea monoton, mişcîndu-se rar şi cadenţat. O broderie albă de mucegai, presărată cu flori de puf vinete-albastre, rînjea pe păreţii burduşiţi. (…..) Ploaia, cîntec trist şi melancolic răpăia în geamuri ca în nişte tinichele, vîntul fluiera strident prin coperişul spart al casei, ca o jale disonantă. Dungi şi panglici roşii săgetau cerul în depărtare, şi dispăreau vibrînd în tunete vijelioase Frunzele sîngerate ale castanilor vuiau ca o vrajă bizară şi cădeau sunînd”.

Şi:

„O bătaie convulsivă de aripi curma tăcerea, un ţipăt lung şi cobitor trezi sumbra întunecime…”. Şi:

„Era tîrziu. Fiul bătrînei se deşteptase speriat din nişte visuri fioroase. Venise ora să-i dea o doctorie care se îngroşase pe fundul sticlei”.

„Tremurător, o destupă, turnă în lingură şi se apropie de pat… Era un întuneric vag, candela se stinsese sfîrîind. Bătrîna îngheţase. Numai obrajii îi mai tremurau”.

Moarte e publicat în Liga ortodoxă, Supliment literar, 10 noiembrie 1896. Un an mai tîrziu prezenţa lui Macedonski e mai vie, cel puţin în Poem decadent. Cu citaţii macabre din Alex. Macedonski:

„În camera-i mortuară cadavrul zace pe masă înţepenit cu vîrful ghetelor sale de lac în sus, cu mîinile încrucişate pe piept şi cu capul pe o pernă îmbrăcată în olandă falsificată, a cărei albeaţă diatonică se spală cu albeaţa nematerială a razelor solare, care străbat pe furiş prin perdelele de la fereastră”.

Poate că ar fi vorba de sugestii sau fidelităţi macedonskiene. Noi ne-am îndrepta (şi) către romanele de mai tîrziu ale scriitorului:

„E o tăcere de ţintirim: un miros cadaveric se exală din corpul încă neîmbălsămat al viitorului oaspe al pămîntului şi înfăţişară funebră a camerei se eclipsează prin strălucirea aurie a pervazurilor, care se răsfrînge în oglinzile veneţiene, îmbrăcate cu zăbranic negru,. Largile buchete de trandafiri sanguini striviţi de stampă pe cîmpul negru al gheţurilor de damască – asonanţă şi vocalizări de roşu-cardinal – îşi ritmau poema moleculară de culori arzătoare şi vîlvorau între arsenicul verde al frunzelor, crestate la margine, de rugina pămîntului de Siena”.

Poemul decadent (5 noiembrie 1887) pare o presimţire a Cimitirului Buna-Vestire. Sau a unui capitol din Ochii Maicii Domnului:

„Cu toate acestea mortul, pe frunte cu o pecetie din ce în ce mai enigmatică, înainta sub poarta cea largă a veciniciei, înconjurat de făcliile ce-i solemnizau rămăşiţele. Spectrul său radios avea înfăţişarea unui om care a petrecut o noapte de orgie la Alcazar şi care se retrage spre domiciliu la ivirea primelor raze ale soarelui ducînd cu sine amintirea „ei” şi punga sleită de amarurile vieţii acesteia”.

Tudor Arghezi se călugăreşte fiindcă vrea să creadă, să-şi descopere reperele. Adevărurile sale, după pierderea Tatălui. Eşecul ierodiaconului înseamnă regăsirea unui spaţiu infernal. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să ne întoarcem la cercetările lui Ferenczes Janos, cel care descoperă, în copilăria lui Arghezi, repere transilvane.

 

2) Alte itinerarii

 

Importantă este, ne arată ultimul cercetător important al rădăcinilor lui Tudor Arghezi, Istoria metalurgiei din Vlăhiţa (1983) de unde se poate afla în anii 1840 – 1850 forţa de muncă din Vlăhiţa s-a completat cu minieri şi metalurgişti aduşi din Bucovina. De acolo vin bunicii lui Arghezi, cei dinspre mamă. Familia Ergesi Janos – Balaschin Maria era una dintre familiile bucovinene colonizate aici. Scrie Ferenczes Janos:

„Tata şi bunicii (şi străbunicii, n.n., C.U.) dinspre tată ai Rozaliei fiind germani, ea avea tot dreptul să se declare, în acte, de naţionalitate germană. Însă limba maternă, de pe urma mamei, originare din satul secuiesc Racu-Ciuc era cea maghiară!”.

Putem să recitim opera lui Arghezi pornind chiar de la poemul care deschide „Cuvinte potrivite”, testamentul său:

„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decît un nume adunat pe-o carte/ În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei pînă la mine”.

De ce a scris atît de frumos Arghezi despre germani în anii 1915-1916? De ce (mai) sînt, se întreabă Arghezi, germanii respinşi de români? Cine sînt cu adevărat ei?

„Germanii au fost dimpotrivă coloşii drumului către Bazilica noastră şi mulţi dintre aceia care s-au întors să scuipe cu mîndrie soclul statuilor pînă ieri venerate şi-au odihnit o viaţă întreagă opulentele digestii la umbra pardosită cu pulbere, moale ca puful, de aur. Unirea germană voinţa germană, energia germană, soclul social german care strînge într-o singură cuirasă de fier poporul german în jurul unui împărat mîndru să-l comande şi să cadă în mijlocul lui, sînt pilde pentru noi”. scrie în Cronica, aprilie 1915.

„Civilizaţia germană stîrneşte uimirea, nu atît prin ceea ce a realizat istoriceşte, cît prin cuceririle ei mai ales morale prin abolirea individualităţii.(…). Fiecare german e întradevăr Germania: sacrificiul personalităţii se face ca o datorie şi dacă omul e prea depărtat de utopia omenirii el e destul de străin şi de legătura de subalternare cu patria. Germania e o putere de neînvins din această pricină a sufletului că în faţa Germaniei nu există german. E o dumnezeiască sclavie primită cu bucurie şi slujită aşijderi”, scrie în Libertatea, 12 martie 1916.

Germania e mai importantă, mai civilizată decît Franţa, decît Anglia. – scrie în Cronica, 3 aprilie 1916

 

Am scris de mai multe ori despre cercetările lui Ferenczes Istvan, despre admirabila sa carte/ cercetare care iluminează o biografie: Arghezi = Ergezi – ketnnyelvu kiadas Ediţie bilingvă Hargita Kiadihivatal, Editura Harghita, 2015, Csikszereda – Miercurea Ciuc. O cercetare care, după multe încercări de a afla arborele genealogic arghezian, realizat de exegeţi importanţi, descoperă documente decisive pentru regăsirea unor opere sau atitudini argheziene.

 

  1. Arta paricidului, versiunea Arghezi

 

În Istoria secretă a literaturii române am ezitat să-l introduc pe Arghezi în întinsul capitol Arta paricidului la români care se ocupa de Sadoveanu, Călinescu, Camil Petrescu, Matei Caragiale, Hortensia Papadat Bengescu, Eugen Barbu, mari scriitori, definitorii pentru înţelegerea literaturii române. Sînt „fii naturali” „din flori”. Sînt mari scriitori care, într-o societate tradiţională propuneau o biografie accidentată: trebuia să-şi regăsească, prin scris, persoana întîi. În ediţia a doua a Istoriei secrete…, intitulată O istorie secretă a literaturii române, am consacrat un capitol lui Tudor Arghezi, cu anumite ezitări: nu voiam să „citesc” în romanele sale, în publicistica sa, în scrisul său, impulsuri confesive prea puternice. Observ că ediţiile mai noi consacrate lui Arghezi ezită să retipărească 1907. Peizaje, Cîntarea omului, volume care ar arăta pactizarea lui Arghezi cu puterea comunistă. A pactizat Arghezi? Dar Camil Petrescu, Călinescu, Sadoveanu?

În incriminatul 1907. Peizaje Arghezi poate fi regăsit şi dacă recurgem la «secretele» biografiei sale, şi dacă recitim publicistica sa de demult.

 

Un şir de texte încruntate apărute după 1990 au cerut excluderea marilor scriitori care au scris pagini în care au criticat „burghezia”. De ce numiţii au elogiat noua lume?

Ar trebui să scriem – şi trebuie să scriem – că în „vechea lume” ei erau indezirabili: în „vechea lume” copiii naturali erau fiinţe întîmplătoare. „Vechea lume” poate fi citită nu numai in publicistica scriitorului, ci şi în romanele („poemele”) lui Arghezi scrise înainte de 1955. E autobiografia fericită a lui Arghezi.

Ochii Maicii Domnului (1934) e o carte care trebuie înţeleasă sub semnul imaginarului arghezian. E o autobiografie. Sau poate fi citita ca o autobiografie. Este o carte în care el face dreptate Mamei. Sabina, Mama din romanul Ochii Maicii Domnului, se trage din cea mai înaltă aristocraţie. Călătoreşte, se iniţiază, trăieşte într-o lume înaltă care încearcă să răspundă marilor întrebări ale identităţii. E între medicii unui mare Sanatoriu unde se încearcă vindecarea naturii umane. Directorul se numeşte Marc Gauthier şi e „un mare medic şi un mare latinist”.

„El cînta Metamorfozele în original, pe o bancă în parc, însoţindu-se din ghitară, savant niţeluş detracat prin contactul cu bolnavii lui atinşi de confuzie şi de halucinare”. Sabina rămîne o perioadă între bolnavii „cuprinşi de confuzie şi halucinare”. Doctorul Ax stă împreună cu cadavrele – studiază longevitatea. Nemurirea.

După o călătorie (într-un tren de lux, pe măsura condiţiei sale şi a Bărbatului pe care-l întîlneşte, înalt ofiţer englez) se căsătoreşte printr-un ritual al Iubirii. Ofiţerul – ilustru aristocrat – moare într-un accident şi Sabina îi naşte fiul: pe Vintilă.

Vintilă, la 22 de ani e o minte excepţională. „Autobiografia” argheziană oferă imaginea unei generaţii – a relaţiei scriitorului cu ea:

„Vintilă se găsea de acord cu toată generaţia lui, născută dintr-odată, prin fenomenul inexplicabil al strămutării, cu o pasiune pentru gîndul crud şi cu adevărul urmărit cu prinzătoarea şi cu săgeata. Ea nu mai cerea nimic, respingînd autoritatea dreptului de a împărţi gradat şi limitat şi socotindu-se aşezată deasupra cîntarului în funcţiune pentru drămuirea miligramului de licărire interioară. Vroia să înlocuiască lumea găsită la cîntare, grătare şi suite, cu lumea ei, pricepută să discearnă şi să cumpănească”. Sînt anii „tinerei generaţii” sub semnul căreia ar trebui să se împlinească scriitorul:

„E un noroi adînc, de maţe şi bojoci, se gîndea Vintilă”. Întrebările privind naşterea revin şi răspunsurile se îndreptă către credinţă:

„Chestiunile în legătură cu originile noastre o tulburau atît de vizibil pe mama, încît am înţeles că trebuie evitate… Despre mine personal aş putea răspunde cu legitimaţiile Noului Testament, că sînt fiul lui Dumnezeu”.

Cum poate fi vindecată „natura umană”? Cimitirul Buna-Vestire (1936) e mai necruţător cu „tînăra generaţie”, lîngă care ar trebui să trăiască Unanian-Gulică, după ce şi-a dat doctoratul. Cu tînăra, dar şi cu generaţia „vampirilor bugetivori”. Gulică a muncit, ceilalţi… Geniul arghezian al deformării nu trăieşte doar în publicistica de zi cu zi a marelui scriitor, ci şi în romane. Lumea îşi trăieşte căderea. E monstruoasă:

„Aparţinînd unei familii bogate, mumia lui ar fi putut să se alipească de o fată de naştere bună. Toate fetele, toate văduvele, mătuşile, bunicile, au fugit de el. L-au alungat servitoarele şi l-au batjocorit prostituatele, lăsîndu-i o foame de femeie care-i munceau măruntaiele aprig. Acestui vampir bugetivor, care se cojeşte permanent, ca o bubă uscată frumoasa cucoană a unui bărbat care nu a putut nici să o îmbrăţişeze i-a dat cu mare belşug tot ce i-au refuzat femeile slute…”.

O lume infirmă, care trebuie înţeleasă şi prin sensibilitatea excepţională a unui scriitor care „a fost aruncat pe lume”.

Ministrul, ins înălţat prin concesii odioase – ca orice vampir bugetivor – e naşul lui Gulică. I-a botezat copii. Gulică îi cere sprijinul, iar ministrul îl numeşte pe finul său intendent la Cimitirul Buna-Vestire. Este administratorul cimitirului, loc prin care se perindă tot felul de personaje să-şi jelească morţii. E partea a doua a romanului, cu fiinţe rămase orfane, văduve etc. Personaje care trăiesc „suferinţa despărţirii”. Unor critici li s-a părut a recunoaşte contemporani care au împlinit ridicolul vieţii literare prin simpatii/ antipatii succesive. Cum se familiarizează doctorul în ştiinţe cu Cimitirul?

Va fi vizitat de forţele de ordine care vor să afle ştiri despre „învierea” unor „dispăruţi” „morţi”. Învierea ar fi partea a treia a romanului. Forţele de ordine vor să afle dacă numiţii au înviat. Dacă Eminescu sau Kogălniceanu au înviat. Oficialităţile vor să-i aresteze – vor ca ei să nu mai fie. Ca istoria să nu mai existe.

Dacă în Ochii Maicii Domnului scriitorul numea Naşterea, în Cimitirul Buna-Vestire ar fi vorba de Înviere. Ce fac oficialii, ce fac obişnuinţele noastre nefericite în faţa Învierii? Ce să facă altceva decît să-şi activeze necredinţa, incapacitatea de a crede? Incapacitatea de a crede în sacralitatea Naşterii şi a Învierii?

 

4) Arghezi şi sufletul gorjenesc

 

Fără îndoială că Tudor Arghezi şi-a mărturisit originea oltenească. Şi-a dorit-o. A fost prin locurile prin care au trecut străbunicii săi din partea tatălui. Un exeget harnic, Zenovie Cîrlugea, încercuieşte numele lui Arghezi cu cîteva cărţi care ar trebui recitite. Spiritul pandur şi sufletul gorjenesc. Antologie, prefaţă, studiu introductiv şi note de Zenovie Cîrlugea (Tg.-Jiu, 2014) şi Tudor Arghezi şi Spiritul Olteniei (Scrisul Românesc, 2008) ne pun la dispoziţie texte care atrag atenţia asupra raportului dintre naţional şi regional în cultura română. O anchetă mai veche a revistei Ramuri punea alături cîteva nume de seamă ale acestui comentariu. Un eseu al lui Virgil Nemoianu, reprodus în Structuralismul. Calmul valorilor (Spandugino, 2013) ar merita o nouă lectură.

Numeroasele revolte sau exerciţii de revoltă argheziene s-au legat de redefinirea identităţii sale. Marele scriitor şi-a descoperit un spaţiu protector – Cărbuneştii – un loc care să-i asigure o identitate limpede şi o familie mai mare. „Amintirile olteneşti” pe care le reface mereu sînt legate de definiţii, mai mult sau mai puţin exaltate, ale tiparelor locale:

„Oltenii nu vin unul cîte unul, ci cîte o sută cel puţin odată, buluc E datina lor să năvălească grămadă, alaltăieri în piaţă, ieri în universităţi, azi… În traistă cu bozul de mămăligă, care-i un sandwich cu brînză de burduf la mijloc, ei se aduc ca rîndunelele şi pleacă, fără să le pese, în sîngele lor negru cu un temperament englezesc. Ţara e toată colonia lor, remorcată la ciudatul Banat dintre Vîrciorova şi Olt, cu oamenii cei mai teferi dintre Români şi poate că, în afară de Bucovineni, cei mai români”. Dacă putem redefini cu oarecare eficienţă tiparele „olteneşti”, există o verticală care urcă de la Tudor Vladimirescu, la Alexandru Macedonski şi la Constantin Brîncuşi, pînă la Arghezi, Marin Sorescu şi Adrian Păunescu. Reper în această definire sau re-definire ar putea fi Petre Pandrea.

Dacă e să punem în valoare strategiile regionale ale scriitorilor din anii treizeci, am putea descoperi, în Petre Pandrea, un spirit activizant, dinamic, legat ca nimeni de orgoliul local: este autor de iniţiative teribile, uneori paradoxale, de solidarizări politice care pendulează între extrema dreaptă şi cea stîngă. După perioade petrecute în închisorile comuniste (în anii cincizeci) Petre Pandrea nu rămîne în „afara lumii”, nu transmite mesaje dintr-un loc care nu mai este al său. Nu este un intelectual dominat de resentimente. El nu este exilat ca alţi confraţi ai săi, fixaţi ani şi decenii în puşcării sau siliţi să rămînă peste graniţe. Lumea şi adevărurile sale nu s-au devalorizat. La închisoare, sub interdicţie, el a rămas în Centrul lumii, fiindcă acolo a putut să afle secrete teribile de la personalităţi exponenţiale ale lumii prin care a trecut. Acolo se mutase Centrul. El are de depus mărturii extraordinare, el poate să invoce marile secrete ale timpului său. Fiindcă a fost mereu la dreapta celor foarte mari, foarte importanţi, el cunoaşte adevăratele biografii, el poate scrie adevărata istorie. El cunoaşte adevărurile ultime. Tainele cele mai bine păzite ale statului sînt ştiute doar de el, atoatecunoscătorul. El a deţinut şi deţine cheile salvării României. El este cel care a prezis – lui i s-au împlinit toate profeţiile. În numeroasele sale autoportrete, multe realizate în închisoare, rămîne încrezător în steaua sa. Îşi cunoaşte valoarea. Altfel, el pare mai degrabă un explorator, un curajos care poate pătrunde – şi pătrunde – într-o lume plină de primejdii. Şi are, ca toţi exploratorii, reperele lui:

„Am venerat părinţii, ca toţi valahii şi-mi iubesc familia, mai presus de orice. Sînt pentru familiile unite, indestructibile. Sînt mîndru de naşterea mea în provincia mea, ambele umile. Copii mei au primit ordine solemne ca să-mi aşeze ca să-mi aşeze osemintele în mica mea patrie dincolo de Olt, dacă voi muri în Statul ilfovean sau în străinătate. Nu m-am înţeles cu patria română condusă de Statul ilfovean, fiindcă am factură de cosmopolit, de internaţionalist, de mondialist, dar nu-mi suport graniţele patriei mari terfelite şi prefer pe cea mică, fiindcă omul nu este cămilă nomadă, ci o plantă sau un copac cu rădăcini înfipte adînc în sol. Eu nu sînt din categoria stejarilor inflexibili, dar nici o trestie elegantă. Nu sînt – oh, nu! – salcia plîngătoare. Nu sînt brad argintiu şi elegant, deşi mi-ar fi plăcut. Sînt un nuc rotat, cu rădăcina fuziformă, cu fructele în amar înveliş şi dură coajă. Îţi trebuie răbdare ca să ajungi la miezul hrănitor şi dulce.”

Textul este scris în închisoarea de la Aiud, în 1963. Statul ilfovean evocă aceeaşi distanţare de Bucureşti – distanţare pe care o trăiseră alţi autori importanţi ai Tradiţiei. Sînt rînduri testamentare, importante pentru omul care a trăit mereu sub ameninţarea finalului. E un testament care subliniază importanţa locului naşterii – apartenenţa la un anume loc care îi asigură identitatea.

E, în pagina citată mai sus, şi o definiţie importantă a Omului tradiţional. Ca şi Vasile Lovinescu, ca şi Petre Ţuţea, ca şi N. Steinhardt sau ca părintele Stăniloaie, ca Valeriu Anania, el este Om tradiţional.

Dacă aş alege un vers care numeşte voinţa lui Arghezi de a fi un „om tradiţional”, de a se redefini sub semnul tradiţiei, aş rămîne la

„Mă simt ca un stihar de voievod.”

E un vers tîrziu, dar care numeşte felul lui de a gîndi „adevărata biografie”: cea de poet.

 

 

Revista indexata EBSCO