Jul 18, 2016

Posted by in EDITORIAL

Vasile ANDRU – Pomenirea lui Radu Mareș

În 1965, venit la Suceava, m-am apropiat precaut şi neconsecvent, de boema literară: „a Cetăţii floare”. Era o formă de libertate iluzorie. Boema era în jurul paharului. Patronul era Bădia Sidorovici. Nu oricine era primit la masa în potcoavă a boemei; sau poate selecţia era spontană, şi se raliau cei care se aflau la un oarece „nivel” sau la un orizont de aşteptare sever promiţător.

Pe Radu Mareş îl găseam foarte matur. Avea simţul esenţialului şi al tragicului. Simţul tragicului e conferit de religie sau de atingerea morţii. Mareş nu era un om religios, şi nu ştiam să fi avut vreo atingere cu moartea. Poate avea o taină, ascundea o traumă, a sa personală, sau pe arborele genealogic. Drama genealogică a Bucovinei… Maturitatea lui Mareş mă impresiona. Arăta, pe chip şi-n vorbă, o asprime plăcută, defensivă.

Prima cronică la volumul meu Iutlanda posibilă, apărută în toamna 1970, a semnat-o Mareş, în ziarul „Clopotul” din Botoşani. Apoi a apărut romanul său Anna sau Pasărea paradisului, ilizibil ca orice text care trebuia să scape de cenzură cu tot nonconformismul său. Expulza ceva care îl otrăveşte, îl chinuieşte. Era povestea unui captiv (naratorul) care îi spune nevestei nemţoaice de prăpastia între el şi ea: dînsa avea două patrii, pe cînd el era ferecat într-o Bucovină care s-a făcut firea. Firea lui.

Este o carte încîlcită şi profundă. Bădia George Sidorovici care dădea verdictele literare în Suceava şi care ne iscălea certificatele de scriitor, i-a iscălit cu crispare certificatul, adică nu a pus şi coroniţa de premiant pe fruntea lui Mareş, n-a scos strigătul de victorie aşteptat. Iar Andru, junele universitar, care avea criterii riguros paideice, a amînat să-l declare marele promovat, a amînat 40 de ani – dar simţea că Mareş este mai bun decît noi toţi din hoarda suceveană.

Abia la „Gaudeamus” din 2010, am zis-o. A fost aşa: Am apărut brusc şi neprevăzut la standul unde el lansa o carte. M-a zărit şi a spus la microfon: „Vasile Andru vine tocmai din Himalaia şi îmi face onoarea să fie la lansarea romanului meu”. (Se lansa romanul Cînd ne vom întoarce, apărut la Editura Limes.)

Am zis: „Tocmai am venit din Japonia. Şi astă noapte am vizionat cartea care se lansează aici. Si spun că Mareş a dat acum, la 69 de ani ai săi, o Carte mare. Şi că este cel mai bun scriitor din hoarda de aur a Bucovinei. Cer iertare lui Mareş că n-am rostit acest lucru acum 40 de ani, cînd am întrezărit”.

Radu Mareş era impresionat; a parat emoţia cu o vorbă de spirit: „Se putea şi mai rău: s-o spui post-mortem”.

Acum ştim că postumitatea nu-i cel mai rău lucru, dimpotrivă. Eu cred că nu există alt „suflet” decît amintirea, postumitatea, iar restul e ţărînă. Mitul sufletului s-a sîrşit. Sufletul se mută din mitologie în psihologie, în vospomenanie.

Dar, fireşte, e bine, e sănătos să afle omul în timpul vieţii, prin oarece notorietate, că va avea postumitate, suflet. Acatistele plătite sînt anonime, şi dacă te-ai lăsa numai în voia lor, ai avea un suflet ca şi clandestin. Aşa că e bine că l-am lăudat antum pe Radu Mareş.

În ultimii ani, citeam în presa literară portretele pe care Mareş le făcea unor confraţi: Teofil Lianu, George Sidorovici, Ursăcheştii, Pan Solcan. Profiluri-frescă, foarte cuprinzătoare, micro romane non-fiction. Eseul său Manul de sinucidere este povestea „Tribunei” revista sa de două decenii, dar şi o frescă a culturii care se sinucide azi, şi o frescă a Clujului, un alt oraş al sorţii sale.

Ultimul eseu al său publicat în timpul vieţii era despre Gregor von Rezzori, cernăuţeanul devenit stateless person (om fără ţară).

Radu Mareş, omul cu două patrii (Bucovina şi Raiul) a murit la Cluj, pe 17 martie 2016, la 75 de ani.

Revista indexata EBSCO