Jul 18, 2016

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Veșmintul lui Hristos și tunicile de piele

Datorez privilegiul primei mele întîlniri cu Siviu Oravitzan, în decembrie 2004, prietenului meu Paul Barbăneagră, care m-a invitat la vernisajul unei mari expoziţii a lui Oravitzan la Espace Saint-Exupéry, la Franconville, lîngă Paris. Paul Barbăneagră era un Hermes cu un neobişnuit talent de a media improbabile întîlniri, care se vădeau, cu timpul, a avea un înalt sens spiritual.

Primul meu contact cu pictura lui Oravitzan a fost un veritabil coup de foudre.  De atunci, am urmărit tot ceea ce a făcut. Ca profesor la Cluj, am fost foarte apropiat de IPS Bartolomeu Anania, care m-a invitat în 2006 să îl vizitez la reşedinţa sa privată de la Mînăstirea Nicula şi mi-a arătat capela unde el se ruga, capodoperă a artei lui Oravitzan. Tot la Cluj, îmi duceam doctoranzii mei, pentru a le arăta un exemplu al legăturii între artă şi transdiciplinaritate, să descopere biserica „Schimbarea la faţă”, cu extraordinarul ansamblu realizat de Oravitzan, la iniţiativa lui IPS Bartolomeu Anania. Am vizitat şi impresionanta expoziţie din 2013 la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti, în compania pictorului şi a minunatei sale soţii Gina, care veghează cu atîta tandreţe asupra sa. Iar de curînd, am petrecut momente magice în atelierul pictorului, la Timişoara.

De fiecare dată cînd privesc o pînză a lui Oravitzan se naşte în mine obsedanta întrebare: cum intru înăuntrul picturii?

Pentru a înţelege acest proces interior, voi da un exemplu: „Veşmîntul lui Hristos”[1].

Cînd privesc această pictură, primul lucru care mă cotropeşte este înlănţuirea infinită a crucilor – o serie de cruci negre (înscrise în cercuri aurii) şi o serie de cruci aurii (înscrise in cercuri negre). În spaţiul dintre cercuri sînt plasate cruci mai mici, înscrise în romburi iar în centrul acestor mici cruci apar minuscule cercuri roşii. Întreaga pînză este înscrisă într-un cadru negru în formă de pătrat.

Mintea mea asociază imediat negrul cu moartea pe cruce a lui Iisus, galbenul auriu cu lumina corpului de glorie a lui Hristos înviat, iar roşul cu sîngele lui Iisus, care ne este dat la împărtăşanie, ca vin, pentru a comunia cu Iisus Hristos. Mintea mea este cu atît mai mulţumită cu cît ea descoperă, in această pictură, toate cele patru simboluri fundamentale ale picturii lui Oravitzan: crucea, cercul, pătratul şi centrul. Dar sînt forţat să recunosc că, de fapt, nu mă aflu înăuntrul picturii ci în afara ei: în mintea mea, care asociază tot felul de gînduri fără încetare.

Decid atunci să îmi calmez mintea şi mă deschid sentimentelor care mă copleşesc contemplînd veşmîntul lui Hristos. Simt patimile lui Iisus şi suferinţa sa pe cruce. Îmi resimt propria mea moarte şi înviere. Deodată apare în mine incomparabila aromă a florilor de pe masa din mijlocul bisericii din Ploieşti, la Paşte, cînd, copil fiind, mă strecuram în genunchi sub această masă. Văd lumina lumînării pe care o duceam cu mare grijă, aprinsă, pînă acasă şi care îmi încălzea sufletul. Dar din nou sînt forţat să recunosc că, de fapt, nu mă aflu înăuntrul picturii ci în afara ei: în memoria sentimentelor mele.

Decid atunci să îmi calmez şi sentimentele şi stau imobil în faţa picturii, lăsîndu-mi să se manifeste în voie instinctul meu, fără gînduri şi fără sentimente. Atunci, în mod miraculos, o uşă se deschide spre vibraţia crucilor, cercurilor, pătratelor şi centrelor, lumina lor îmbinîndu-se cu lumina exterioară. Instictul se calmează şi el.

Contemplu cu uimire, faţă în faţă, vibraţia cosmică, infinită, permanentă, care dă viaţă tuturor lumilor văzute şi nevăzute, înăuntrul meu şi în afara mea. Simt viaţa animînd toate celulele mele corpului meu fizic şi deodată îmi simt trupul, templu al sufletului şi spiritului.

Resimt o bucurie fără egal şi realizez în sfîrşitul sensul obsedantelor cuvinte „tunici de piele”: „Căci a făcut Dumnezeu tunici de piele şi i-a îmbrăcat pe Adam şi pe femeia lui” (Gn 3, 21).  Tunicile de piele sînt veşmîntul morţii, simbolizate prin culoarea neagră din pictura lui Oravitzan. În viaţa de fiecare zi, sîntem prea obsedaţi de opacele noastre tunici de piele. În viaţă fiind, sîntem, de fapt, morţi.

Ceea ce îmi spune pictura lui Oravitzan este că noi sîntem chemaţi să abandonăm tunicile noastre de piele şi să ne îmbrăcăm cu veşmîntul lui Hristos. Astfel ne vom bucura de aurul luminii divine. Tunicile de piele ne leagă de lumea materială, dar lumina veşmîntului lui Hristos, vibraţia sa infinită, ne face să pătrundem în lumea spirituală, cea a adevăratei vieţi.

Dar tunicile de piele au rolul lor. Ele ne pregătesc la trezire. Moartea este un mister la fel de insondabil ca şi Viaţa, dacă le priveşti separat. Şansa incredibilă a fiinţei umane este că  ea poate căuta şi experimenta terţul inclus, cel dintre Moarte şi Viaţă.

 

 

[1] Silviu Oravitzan, catalog al expoziţiei de la Muzeul de Artă din Timişoara (Decembrie 2008 – Martie 2009), editat de Marcel Tolcea, curator Dan Palade, texte de Ana Maria Altman, Marcel Tolcea, Andrada Micşa, Radu Preda şi Mădălina Diaconu, Muzeul de Artă din Timişoara, 2008, p. 233.

Revista indexata EBSCO