Jul 18, 2016

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Exuberanța amintirii”

Explicabil, reprezentaţia teatrală poate indispune sensibilitatea noastră prin simplul motiv că, la un prim nivel, nu se abstrage suficient din real, că trece printr-un inevitabil strat al mimării acestuia. I s-ar putea imputa un anume grad de laşitate. Dar, ciudat, pentru a depăşi un atare impas, e nevoie de înalta vocaţie actoricească, în măsură a sugera tocmai naturalul, existenţa în directitatea sa, care, pe scenă, asimilează artificiul.

*

Să fie raţiunea progresivă a individului în decurgerea vieţii, „înţelepciunea” celui ajuns la bătrîneţe, un efect subconştient al spaimei de moarte? Enormul imprevizibil al morţii e conjurat de raţiune, întrucît aceasta poate avea pînă la un punct o funcţie de predictibilitate.

*

„Nimeni n-a fost în stare să explice de ce templul doric de la Paestum e mai frumos ca o halbă de bere rece decît aducînd argumente care nu au nimic de-a face cu frumuseţea. Frumuseţea este o fundătură. Este un pisc de munte care, odată ce l-ai atins, nu te mai duce nicăieri. (…) S-a scris prea mult despre frumuseţe. Tocmai de aceea am mai scris şi eu ceva. Frumuseţea este ceea ce satisface instinctul estetic. Dar cine doreşte să fie satisfăcut? Numai tipul mediocru socoate că dacă s-a îndestulat, e ca şi cum ar fi fost la un banchet. Hai să privim lucrurile curajos, drept în faţă: frumosul e niţel plictisitor” (W. Somerset Maugham).

*

Individul interiorizat, indiferent de condiţia sa materială, e predispus a recepta bunurile lumii aidoma unui om sărac. Întrucît are intuiţia Destinului său de outsider, bizuit pe o structură economică a refuzurilor.

*

Întîlnire cu moş Chefe. „Să-ţi spun un lucru, dragă moşule, mi se adresează ca de obicei. Trebuie să treci numai pe trecere de pietoni. Dacă nu, plăteşti amendă. Îmi plăteşti amendă mie, fiindcă am nevoie de bani de băutură, auzi?”

*

Progres: a uita că ai uitat.

*

„Ce lucru îngrozitor devine o plăcere care nu mai place!” (Monseniorul Ghika).

*

Frecvent, apropierea şi depărtarea îşi schimbă, în durată, rolurile. De unde, la începutul traiectului existenţial, apropierea apare drept purtătoarea comprehensiunii intime, a iubirii, ea ajunge la un moment dat a înstrăina, a melancoliza, a înspăimînta. Îi ia locul depărtarea. Astfel cum un prezbit poate citi mai bine un text distanţat de privirea sa, depărtarea e cea care stimulează fluxul empatiei.

*

„Se admiră facultatea de a «conversa» a unora. În general, conversează bine oamenii de inteligenţă curentă, socială, oamenii «distinşi», neproductivi. Conversaţia impune o refrigerare atentă a pasiunii pentru adevăr, o concesie continuă, o schimbare neîntreruptă a motivului. A nu şoca, a nu contraria femeile. Pentru intelectual, convorbirea este, aşadar, o trădare premeditată a pasiunii pentru adevăr, o comedie (…) Nici un mare scriitor n-a conversat. Personalităţile dau audiţii scurte, aforistice şi monologice, iar asistenţa, prin exclamaţii de admiraţie, simulează stilul dialogic” (G. Călinescu).

*

Frazele sale fosforescente nu luminează nimic, pentru că ele apar tocmai spre a notifica întunericul din jur.

*

Cît de tîrziu începi să trăieşti aşa-zicînd pe cont propriu! Dar nu se face tîrziu tocmai pentru că începi să trăieşti aşa-zicînd pe cont propriu?

*

În ciuda preconcepţiilor curente, poezia şi erosul nu cooperează. Dimpotrivă, se află într-o poziţie de rivalitate: de-o parte elevaţia textuală, de alta elevaţia afectiv-biologică, sugerînd, după spusa lui Valéry, „nu ştiu ce sursă a infinitului personal”. Aidoma extazului mistic, cel erotic nu se lasă captat în verb decît cu totul relativ. Doar stările conflictuale, critice ale erosului se îndură a se deschide mai larg limbajului poeticesc.

*

Erosul, deopotrivă fabulos în împlinirea şi-n neîmplinirea sa.

*

Justificarea majoră a unor operaţii laborioase ale intelectului poate fi – de ce nu? – apariţia fulgurantă a unui rezultat la care nu te aştepţi.

*

„Uneori izbînda imediată, consimţirea opiniei publice este un indiciu sigur al căderii de mîine” (Malraux).

*

Verbalizarea erosului în raport cu starea sa stihială, precum lumina farurilor unui automobil ce reprezintă doar un mic procent din lumina diurnă.

*

Tipul interiorizat, spre deosebire de cel comun care-şi întrupează total Destinul, capabil a se distanţa de acesta, a se dedubla la modul contemplativ şi analitic. A se confrunta cu Destinul ce i-a fost hărăzit, în diverse grade conflictuale. Pentru omul comun, Destinul e trup din trupul său, pentru omul introspectiv e un spectru.

*

Pînza de păianjen are o rezistenţă remarcabilă. Firul de grosimea unui creion e capabil a opri un Boeing 747 din zbor.

*

Cel puţin piraţii care purtau cercei credeau că aceştia le îmbunătăţesc vederea. Oare ce motivaţie au purtătorii de cercei din rîndul tinerilor noştri de azi?

*

„Sărmanul Baudelaire! Cerşindu-i un articol lui Sainte-Beuve (cu cîtă iubire, cu cît respect!), a obţinut în cele din urmă elogii de felul acestora: «Sigur este că domnul Baudelaire cîştigă cînd este văzut. Te aşteptai să vezi intrînd pe uşă un om straniu, excentric, şi te afli în prezenţa unui candidat politicos, respectuos, a unui băiat amabil, cu un limbaj ales şi întru totul clasic.» Pentru a-i mulţumi pentru dedicaţia ce figurează în fruntea Florilor răului, nu găseşti alt compliment decît acela că reunite, poemele creează o cu totul altă impresie. Distinge dintre toate cîteva poeme pe care le califică folosind epitete cu dublu înţeles, «preţioase», «subtile», şi în legătură cu care se întreabă: «Dar de ce nu sunt scrise oare în latineşte sau mai curînd în greceşte?» Frumos elogiu pentru nişte versuri franceze! Aceste raporturi ale lui Baudelaire cu Sainte-Beuve (Sainte-Beuve a cărui stupiditate se arată într-atît de mare încît te întrebi dacă ea nu este o prefăcătorie a laşităţii lui) reprezintă una din paginile cele mai dureroase şi totodată cele mai comice ale literaturii franceze” (Proust).

*

Nu este sinceritatea, aşa cum se crede, o voce din adînc ce caută a ajunge la suprafaţă, ci o voce de la suprafaţă ce caută a pătrunde în adînc.

*

„Ducînd nihilismul la concluziile sale extreme, epoca noastră a acceptat sinuciderea. Aceasta se verifică prin uşurinţa cu care acceptă omorul, sau justificarea sa. Omul care îşi ia singur viaţa încă mai apără o valoare care este viaţa celorlalţi. Dovadă faptul că el nu foloseşte niciodată libertatea şi forţa teribilă pe care i-o dă hotărîrea sa de-a muri pentru a-i stăpîni pe ceilalţi: orice sinucidere este ilogică într-un fel. Dar adepţii teroarei au dus valorile sinuciderii pînă la ultima lor consecinţă care este omorul legitim, adică sinuciderea colectivă. Ilustrare: apocalipsa nazistă în 1945” (Camus). Dar actualii terorişti islamici?

*

Să nu uităm totuşi că împlinirile limitează fiinţa, pe cînd neîmplinirile îi lasă în faţă orizontul infinit al libertăţii.

*

Societatea selectă a abstracţiunilor, pe care se cuvine a o aborda păstrînd bunele maniere.

*

„Conversaţia e un joc de foarfece de grădinar în care fiecare taie vocea vecinului imediat ce creşte” (Jules Renard).

*

Exuberanţa amintirii e capabilă a produce surprize. Chiar aceea de a înnoi radical obiectul său, răsturnînd din nou trecutul pe masa încărcată cu nenumărate obiecte a prezentului, cu variabile rezultate.

*

Erosul: senzaţia criminală de-a poseda ceea ce nu posezi, de unde o sintagmă a unui şlagăr la modă: „sărutări criminale”.

*

Erosul: un misticism al instinctului.

*

În anii aurorali ai vieţii, spaţiul domină detaşat asupra timpului care e aproape insesizabil. Cu cît înaintăm în vîrstă, simţim preeminenţa treptată a timpului. Spaţiul devine un accesoriu tot mai puţin semnificativ, un fel de ingredient al bucatelor existenţialului, pe care l-am putea omite.

*

„Pentru a judeca drept, nu asculta doar toate vocile, ci ascultă şi toate tăcerile” (Richard Wurmbrand).

*

Cea mai primejdioasă încălcare a adevărului, întrucît au o natură perfid invazivă, nu o reprezintă minciuna, ci propriile sale forme obosite, monotone, degradate. Ele îi pot măcina lent ţesuturile, pot atenta în cele din urmă la nucleul său părelnic incoruptibil. Un adevăr epuizat: un veşmînt fără trup, părăsit în bătaia vîntului.

*

Prea multă rumoare a vieţii acolo unde abstracţiunea reclamă tăcere, o prea adîncă tăcere a abstracţiunii acolo unde unda sonoră a vieţii doreşte a fi auzită spre a confirma tăcerea.

*

Maimuţa neagră Koato, care trăieşte în pădurile din Noua Guinee, nu atinge niciodată solul de-a lungul întregii sale existenţe.

*

Straniu, vanitatea e gata de a-l cufunda pe purtătorul său într-un clarobscur, iar discreţia a proiecta asupra celui ce-o înfăţişează o lumină intensă.

*

Furoarea mărunţişurilor existenţei ţintind a-şi lua revanşa formală asupra calmului trist al întrebărilor sale majore. Vitalitatea secundarului precum forfota furnicilor în preajma unui muşuroi.

*

„Orice operă excelentă, de orice fel, ştie mai multe decît poate spune şi vrea mai mult decît ştie” (Friedrich Schlegel).

*

S-ar zice că spectacolul teatral nu se mulţumeşte a ne captiva, ci ne şi umileşte prin mimetismul său, însuşindu-şi imediatul condiţiei noastre, aidoma unui rapt. Vorbind pe şleau, o maimuţăreală care nu poate a nu produce, chiar în cazul unei aprecieri favorabile, o anume jenă a spiritelor fine. Care nu e totdeauna uşor de depăşit. A. E.: „E nevoie, poate, ca, într-o anumită măsură, să te ficţionalizezi tu”.

*

„Nu am încredere în mine, în forţa mea de a poseda. De aceea trebuie să posed adînc, titanic, aproape total. Nu am încredere în concret, de aceea trebuie să-l traversez în toate direcţiile. Să-l caut, să-l perforez, să-i deştept lui însuşi încrederea în sine, în substanţa sa” (Nicolae Breban).

*

Moment negru. Divertismentul cel revărsat peste noi cum o maree încearcă oare a ne ascunde drama? În trecut era circumscris unor zile şi locuri anume, acum e prezent fără contenire zi şi noapte, găsindu-te oriunde te-ai afla. Să fie acest entertainment universal un simbol al vremurilor actuale, intrate într-un impas al libertinajului nu doar de comportament, ci şi de concepte, de viziune? Un hohot de rîs spasmodic al celui dus pentru a fi ars pe rug? Îmi vine-n minte o istorioară cu schepsis a lui Kierkegaard. La marginea unui sat, poposeşte un circ ambulant. La un moment dat, izbucneşte acolo un incendiu puternic care ameninţă satul. Un clovn, în costum profesional, se repede să-i avertizeze pe locuitori, dar nimeni nu-l ia în seamă. Oamenii rîd cu poftă, socotind că nu e decît o farsă. În final, fireşte că satul e mistuit de flăcări.

*

A căuta înseamnă a te smeri.

*

Să se poată cu adevărat adapta omul la orice împrejurare? Oricît de imprevizibilă, de bulversantă, de atroce ar fi? Cel puţin aceasta e ideea care străbate de la un capăt la altul cartea lui Dostoievski, Amintiri din casa morţilor. Dar de la o vreme simţi că nu te mai poţi adapta suficient nici la tine însuţi. De aici decurge marea, dramatica dificultate a adaptării la lume. A. E.: „Te simţi un fel de Păsări-Lăţi-Lungilă al propriilor aspiraţii, ce să-i faci?”.

*

O deznădejde senină cum un cer albastru, decupat parcă dintr-o zi de vară solară, în această amiază de toamnă întîrziată.

*

A fi cu adevărat scurt în expresie înseamnă a fi concentrat. Vorbele puţine şi confuze se prelungesc vrînd-nevrînd în nebuloasa nonsensului lor fără capăt.

*

Eziţi în două cazuri: cînd nu mai ai putere ori cînd nu mai are putere adevărul.

*

„De ce beau unii? Pentru că atunci cînd eşti beat, totul dobîndeşte importanţă, totul se organizează conform unei linii maximale. Concluzie: băutura este neputinţă şi condamnare” (Camus).

*

Putem înregistra o inteligenţă exterioară, care e o ingeniozitate a adaptării, şi una lăuntrică, organizatoare a unor trăiri suspendate în zona solitudinii. Nu e defel obligatoriu ca o persoană să le posede pe ambele, deşi se mai întîmplă…

*

Albul imaculat al zăpezii e inocent, albul imaculat al crinilor e funebru.

*

„Fiecare nas al cîinelui este unic, nu există două la fel. Nasul canin este echivalentul amprentelor umane – fiecare nas are un mod unic al cutelor. Zona din creier responsabilă cu mirosul este de 40 de ori mai mare decît la om. Cîinii au în nas milioane de receptori ai mirosului. Spre exemplu, un teckel are, în medie, 125 de milioane de receptori, pe cînd omul are doar 5 milioane. Acest lucru le permite patrupedelor să miroasă droguri, explozibili, să ia urma unui om şi multe altele” (Click, 2016).

*

Un principiu intern al creaţiei literare: să scrii despre tine pentru uzul Celuilalt, să scrii despre Celălalt pentru uzul tău.

*

A nu-ţi respecta cuvîntul dat e o dezordine a caracterului, un act de laşitate. Nesocotindu-te pe tine, cel în cauză se nesocoteşte grav pe sine. Prefer atitudinea ipochimenului care te contestă deschis, cu francheţe, decît întîlnirea cu unul „îndatoritor”, dar lipsit de cuvînt. Respectîndu-şi astfel mai mult propria persoană, cel dintîi îţi acordă şi ţie, paradoxal, un respect sporit.

*

„Ochiul n-are nevoie să fie uriaş pentru a vedea totul” (Monseniorul Ghika).

*

Trei categorii de bătrîni. Unii văităreţi, care-şi căinează la fiecare pas beteşugurile autentice ori scornite, întîmpinîndu-şi vîrsta excesiv de timpuriu, aidoma cuiva care vine la o întîlnire cu un ceas mai devreme decît cel fixat. Alţii care, dimpotrivă, ţin a se înscrie în rîndurile unei tinereţi inadecvate, tropăind şi făcînd grimase în numele ei, arătîndu-se în lume ca şi cum ar purta pantaloni scurţi (cîteodată îi poartă realmente, pesemne spre a-şi exhiba picioarele subţiate). ?i, în sfîrşit, alţii care-şi tratează vîrsta cu decenţa obiectivităţii, luînd-o aşa cum e, ca şi cum ar constata, cu relativă seninătate, meteorologia unei zile, favorabilă ori dimpotrivă, ca şi cum ar lua cunoştinţă de ziua săptămînii sau de ora exactă, fără a conturba inexorabilul.

*

„Însă prin mister noi înţelegem un absolut pozitiv. Acest ceva pozitiv se manifestă numai în sentimente” (Rudolf Otto).

*

Întîlnire cu moş Chefe. Din nou intră-n vorbă cu mine. „De ce te uiţi la cer, moşule? Vezi păsări multe. Da-n curînd vor fi avioane şi mai multe decît păsările. Ştii ce vor face atunci păsările? Vor zbura cu avionul”. După care scoate limba, semănînd cu o poză bine cunoscută a lui Einstein.

*

Te sfieşti să-ţi recunoşti o calitate, dar aceasta te cucereşte cînd o afli la Celălalt.

*

Cuvinte aşternute sub stele căzătoare.

*

A.E.: „Unui bigot ipocrit îmi vine să-i adresez cuvintele cu care se intitula un spectacol de succes al lui N. Stroe, «Te văd, te văd!»”.

*

„Viviana Grădinaru, o cercetătoare de origine română de la Institutul de Tehnologie din California, urmează să primească o înaltă distincţie din partea preşedintelui SUA pentru că a reuşit să creeze şoareci cu pielea şi cu organele transparente. Ar putea fi un prim pas al proiectului «omul invizibil»!” (Dilema veche, 2016).

*

Amabilitatea solitarilor se explică prin faptul că aceştia jinduiesc după relaţii cu restul omenirii cu atît mai armonioase cu cît ea apare la mai mare distanţă.

*

Îl măsoară cu o superioritate subiacentă, de care nu pare a fi responsabil nici în faţa propriei conştiinţe, pe omul căruia îi oferă un ajutor. Se manifestă astfel postura celui care dă în faţa celui care primeşte, de-o parte o ţinută dreaptă, de alta o genuflexiune, reminiscenţă psihică din timpuri imemoriale.

*

„La începutul lunii februarie, agenţia turcă de presă Anatolia anunţa că poliţia din Istambul a recuperat un tablou al lui Picasso, furat anul trecut dintr-o colecţie particulară americană. Deghizaţi în cumpărători de opere de artă, poliţiştii turci au purtat mai multe serii de «negocieri» cu hoţii, mai întîi într-un hotel din Istambul, apoi pe un yaht. Iniţial, traficanţii cereau 8 milioane de dolari pe tablou, dar ulterior suma a fost redusă la 7 milioane. În momentul în care poliţiştii au localizat tabloul (care se afla depozitat pe yaht), i-au arestat pe hoţi şi au recuperat lucrarea. Stupoare, însă. După vizionarea fotografiilor tabloului recuperat la Istambul, Fundaţia Picasso din Paris a anunţat că este vorba de… un fals, originalul aflîndu-se în siguranţă, în colecţia Muzeului de Artă Modernă (MoMA) din New York. Tabloul în cauză, «Femeie care se îmbăiază», este un portret al Dorei Marr, iubita artistului din anii ’40” („România literară”, 2016).

*

O zi autumnală, de-o căldură rezervată, de un senin searbăd, care pare iniţial acceptabilă, apoi dintr-odată se încolăceşte în jurul spiritului cum un şarpe. Devine rece, sumbră. Nota de agresivitate care părea a fi la început un coeficient al său secundar, ocupă prim-planul.

*

Nimic nu străluceşte mai viu decît ceea ce la început dădea impresia a nu străluci defel.

*

Am întîlnit informaţia că zodia Berbecului ar favoriza o înclinaţie către muzica lui Beethoven. Eu unul, preferîndu-i pe Bach, Vivaldi, Mozart, aş fi o excepţie, ori nu aş fi un… Berbec veritabil?

*

„În artă cel mai important lucru este simţul măsurii, care lui Gorki îi lipseşte cu desăvîrşire. E uimitor cum aceste glorii apar întîmplător şi se menţin ferm pe poziţie, ca şi cele vechi, de exemplu Nekrasov, care nici vorbă să fi fost poet”. „Nuvelele lui Puşkin pot fi învăţate pe de rost mai uşor decît versurile lui”. (Despre Nietzsche) „Mă mir că oamenii îl iau în serios, ba îl mai consideră şi filosof. Nietzsche e unitatea de măsură a gîndirii sociale, nivelul ei!” (Tolstoi).

*

A.E.: „Întîi inspiraţia şi apoi munca? Sau întîi munca şi apoi inspiraţia? A fixa o normă, înseamnă a glumi”.

*

Moş Chefe, în faţa unui bancomat, unde e lume: „Ăştia toţi fură”. Cum aşa? Văd că stau la rînd şi iau banii la care au dreptul. „Da’ apoi? Nu se fură unul pe altul? Aşa-i lumea, făcută toată pe furăciune!”.

*

„Educaţia este abilitatea de-a asculta aproape orice lucru fără să-ţi pierzi răbdarea” (Robert Frost).

*

Odată „definitivat”, un text nu-ţi mai aparţine. Bun, rău, aparţine lumii. În faţa lumii, te afli, în acel ceas al confruntării, gol pe dinafară ca şi pe dinăuntru. Lipsit de „a avea”, nu te mai regăseşti nici în „a fi”. Îţi devii ţie însuţi străin. Astfel se va fi simţit Adam după izgonirea din Paradis? Încerci nevoia nevrotică de-a te confirma. Drept care aştepţi clipa cînd vei începe un alt text…

*

Treptat, în naraţiunea limbii române, providenţialul odinioară cuvînt dor a căpătat aerul unei piese de muzeu. Se vede că delicateţea sa pasională indispune prin izul de vechime, prin ceea ce pare azi o inoportună „naivitate”.

*

„Pe la 1793 erau mulţi bărbaţi în Europa. Dar bărbatul cel mai bărbat care exista atunci în Europa era probabil căpitanul Nelson. Bine, dar Napoleon? Napoleon era, mai mult decît bărbat, supraom sau semizeu din acelaşi motiv pentru care Nelson era în chip atît de exclusiv şi de enorm bărbat, el părea şi multe altele. Omul, «măsură a tuturor lucrurilor», este o răspîntie a universului şi de la el pornesc drumuri către tot restul care nu este el. Prelungindu-i trăsăturile într-un sens ori într-altul, ajungi la imagini splendide şi monstruoase. (…) Văzut de aproape (…), era un bărbat scund şi cu aspect dur, aspru ca o valvă de scoică, cu sufletul întunecat şi furtunatic de triton englez. O fiinţă care, ca să trăiască, nu are nevoie de poezie, o detestă şi o scutură de pe el, ca praful de pe drum ziua sau ţînţarii bîzîitori noaptea. (După ce a trăit la Neapole ceasurile cele mai desfătătoare ale vieţii lui – ceasuri de incendiu amoros în zona deja oarecum deşertică a maturităţii –, tot ce găseşte cu cale să spună despre Italia este că e o ţară insuportabilă de violonişti, de poeţi şi de şnapani.)” (Ortega y Gasset).

*

N-ai încredere într-o tragere la sorţi cu un număr foarte mare de participanţi. Însă nu te-ar înfricoşa oare o loterie infernală cu acelaşi număr mare de participanţi, la care ar exista şi un loz reprezentînd o nenorocire?

*

Un senzual e nesătul de sine. Un creator e nesătul de creaţia sa, putînd fi socotit un ascet sui generis.

*

Marea iubire a unei vieţi e asemenea unicatului unei mari creaţii literare, pe care n-ai putea-o înlocui decît prin pastişe.

Revista indexata EBSCO