Jul 18, 2016

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Goncourt pentru literatură franco-hispanică

Nu e un lucru obişnuit ca un roman istoric scris astăzi, despre războiul civil din Spania, să te întoarcă la presa românească a momentului care analizează isteria războinică iberică ce a făcut să fiarbă Europa. Citind romanul Să nu plîngi, al scriitoarei cu părinţi spanioli, stabilită la Paris, Lydie Salvayre, cu subiectul amintit, am rememorat spontan excelentele şase articole publicate de Vladimir Streinu în anii 1936, 1937, în ziarul „Gazeta”. Ce m-a frapat mai întîi a fost o coincidenţă de titlu între articolul lui Streinu, Cimitirul Europei şi cartea lui George Bernanos, Les grands cimetičres sous la lune, citată mereu în romanul scriitoarei de limbă franceză. Am crezut că Vladimir Streinu, om de cultură europeană, îl citise pe Bernanos. Verificînd cronologia, bănuiala mi-a fost spulberată. Articolul lui Streinu a apărut în 1937, iar cartea lui Bernanos în 1938, la editura Plon. Explicaţia stă în faptul că cei doi scriitori au fost la fel de adînc impresionaţi de distrugerea oraşului Guernica în timpul acestui „război internaţional” dus pe teritoriul Spaniei, cum scrie Streinu, dezastru ce l-a inspirat pe Picasso. Aş fi tentată să comentez pe larg precizia limbajului, ca şi cunoaşterea politicii timpului, de pe bătrînul nostru continent, de către jurnalistul român. După Un an de război civil, în 1937, el concluziona, concis, asupra tradiţiei zbuciumate a Spaniei, tulburată de ritmice revolte. Îi ştia istoria. Nimic mai destructiv însă, scria el, decît războiul civil, cînd forţe germano-italo-ruse „au prefăcut o ţară splendidă într-un cimitir al Europei”. Este o curată compasiune umană, fără parti-pris, cum e şi poziţia lui Bernanos, care trăia cu familia, în Baleare, în Palma de Mallorca şi văzuse masacrele.

Romanul Să nu plîngi (Pas pleurer), premiat cu „Goncourt” în 2014, este scris de pe poziţia republicanilor antifranchişti, contaminaţi de idei comuniste, şi aceştia încă măcinaţi din interior de facţiuni pasionat adverse, cum se deduce din ficţiunea scriitoarei. În acţiunea narată nu e nici un franchist personaj activ, doar vagi reacţii la nivelul cuvintelor rostite de comunişti. Voi începe prin a spune că romanul este departe de a fi o capodoperă, cum îl recomandă, că ar fi, un text de reclamă de pe ultima copertă. Mai degrabă este o capodoperă de jurnalism seria de articole ale lui Vladimir Streinu, scrise într-un limbaj dens ca informaţie şi de o mare putere expresivă. Era condeiul, deloc forţat, al unui inteligent estetician umanist cel care le scria. Sunt romancieri care nu se obligă să dea cărţilor titluri care să promită conţinutul. Pînă la ultima pagină a acestui roman, am crezut că autoarea face parte din această speţă. Însă, în final, într-o frază cu o îndoielnică logică (nu ştiu ce amestec are traducătorul, Doru Mareş), ea introduce sintagma din titlu, ca un îndemn, după ultimele peripeţii prin care trecuse mama ei pe drumul refugiului din Spania în Franţa. Pare că e un răspuns la moto-ul de pe prima pagină, extras din Don Quijote: „De ce ţi-e frică laşă creatură ? De ce plîngi inimă de unt?”.

Absolut onest, Lydie Salvayre recunoaşte că scrie romanul în umbra şi chiar încurajată de impresiile din cartea lui Bernanos, al cărui fiu a luptat în tranşeele din Madrid, de partea naţionaliştilor din Falanga Spaniolă a lui Franco. Restul, pe acest fond care înseamnă şi critica complicităţii bisericii, este o literatură de ficţiune despre destinul mamei nonagenare a autoarei, la început îndoctrinată, alături de fratele ei, cu idei comuniste. Dar numai la început, pentru că dezamăgirea a venit repede, ceea ce a însemnat o retragere din lupta de prim plan, într-un oraş din Catalonia şi întoarcerea ambilor fraţi în satul natal. Destinul acestor doi tineri, Montse, mama autoarei şi José, colportor de învăţate sloganuri comuniste despre libertate şi viaţa în comun după abolirea proprietăţilor celor bogaţi, este subiectul romanului cu două surse, ritos declarate: „Mama mea este mama mea, Bernanos, scriitorul admirat al Marilor cimitire sub lună şi Biserica Catolică, infama instituţie care a fost în ’36”. Paradoxal, cu majuscule (în spaniolă), imediat apare mărturia: „Viaţa-mi e izvorul din care scrisul mi se adapă”. Numai că nu e viaţa proprie izvorul, ci alte două vieţi trăite atunci, mama, a cărei povestire e însuşită de cea care scrie şi Bernanos, contemporanul critic îndurerat al evenimentelor războiului civil. În toate cele trei părţi ale romanului, amintirile mamei sunt intersectate fie de citate din Bernanos, fie de fraze rezumative despre părerile acestui scriitor martor, încît autoarea se simte obligată să spună: „În seara asta o ascult răscolind prin cenuşa tinereţii pierdute… o ascult povestindu-mi acele amintiri pe care, lectura paralelă pe care o fac din Marile cimitire sub lună a lui Bernanos, le umbreşte, dar le şi completează”. Se insistă, pe această dublă valenţă ce stă la originile romanului, cu declaraţii ce ar ţine mai mult de impresionism decît de autenticism: „În timp ce istorisirile mamei despre experienţa anarhistă a lui 1936 îmi produce în suflet un soi de adîncă uimire, un fel de bucurie copilăroasă, poveştile atrocităţilor descrise de Bernanos, dînd piept cu tenebrele oamenilor, cu urile şi turbările acestora, mă fac să simt o teamă nedesluşită cînd ştiu cîţiva ticăloşi, în ziua de azi, care reînnoadă legăturile cu acele idei infecte”. Pentru cine citeşte romanul rămîne neînţeleasă mărturisirea „bucuriei copilăroase”.

Sursa Bernanos, livrescă fiind, produce rupturi în ritmul povestirii, şi nu sporeşte valoarea romanului ca literatură, de vreme ce trimiterile la carte nu au nici măcar aspectul de recenzie cu păreri personale ale receptoarei. Dedusă din cartea scriitorului francez „rănit pînă în inima conştiinţei” de cîrdăşia între biserică şi franchişti, apare ideea unei noi inchiziţii, politică de astă dată, pornită să masacreze pe toţi afiliaţii la orientarea comunistă, organizată de „Comitetul de epurare naţională”. Un fenomen istoric întîmplat şi la noi sub comunism, însă în sens invers. Evocarea războiului civil din Spania, un război între ideologii politice, clasifică romanul în seria literaturii politice, ceea ce, probabil, a influenţat alegerea membrilor juriului de a-i acorda marea distincţie, deşi, ca literatură, avem în faţă o construcţie compozită. Să însemne colajul valoare originală, scrisă de o autoare care se declară „chemată” de originea ei s-o facă (vezi p. 101)? Dacă ar fi fost repovestite numai amintirile mamei, ar fi fost altceva, dar amestecul cu Bernanos nu conferă cărţii calitatea literaturizării personale, imaginative, a istoriei. Mai e de spus ceva despre registrul narativ în mînuirea stilului. În general, ceea ce spune mama e repovestit în stil indirect liber şi chiar liber, cînd se simte că autoarea se îndepărtează de sursă. Destul de rar se recurge la stilul direct legat, ca reproducere în tocmai a ceea ce spune sursa, aşezat între paranteze. E un amalgam de registre asupra cărora nu merită să stărui. Ambiţia scriitoarei de a ieşi din tiparele clasice ale naraţiunii fluente cu tonusul şi coerenţa cunoscute, explică frazele sincopate, a căror finalizare o bănuieşti. Le accepţi dacă înţelegi intenţia de a întrerupe peroraţia lui José atunci enumeră avantajele, de tot felul, ale utopiei comuniste. El este mereu întrerupt de mama neîncrezătoare. Tot din dorinţa de originalitate, dialogurile, dispuse în rînduri diferite, nu sunt marcate conform tehnicii clasice. Mai apar, fără să le înţelegi rostul, rînduri întregi cu puncte de suspensie, pagini goale de text, ori inserţii de cuvinte subliniate cu majuscule. Amestecul de fond e dublat de amestecul de forme.

În fapt, războiul civil e un decor pe canavaua căruia e ţesut destinul mamei, Montse, o tînără fată de ţărani săraci, umilită (ceea ce nu uită), în momentul angajării, ca servitoare, în casa familiei Burgos, bogaţii satului. Neaşteptat, şi asta e surpriza părţii ficţionale a romanului, tînăra ţărancă frumoasă, după un accident biografic, va intra, ca noră, în familia lui don Jaime Burgos. Materia cărţii, în parte considerată o prelucrare a amintirilor unei nonagenare, are aspectul unei biografii de la anul naşterii, pînă cînd Montse, mînată de rezultatul războiului civil pierdurt de comunişti, trece Pirineii, per pedes, cu prima ei născută în braţe, şi se stabileşte în Franţa. Avatarurile acestei biografii, ca amintire, se complică prin relaţia cu celelalte personaje de prim şi al doilea plan. Şi începe: „Mama s-a născut în 1921… Are nouăzeci de ani în momentul în care îmi povesteşte tinereţea ei catalană în această limbă amestecată şi trans – pirineeană care a devenit a ei cînd întîmplarea a aruncat-o într-un sat din sud-vestul Franţei”. Aici se va naşte autoarea din părinţi spanioli refugiaţi, un andaluz şi o frumoasă catalană.

Nu se ştie – şi nici nu trebuie să se ştie – cît a funcţionat completiv – ficţional imaginaţia autoarei, dar partea coerentă a romanului începe în anul fierbinte 1936, cu „experienţa anarhistă” a celor doi fraţi. Mama lor, bunica fără nume a autoarei, e îngrijorată de cuvintele noi folosite de fiul ei întors acasă de la întrunirile politice ţinute în oraşul Lerima, se lamenta: „Mi-au schimbat băiatul”. Montse este cîştigată de ideile comuniste ale lui José, „un roşu” internaţionalist, duşman neîmpăcat al bogaţilor, cum discursurile lui proletare şi limbajul violent îl reclamă. Îl înjură pe Franco „într-un idiom înflorat, vulgar pentru unii” şi e de-a dreptul ameninţător împotriva complicităţii acestuia cu biserica (o problemă dezvoltată în cartea lui Bernanos). Preotul satului, don Miguel, curînd, zice el, „va simţi trecîndu-i pe sub sutană vîntul îngheţat al revoluţiei”. Un motiv de revoltă era pentru el şi ofensa adusă surorii lui de familia Burgos. „Spania lui 1936 dă pe-afară de ofensaţi” e concluzia scriitoarei.

Pentru contrast, căci ce ar fi fost războiul civil fără două tabere, e introdus un personaj ce întreţine un conflict formal, consumat în cuvinte care nu au nici un efect. Sunt simple descărcări verbale. Personajul, destul de bine reliefat în mai multe momente ale povestirii, este doña Pura sora, şi ea bogată, a moşierului Burgos. Este o bigotă domnişoară bătrînă, predispusă la palpitaţii în apărarea vehementă a unei poziţii patriotice. Ziarul ei preferat era „Acción Españiola, unde era lăudat Franco, angajat „să pună stavilă invaziei bolşevice”. Dar, se întreabă ea, eroismul şi patriotismul „vor fi ele capabile să pună capăt dorinţelor şi instinctelor bestiale ridicate la rang de lege de către guvernul de la Moscova, care speră să otrăvească astfel întreaga Europă mediteraneană”. Împotriva comuniştilor are o singură armă, verbală, rugăciunea şi blestemul. Undeva, mai departe în roman e inserată, pe aproape zece pagini o adevărată fişă de personaj despre această doña Pura, franchistă pînă la fanatism, ceea ce îi complică relaţiile cu iubitul ei nepot, Diego. Ca o anticipare narativă, e amintită în treacăt pasiunea roşcovanului Diego, fiul bogătaşului, pentru Montse, care nu-l poate suferi şi pentru faptul că era în conflict cu fratele ei. Sfidîndu-şi tatăl, Diego se înscrie şi el într-o facţiune a partidului comunist, se povesteşte într-o largă paranteză despre biografia acestui tînăr. Un episod interesant e construit pe o idee ce pare împrumutată din teoria lui Le Bon despre „psihologia mulţimii”. Satul e cuprins temporar de febra schimbării sub influenţa tinerilor care îşi bat joc de biserică, rostesc fraze anarhiste, împotrivindu-se autorităţii paterne, mizeriei materiale şi servituţii voluntare faţă de bogaţi. Efectul este euforia sătenilor, „satul e în fierbere, la ferestre se agaţă steaguri roşu cu negru, unii sforăie lozinci..”.. Treptat entuziasmul începe să scadă, minţile se limpezesc, nu se mai joacă de-a fericirea virtuală, închipuită de bolşevici, „orientali perverşi”. Dezmeticiţi, sătenii uniţi în atitudine contrazic „în gura mare ” ideile lui José, „vînzătorul de iluzii”.

Cu toată împotrivirea părinţilor, mai ales a tatălui, om înăsprit de muncă, José îşi reneagă satul şi decide să plece la oraş, spre a se înrola pe front. După el vine Montse şi prietenul Juan cu logodnica, toţi cuprinşi de febra revoluţiei, dar la oraş fiecare va face altceva. Tinerele încep să guste din viaţa liberă şi facilităţile luxului interioarelor urbane transformate în hotel pentru revoluţionari. Fulgerător îndrăgostită, Montse va fi sedusă şi abandonată de un voluntar francez pe care nu-l va mai vedea niciodată. Se întoarce în sat, ştiind că va fi mama unui bastard. José trăieşte drama dezamăgirii la vederea stilului dezordonat al mişcării revoluţionare şi a sacrificiilor umane. Fără nici o pregătire, îşi spunea el, „aceşti tineri don quijote, care pleacă la luptă în nişte bieţi papuci de pînză şi nişte amărîte de haine, habar n-au ce înseamnă războiul”, faţă în faţă cu „armata călită” a naţionaliştilor lui Franco. Fiind băiat de ţăran, în luptă cu „pămîntul uscat”, José ştie că „spiritul nu poate învinge materia”. Mistuie şi păreri, deloc bune, despre străinii care vin să-i ajute. Dezorientării îi urmează prăbuşirea speranţelor şi hotărîrea de a se întoarce acasă, total golit de entuziasm.

Mult mai coerentă, partea a doua a romanului evocator, cum vrea să fie, pe o temă de istoria Spaniei, dezvoltă de fapt, pînă la un punct, viaţa mamei. Revenită în sat, Montse este insistent curtată de Diego, comunistul de condiţie aristocratică. Ştiind el că nu este tatăl copilului care se va naşte, o ia de soţie, o căsătorie fără dragoste. O bună parte a povestirii urmăreşte adaptarea acestei tinere la viaţa de lux din casa Burgos. Sunt pagini frumoase, de analiză psihologică, a apropierii treptate, de reciprocă înţelegere, între Montse şi don Jaime, manieratul ei socru. Însă, relaţia cu Diego devine dramatică după moartea fratelui ei, victimă a luptei între facţiunile din sat. Asta se întîmpla în 1937, cînd „toată lumea se temea de toată lumea”. Parcă plictisite, cele două povestitoare trec sub tăcere anul care a urmat pînă la încheierea războiului. Printr-un tertip narativ, autoarea înşiră fraze care încep cu anafora: „Mama a uitat anul 1938”, şi continuă cu: „a uitat”, „a uitat”, tot ce ea va afla mai tîrziu din cărţi. Sare direct la anul 1939, cînd s-a anunţat victoria franchistă, căreia i-a urmat fuga comuniştilor spre Franţa, cînd şi mama trece Pirineii. Nu ştim dacă întîmplător, ori studiat, Diego, tatăl autoarei care se va naşte în Franţa, peste zece ani, este pierdut pe drum. Singură autoarea ne spune că aceasta era distanţa ei de sora mai mare adoptată de Diego, ca şi cum ar fi fost a lui. Ultima pagină a evocării este a anului 2011, cînd mama nonagenară „se odihneşte în uriaşul fotoliu verde” şi povesteşte în special despre vara anului 1936, cînd a făcut experienţa oraşului cuprins de avînt revoluţionar şi de iubiri întîmplătoare, dar neuitate. Scriitoarea îşi apără doza de imaginaţie, pe care o împarte cu mama care, poate, „şi-a înfrumuseţat retrospectiva… anului în care, viaţa şi iubirea au luat-o în braţe cu toată fiinţa”. Ca într-un fel de epilog, în conştiinţa regimului amalgamat al cărţii, autoarea recunoaşte că „cele două scene ale aceleiaşi istorii”, fiind puncte de vedere diferite s-au „infuzat” în scrierea cărţii. S-au „infuzat”, dar n-au fuzionat, contopirea fiind imposibilă. Cînd glasul povestitoarei tace, se opreşte şi condeiul scriitoarei. A fost ideea ei de a pune punct cu dorinţa mamei de a anestezia trecutul, într-un „rachiu de anason”. E un semn că pofta de ficţiune s-a trezit în ultima scenă.

 

Revista indexata EBSCO