Jul 18, 2016

Posted by in Interviu

„Am trăit în școala comunistă momentele distrugerii literaturii române adevărate” – dialog cu scriitorul Dionisie DUMA

Ghiţă Nazare: Dragă Dionisie, ne cunoaştem de multă vreme, avem obîrşii comune, ne-am intersectat paşii şi cuvintele la multe gesturi culturale. Acum, acest dialog nu vine cumva prea tîrziu?

Dionisie Duma: Vorbind despre lucrurile în sine, mai precis despre conturarea lor în construcţii solide şi definitive, aş aplica aici o expresie destul de cunoscută şi uzuală, care nu s-a perimat de-a lungul timpului, şi anume: „niciodată nu-i prea tîrziu!” Aşa că…! Este adevărat că ne cunoaştem de foarte multă vreme, că drumurile noastre s-au intersectat în împrejurări care puteau face obiectul unor evocări substanţiale, mai ales că, aşa cum afirmi de fapt, obîrşiile noastre sînt, pe undeva, comune. Tatăl meu, Aurel Duma (n. 1911) era din satul Hînţeşti, comuna Buciumeni, localitate de care se leagă numele Smarandei Brăescu, paraşutista de renume mondial, iar mama mea, Aniţa Rugină (n. 1905) era din Vizureştiul tău şi era vară cu Anghel Rugină, economistul de la Boston – S.U.A., şi el de reputaţie internaţională, cum bine se ştie. L-am cunoscut personal, chiar ne-a vizitat la Tecuci, în ultima perioadă a vieţii sale, cînd a făcut mai multe călătorii în ţară pentru a-şi revedea locurile natale, rudele şi prietenii, adică de unde „i se trăgeau rădăcinile” (după propria afirmaţie). Era un patriot adevărat care şi-a păstrat toată viaţa nealterate credinţele, obiceiurile şi tradiţiile, aşa cum reiese şi din corespondenţa pe care am purtat-o cîţiva ani.

Te rog să împărtăşeşti şi cititorilor cîteva repere ale dezvoltării tale personale şi profesionale.

Începuturile mele literare, cred că asta ar interesa mai mult, în primul rînd, datează încă din vremea studiilor liceale. Am făcut liceul la Tecuci, la renumitul, pe vremea aceea, „Dimitrie Sturdza”, pe care l-am absolvit în 1957, cînd se numea Şcoala Medie de Băieţi nr. 2, Tecuci. Am traversat timpuri grele datorită instaurării comunismului, care a însemnat „perioada neagră” a vieţii mele. M-am născut la 8 septembrie 1940, în plin război mondial, aş putea spune că sînt „omul fără copilărie”, ea fiind sfîrtecată, fără milă de evenimentele social-politice ale vremii, la care s-au adăugat şi vitregiile naturii, prinse atît de sugestiv de Nicolae Labiş în versurile din Moartea căprioarei: „Seceta a ucis orice boare de vînt/ Soarele s-a topit şi a curs pe pămînt/ A rămas cerul fierbinte şi gol/ Ciuturile scot din fîntînă nămol.” Ce păcat, mare păcat, că această piesă literară, de mare rezonanţă şi sensibilitate umană nu mai figurează în manualele de şcoală! Am trăit în şcoala comunistă momentele distrugerii literaturii adevărate, autentice şi valoroase, şi înlocuirea ei cu produsele realismului socialist şi ale proletcultismului veninos şi absurd, cu „scriitori” de teapa unor A. Toma, Dan Deşliu şi alţii, al căror nume, pronunţate sonor, mi-e silă să le rostesc, pentru că îmi spurcă cerul gurii. Dar norocul, numai norocul a făcut să beneficiez de o „echipă” de profesori din generaţiile mai vechi, care şi-au asumat destinul de adevăraţi pedagogi, care prin anumite metode şi procedee, numai de ei ştiute, (vai şi cît de riscante!), au îndrăznit să ne strecoare dragostea pentru cultura adevărată, binele, frumosul şi adevărul constituind pîrghia lor (de sacrificiu, adaug eu) în realizarea unui învăţămînt de aleasă ţinută umanistă, (estompînd, pe cît posibil, celălalt fel de umanism, cel socialist), de cultivare a unui patriotism sincer şi curat, în care valorile naţionale să-şi afle locul lor predestinat şi peren. Identitatea naţională, de care se face vorbire şi la ora actuală, constituia crezul şi destinul lor, ca element definitoriu ale acestei naţiuni şi ale acestei limbi în care s-au născut, s-au format şi s-au realizat ca mesageri educativi.

Am intenţionat să schiţez, în linii mari, evident, portretele dascălilor mei, pe care-i numesc aici cu pietate şi recunoştinţă, pentru că ei au reprezentat modelele care mi-au trasat liniile de conduită ale existenţei în toate componentele ei. Iau loc în amfiteatrul amintirilor mele imaginile profesoarei mele de limba şi literatura română, Steliana Tănăsescu, ale profesorului de istorie, Nicolae Cozma, de geografie, Ion Oproiu, de fizică, Orşivski Klaudiu, dar şi eminentul profesor de matematică, Aurelian Petică, nepotul poetului simbolist din Iveştii Tecuciului. Liceul a însemnat, aşadar, rampa mea de lansare, punctul de start în drumul meu de iniţiere. Au urmat, bineînţeles, anii de facultate de la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, unde la Filologie am descoperit o altă lume, lumea academică, cu personalităţi de primă mărime în cultura naţională şi nu numai: acad. Alexandru Dima, prof. univ. dr., viitorul academician, Constantin Ciopraga, prof. univ. dr. Alexandru Husar, prof. univ. dr. Ştefan Cuciureanu, prof. univ. dr. Liviu Leonte, prof. univ. dr. I.D. Lăudat, prof. univ. dr. Elvira Sorohan, prof. univ. dr. Mihai Drăgan. De la fiecare dintre aceştia „am furat” cîte ceva, care, fireşte, mi s-a potrivit structurii mele în plină formare şi ascensiune.

Ai o relaţie privilegiată cu Poezia. Te rog să-mi vorbeşti de începuturi; tu ai căutat Poezia sau Poezia te-a căutat pe tine?

În Iaşi m-am născut pentru a doua oară. Am continuat să scriu (începuturile datau, cum am spus, de la Tecuci), iar în 1960, sub auspiciile poeţilor Florin Mihai Petrescu şi Horia Zilieru, am debutat în revista Iaşul literar. În 1975 mi-a apărut prima carte de versuri intitulată Ardere, primită mai mult decît favorabil de critica literară.

Adeseori criticii te-au etichetat ca romantic, trubadur, simbolist, tradiţionalist, bacovian. Care „costum” crezi că îţi stă mai bine?

M-am bucurat de aprecierile criticii literare dar, Doamne fereşte, nu pot spune că am fost un răsfăţat al acesteia. Etichetările de care aminteşti sînt, întrucîtva, reale: unii m-au considerat romantic, alţii simbolist, tradiţionalist, trubadur, bacovian în ultimă instanţă. Problema rămîne însă deschisă. În suculenta şi întinsa Prefaţă intitulată Dionisie Duma sau înălţările şi căderile unui trubadur modern la volumul antologic Revelaţii (Editura Princeps Edit, Colecţia Ediţii critice, Iaşi, 2009), Daniel Corbu semnala următoarele: „Trei direcţii se pot lesne distinge în lirica lui Dionisie Duma: cea a poeziei contemplative, care uzează de insolite ceremonialuri senzoriale, cea a simbolismului structural, urmînd tonurile şi picturalitatea unui bacovianism asumat şi, în sfîrşit, cea a unui expresionism ontologic, descătuşător de patimi orfice…”, iar academicianul Constantin Ciopraga, în Prefaţa la antologia Exerciţii de primenire (Editura Tipo Moldova, Colecţia Opera Omnia, Poezie contemporană, Iaşi, 2012), constata următoarele: „…în rest, Dionisie Duma e un reflexiv discret, nu rareori vizitat de năluciri metafizice. Intră în joc, repetitiv, apăsat, felurite iubiri: iubire de oameni în genere, iubire de spaţiul natal (o terra mirabilis), iubire de etnicul abisal şi, nu în ultimul rînd, iubire ca integrare în natură…” .

În 2014 mi-am adunat o parte din cronicile referitoare la cărţile mele, spun o parte pentru că foarte multe s-au risipit prin publicaţii pe care eu nu am reuşit, din varii motive, să mi le procur şi le-am adunat într-o carte: Dionisie Duma în reflectoarele criticii literare (Editura InfoRapArt, Galaţi, 2014), care cuprinde peste 40 de texte critice aparţinînd cam tot atîtor autori.

Eşti autorul unor volume care au titluri preţioase: Ardere, Catedrala de cuvinte, Oceanul de stres, Extemporal la inimă, Aceste zile, Al patrulea păcat. Ce ai vrea să mai adaugi la acest palmares?

Sînt autorul a şapte volume de versuri şi a patru antologii de autor substanţiale. Al optulea volum este gata, se intitulează Un alt popas şi va apărea şi într-o variantă italiană. Vreau să mai adaug că am fost tradus integral (în volume de sine stătătoare) în limbile engleză (traducător poetul german Mikel Frölich) şi în limba franceză (traducere efectuată de cunoscuta şi apreciata traducătoare Paula Romanescu).

Vrei să dezvălui tematica poeziei tale?

Am abordat temele arhicunoscute, îndeobşte teme universale cum se spune: spaţiul, timpul, dragostea, natura, problemele existenţiale etc.

De fapt, ce reprezintă Poezia pentru tine? Inspiraţie, meditaţie, viziune, trudă?

Mă întreb şi eu cîteodată, cum se întreabă şi Nicolae Breban: ce-aş fi făcut fără literatură?, evident, eu, fără poezie? În Jurnalul suedez, Gabriela Melinescu afirma că „poezia încălzeşte şi la propriu şi la figurat”. Dar, mai bine să-ţi citez Testamentul pe care mi l-a lăsat uriaşul Poet Nichita Stănescu, pe 27 iunie 1983, în apartamentul său din Piaţa Amzei, ziua cînd nu bănuiam că ne vedem pentru ultima oară, că ne despărţeam definitiv. Iată ce mi-a dictat el: „Bătrîne, ia ceva şi scrie ce-ţi spun eu acum: Poezia este singura care îţi poate oferi oricînd conceptele operaţionale ale supravieţuirii!”. Comentariile sînt de prisos!. Peste cîteva luni, în ziua de marţi, 13 decembrie 1983, va pleca la ceruri!

Este cunoscuta prietenia ta cu mulţi corifei ai scrisului românesc. L-ai evocat pe Nichita Stănescu dar, îi putem adăuga pe Horia Zilieru, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Daniel Corbu şi mulţi alţii. Cum ai reuşit şi cum reuşeşti încă să legi dar şi să păstrezi asemenea prietenii într-o lume în care, de regulă, există destulă discordie, invidie, tensiune?

Am trăit în ambianţa spiritual-literară a Iasilor anilor ’60, care nu cred că se va mai putea repeta vreodată. Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Adi Cusin, Dan Laurenţiu, Horia Zilieru sînt doar cîţiva care fac parte din mirabila falangă şaizecistă (Daniel Corbu). Cît despre discordie, invidie, tensiune, cum zici tu că există la nivelul zilelor noastre, nici vorbă sau erau marginale. Stau mărturie operele celor enumeraţi care nu aveau timp de manifestări străine poeziei.

Apropo, de ce nu a primit Nichita Stănescu Premiul Nobel pentru poezie?

Grea întrebare, încît nu pot să dau un răspuns plauzibil care să te satisfacă atît pe tine, cît şi pe cei ce citesc acest interviu. Doar atît pot să afirm: întrun regim totalitar, un astfel de premiu de rezonanţă făcea rău conducerii de partid şi de stat. Nimeni nu avea voie să se ridice deasupra Geniului Carpaţilor!

Povesteşte-ne ceva despre cea care a făcut istorie la conacul din viile Tecucelului?

Dragul meu prieten, un fragment din viaţa mea este legat tocmai de momentul cînd am cunoscut-o pe Natalia Negru, fosta soţie a poeţilor Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel. Eram elev la liceu şi, prin intermediul mamei mele, am izbutit să bat la uşa acestei fiinţe lovită de soartă, ca să zic aşa, izolată şi umilită în ultimii ani ai vieţii ei în locuinţa din strada Uzinei, actuala George Coşbuc nr. 5, din Tecuci, casă care îi aparţinea şi din care dragii de comunişti îi lăsaseră numai un salon şi o cameră în care trăia în universul amintirilor de altădată. Aici poposeam, la vreme de seară de cele mai multe ori, şi tot aici ascultam, cu emoţie şi febrilitate, suculentele ei amintiri dintr-o lume literară apusă definitiv pentru ea, dar care tulbura imaginaţia mea adolescentină prin detalii ficţionale, rămase să le descifrez în anii ce vor urma. Ca dintr-o negură îmi apăreau portretele ideale ale unor personalităţi de dimensiunile unor Iorga sau Sadoveanu, ca să numesc doar două dintre ele, participante la nunta răzăşească din 4 iulie 1904, cînd în biserica din Buciumeni se cununau blîndul Iosif” şi superba moldoveancă din satul Tecucel. Cînd comuniştii i-au confiscat averea (la Buciumeni, ca primar, tăia şi spînzura ţiganul Gheorghe Stoica), considerînd-o chiabură, existenţa sa a devenit şi mai dramatică. O scrisoare adresată lui Mihail Sadoveanu, prin care îi explica acestuia starea de fapt, avea să aibă ca efect acordarea unei indemnizaţii modeste din partea Uniunii Scriitorilor, care nu-i putea acoperi, nici pe departe, nevoile existenţiale. Precizez, o indemnizaţie şi nu o pensie pentru cea care participase ca membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români. La 2 septembrie 1962, după o suferinţă cumplită cauzată de o boală necruţătoare avea să închidă pentru totdeauna ochii, cu puţin timp înaintea împlinirii vîrstei de 80 de ani. Ochii aceia frumoşi şi albaştri, în care se oglindise o lume, şi nu una oarecare, şi-au pierdut pentru totdeauna lumina vieţii. Eram acolo, în salonul ei, şi am avut îndrăzneala să privesc la lumînările aprinse la căpătîi care îşi vărsau picăturile de ceară peste trupul inert, picături de ceară trecătoare ca şi clipele noastre.

Ce se întîmplă la Uniunea Scriitorilor din România? Dar în filiale? Ultimele întîmplări trădează o atmosferă tensionată. Care ar fi cauzele?

Nu aş spune că nu mă interesează ce se întîmplă la Uniunea Scriitorilor! Sînt scriitor şi asta mă obligă moral! Eu am fost şi profesor de limba şi literatura română, am predat 45 de ani în şcolile tecucene şi, din punctul meu de vedere, cred că între profesor şi scriitor există o simbioză ideală. Fac parte din Filiala Iaşi a U.S.R. unde domneşte o atmosferă plăcută, colegială, de stimă, respect şi consideraţie. Nu vin acum să dau lecţii nimănui, nu-mi stă în fire. Între scriitori, însă, este necesară o relaţie de armonie şi echilibru pentru a crea un mediu propice creativităţii. Sînt la o vîrstă apropiată de cea a Preşedintelui U.S.R., dl. acad. Nicolae Manolescu. Îl apreciez, îl stimez, îl preţuiesc. Mă abţin să-i dau sfaturi manageriale. După umila mea părere sînt posibilităţi multiple de stingere a unor conflicte efemere care, nici pe departe, nu pot fi benefice vieţii obştii scriitoriceşti din România, obşte care nu este una oarecare. Normalitatea este singura care poate să ne aducă bucuria zilei de mîine.

Vorbeşte-mi ceva despre viaţa culturală din Tecuci, despre oamenii de cultură, instituţii, manifestări specifice etc.

Tecuciul, oraşul meu de baştină, pe care nu l-am părăsit niciodată, este pentru mine un areal fascinant, pitoresc, paradisiac. Sînt un patriot local veritabil şi incorigibil! La Tecuci vieţuiesc scriitori autentici, cu cărţi de interes naţional şi chiar internaţional, a căror enumerare ar ocupa un spaţiu însemnat. Funcţionează Reprezentanţa U.S. Filiala Iaşi, Cenaclul Literar Calistrat Hogaş, în cadrul Casei de Cultură Tecuci, are loc Festivalul Naţional de Poezie Costache Conachi, anul acesta la a XXIV-a ediţie, în parteneriat cu Filiala U.S. Iaşi. Concluziile vin de la sine.

Îţi mulţumesc, îţi doresc multă sănătate şi să ne dăruieşti cît mai multe cărţi!

 

                        Interviu realizat de Gh. NAZARE

Revista indexata EBSCO