Jun 17, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrților

Varujan Vosganian, Cartea poemelor mele nescrise, editura Cartea românească, 2015, Bucureşti, 110 p.

Dacă luăm de bună, şi nu vedem de ce nu am face asta, Cartea poemelor mele nescrise, cum îşi intitulează Varujan Vosganian volumul de poeme recent apărut, avem sentimentul că asistăm la un amplu monolog interior, pe care poetul îl desfăşoară, cu destul de multă mobilitate, dar şi o uşoară teatralitate, şi care se desfăşoară în prelungirea dintre două lumi, prelungire pe care el o parcurge pe coama în flăcări a unui curcubeu dispus să-şi treacă/pe-treacă existenţa dintr-o lume în cealaltă adăpîndu-se din cele două fîntîni. Poemele nescrise… sunt în fond gîndurile pe care poetul le rostuieşte în acest spectaculos monolog.

În Cartea poemelor mele nescrise „eu sunt ceea ce nu am putut împlini” mărturiseşte poetul. „Asta înseamnă că destinul trebuie asumat fără încetare, dar că nu trăim niciodată îndeajuns, pentru a-l duce pînă la capăt”. Da, nu trăim pînă la capăt pentru că după moarte mai sunt cîteva frînturi de secundă  cînd destinul îşi continuă calea, drumul spre eternitate, spre fundamentala definire.

Deşi alcătuit dintr-o sumă de poeme, fiecare avînd autonomie faţă de celelalte, volumul lui Varujan Vosganian este o scriere epopeică, un întreg care dezvăluie o lume extraordinară, cu avatarurile ei, dar în stare, în primul rînd, să supravieţuiască multor vicisitudini, de facturi diferite, urmărită de-a lungul istoriei, dar şi în contemporaneitatea lăuntrului sufletesc al poetului, el însuşi afirmînd: „Poezia mea e o epopee scrisă la persoana întîi”.

Cartea este o amplă confesiune, construită ca o scriere de graniţă în care, deşi realitatea e transfigurată artistic, sunt consemnate şi evenimente atestate documentar, mai ales din istoria armenilor.

Aşa, de exemplu, între „viaţa mea şi viaţa mea netrăită” este spaţiul imaginaţiei, de unde sinele contemplă, evaluează, se roagă, amintindu-şi, între altele, cuvintele tăietorului de lemne din copilărie care-i spunea că „Secretul (…) / e să ştii să te rogi fără ca nimica să ceri”.

În acest context psalmic, invocînd divinul, vocea lirică îşi manifestă opţiunea, care ar putea părea paradoxală, între ce e şi ce ar putea fi, manifestîndu-şi, totuşi, ataşamentul faţă de concret:Ce vreau eu ar încăpea pe un colţ de hîrtie/ pus la Zidul Plîngerii, în firidă:/ tot ce ating să se prefacă în tot ce ating,/ ca să scap de iluzii”, ceea ce explică şi renunţarea pe care o mărturiseşte: Aici odihneşte privirea mea către mine,/ fie-i ţărîna uşoară!”

„Mă gîndesc la mine ca la un frate mai mic/ Beniamin, fratele meu, Beniamin/ şi întorc obrazul şi plîng/ aş putea umple un cimitir cu mine/ umblu prin brazde cu crizanteme în mînă/ flori potrivite pentru orice-anotimp” constată, cu un lirism tragic, asemenea bocetelor păgîne, Varujan Vosganian, semn al unei dedublări sui-generis la un poet eminamente creştin.

Se remarcă în mod deosebit o predispoziţie pentru o fină şi sensibilă observare a mediului înconjurător, a decorului  de unde îşi acumulează energiile, să poată remarca limpezimea unui vers ca acesta: „Se aude hîrşîitul ultimului cosit” cînd „prunii se coc/ cea mai dulce e ţuica făcută din prune din cimitir”, şi o imensă satisfacţie îl cuprinde pe „celălalt”, fratele  mai mic, cu sentimentul izbînzii, ca Ivan Turbincă, din basmul cu acelaşi titlu al lui Ion Creangă, basm de largă circulaţie şi la popoarele slave, deci cumva şi la poporul armean, un Ivan Turbincă al tuturor timpurilor, care ştie că: „E semnul biruinţei omului, a asigurării şansei că prin multiplicarea  mereu a fratelui  mai mic, Omul învinge moartea”. Poate că, în fond, chiar acesta este mesajul fundamental pe care vor poemele nescrise ale lui Varujan Vosganian să ni-l transmită: biruinţa, biruinţa vieţii asupra morţii. Fiecare poem din această carte, fiecare poem nescris „s-a subţiat cu o pagină nouă”, semn al eliberării de spaimă şi de suma de angoase acumulate în timp şi peste timp, semn că aşa „curcubeul devine eterna cumpănă între cele două fîntîni şi nu ştim din care fîntînă, spre care din ele, se cară apa vieţii. Care dintre cele două fîntîni este cu apă moartă şi care cu apă vie”. Răspunsul se află, poate, în poemul Ars poetica, unde, retoric, poetul se întreabă: „Spune-mi cum ai murit, ca să ştiu cine eşti?”.

Tot sub paradigma curcubeului, a visului din oglindă şi a apelului către „celălalt” se înscrie poetul şi atunci cînd se insinuează în structura meditativ-nostalgică a textului, atunci cînd întrevede cum: „Cerul începe din iarbă şi dacă priveşti/ într-un singur punct ceasuri în şir,/ în locul acela se naşte o stea”. Iată că mitul stelei căzătoare are un drum invers, de la cădere spre naştere, semn că viaţa învinge şi aşa.

Poemele din această Carte cu poeme nescrise, ca de altfel toată literatura pe care o realizează Varujan Vosganian, are ample ecouri culturale, religioase, istorice,  ecouri sedimentate şi profund asimilate, cu trimitere la cărţile sacre, mai ales legate de poporul armean, unul dintre cele mai ostracizate popoare, dar şi unul dintre cele mai conservatoare.

În această dramă (pe care poetul ştie să o valorifice cu mare acurateţe) a poporului dezrădăcinat din ţinuturile de baştină se regăseşte aproape în fiecare poem al său şi din această carte, dar şi din celelalte, ca în poemul Fugarul: „Peste tot, pe unde privesc,/ în loc de ferestre, ecrane…/ Viaţa mea e trăită în acelaşi timp de întregul oraş,/ şoaptele mele sunt multiplicate de un milion de guri/ şi alte milioane de urechi le aud./ Sunt unic! Strig acelora care vor sufletul să mi-l fure,/ ei încuviinţează rîzînd şi făcîndu-mi semn/ să ţin telefonul mai aproape de buze.”

Varujan Vosganian face parte dintre poeţii de reală vocaţie, cu sentimentul dramatic bine structurat şi conservat, bîntuit de fragilitatea condiţiei umane şi care „se luptă cu Neantul prin intermediul discursului poetic.” Cum afirmă Răzvan Voncu, cel care mai spune „Îmi place foarte mult sinceritatea din acest volum excepţional”. Chiar despre un potop de sinceritate este vorba în acest volum deosebit, o sinceritate care îl face „un poet tulburător”, cum spune Gabriela Gherghişor, citînd şi un vers foarte expresiv: „Îmi îngrop faţa în palme, înmormîntarea/ cea de toate zilele”. Această înmormîntare a curcubeului în cele două fîntîni, cu apă moartă şi cu apă vie, constituie esenţa poemelor nescrise ale acestui copil, ducînd cu sine esenţa colonialelor din prăvălia bunicilor din mahalaua Tăbăcari, bîntuit de convingerea că „Nu tot ce se întîmplă vine de la Tatăl”, iar pentru scrierea acestei cărţi de poeme nescrise trebuie să aşeze „caietul meu de poezii lîngă cartea lor de istorie/ scrisul meu de mînă – scrisul lor de tipar”.

Sigur că se pot scrie multe despre această carte de poeme, că se pot decoda multe trimiteri la religie şi la istorie, dar cele mai multe se pot descoperi atunci cînd vorbim despre drama înstrăinării, acea dramă pe care poetul o cultivă cu prisosinţă.

Frîngerea iniţiatică sau despre destin este, se poate spune, şansa pe care Poetul o are, pe care şi-o asumă şi pe care încearcă, prin artă, să o transmită urmaşilor, fie şi pentru a nu fi uitate toate cele aflate, ştiute şi cunoscute, şi a lăsa drept moştenire, aşa cum a primit şi el de la înaintaşi.

Faptul că acest mesaj este ridicat la rang de artă este meritul harului cu care a fost înzestrat Varujan Vosganian, care, prin şoaptă, îşi scrie poemele… nescrise. Frîngerea este asimilată cu frîngerea pîinii de către Mîntuitor şi hrănirea celor din jur. Într-un anume sens Varujan Vosganian se frînge pe sine, frîngîndu-şi amintirile pentru a-şi îndestula cititorii.

 

 

Nicolae Busuioc, Amintiri din Bibliopolis, Editura Junimea, Iaşi, 2016, 292 p. Cu un cuvînt înainte, în loc de prefaţă, De ce Montague?, semnat de autor.

 

Despre fascinaţia cărţii, preocupare de o viaţă a unui intelectual rasat, aşa cum este Nicolae Busuioc, împătimit bibliotecar, cu studii de biblioteconomie, despre bucuria lecturii, despre entuziasmul de a te afla cu şi în preajma cărţilor, ne vorbeşte autorul în aceste Amintiri din Bibliopolis, carte care nu este altceva decît capitala universală a lumii. În fond, în această lume se regăsesc toate cele lumeşti, dar şi mai puţin lumeşti, notate cu acribie de gînditori, savanţi, dar şi mai abitir de scriitori, cei care în fond sunt inima acestui oraş universal. Nicolae Busuioc este un asemenea personaj, pentru că el, în fond, devine personaj al propriei sale lucrări, un fel de Meşter Manole, cel ce zideşte un adevărat templu din cărţi. Devenit un adevărat cronicar modern al vieţii culturale a Cetăţii Iaşi, Nicolae Busuioc spune: „Iaşul ca Bibliopolis îşi va păstra proporţiile reale, oamenii, cultura, natura, palatele, monumentele, statuile, străzile, formele şi culorile, în toată splendoarea lor sau în mijlocul vicisitudinilor istoriei nu va căpăta grandoarea în măsura în care o merită”. Dar iată că în aceste zile, cu mic cu mare, se construieşte, aici la Iaşi, un proiect grandios, proiect care va demonstra, că Iaşul poate fi Capitala Mondială a cărţii, în 2018,  ceea ce ar fi o recunoaştere meritată şi mult aşteptată. În acest Mega Bibliopolis, cartea lui Nicolae Busuioc se consolidează pe două paliere: Fascinaţia cetăţii şi Între lectură, idei şi gînduri  (un altfel de jurnal), încoronate de două interviuri inedite, cu doi poeţi, trăitori în această Cetate a Culturii, poeţi de excepţie: Mihai Ursachi şi Ioanid Romanescu, iar drept încheiere, fiind ca o adevărată turlă pe acest edificiu, Tainele Bibliopolisului, un fel de Bibliotecă din turn, loc unde se poate regăsi şi, probabil, dar şi posibil, un observator astronomic, se pot descifra la lumina lunii trimiţînd mesaje din trecut spre viitor, prin intermediul cărţii. Cartea Amintiri din Bibliopolis mai cuprinde Date despre Iaşi, Indice de nume, şi o bogată iconografie, provocatoare, cu Bibliotecile Iaşului, ceea ce încoronează truda unui intelectual remarcabil, pasionat de carte. Desigur din iconografie, nu putea lipsi cea mai frumoasă bibliotecă de pe Terra, aşa cum a fost decretată, Biblioteca Universităţii Tehnice Gheorghe Asachi, din Iaşi. „Dincolo de timp, oraşul nostru şi-a păstrat fiinţa vie, a rămas un loc binecuvîntat. Privim colinele lui cu ameţitoare mistere de pe care răsar miraculos turnurile clopotniţelor, privim seninătatea cerului ocrotitor, călcăm pietrele străzilor lui cu vibraţii adînci, simţim monumentele şi clădirile urbei ca pe nişte făpturi apropiate, peste tot spaţiul acesta îşi poartă ambianţa magică şi atmosfera unică”. Despre această unicitate, despre aceste vibraţii şi despre emoţiile intelectuale ne vorbeşte Nicolae Busuioc, într-o limbă românească de mare acurateţe. Ne mai vorbeşte Nicolae Busuioc, despre spiritul locului, acel genius loci, ne reaminteşte în paginile acestei cărţi autorul, îndemnîndu-ne să adăstăm, fie şi pentru cîteva clipe, în această ambianţă magică, întru desăvîrşirea existenţei noastre. Savuroase şi pline de înţelepciune sunt şi cele 100 de gînduri (file de jurnal) pe care autorul le adaugă, pentru întregirea acestui corpus, unde regăsim pagini cu semnături remarcabile, comentate, pe îndelete de Nicolae Busuioc. Amintiri din Bibliopolis este o carte de patrimoniu, o carte care nu ar trebui să lipsească din nici o bibliotecă publică sau şcolară, fie şi numai pentru a cunoaşte ceva din această fiinţă vie, Iaşi, dar şi pentru îndemnul de a citi, de a studia, şi de ce nu, pentru îmbunătăţirea zestrei culturale a acestui oraş de excepţie. Îndemnul lui Nicolae Busuioc este demn de luat în seamă, prin timp şi peste timp.

 

Dan-Gabriel Arvătescu, Eu, chirurgul – monologuri dialogate, Editura Papirus-Multimedia, 2014, Roman, 180 p. Prefaţă de Lucian Strochi şi  postfaţă de Cornel Paiu.

Deşi are o activitate publicistică remarcabilă, publicînd, proză, eseuri, comentarii critice în diverse reviste literare, Dan-Gabriel Arvătescu a debutat editorial destul de tîrziu, parcă încercînd o anumită timiditate, de care nu îl poţi bănui după ce îl cunoşti mai bine. ?i totuşi proza sa se situează mereu la limita dintre eseu, literatură s.f. sau pamflet, derutîndu-şi, cu bună ştiinţă, de cele mai multe ori cititorul. Dar o lectură atentă, aplicată, pe text, anulează imediat această derută, ducîndu-şi cititorul într-o lume a ficţiunii, şi îl introduce în întrebarea extrem de cunoscută:  „de ce s-ar face cineva frate cu dracul ca să treacă puntea?” Este, în fond, o întrebare parabolă, o întrebare de educaţie morală, în sensul moralităţii de ev mediu. Dar oare care ar fi această punte? La aceasta nu ne mai răspunde autorul, parcă din dorinţa de a nu fi excesiv de didacticist, deşi teoretizează despre punte/punţi. Proza lui Dan-Gabriel Arvătescu este, în ansamblul ei, deşi una care propune multe şi grave probleme sociale, una ce se poate înscrie în genul prozei existenţialiste, a prozei moraliste, aşa cum remarcam. În eseul Eu, chirurgul, care dă de fapt şi titlul cărţii, autorul ne propune reîntoarcerea sa de la prozator la medic, la chirurg, şi înscenează un dialog/monolog cu pacientul, căruia, printre altele, îi face diverse confesiuni, nu doar de dragul mărturisirii, deşi această latură nu lipseşte, ci din dorinţa de a şi-l apropia cît mai mult, ba chiar de a se identifica, în unele locuri, cu acesta. Pacientul, fiind pacient de la facerea lumii, autorul face o adevărată radiografie a locurilor unde potenţialul pacient apare (războaie, tranşee), spunînd: „Am stat cu tine în tranşee, am dat cu tine asalturi şi mereu am plîns cînd mureai fără rost, întrebîndu-mă de ce Dumnezeu ţi-a dat atîtea daruri, dar nu şi pe cel al împăcării cu sine. Tu mereu m-ai crezut un zeu, dar vai, nu eram decît un biet om, mînat de angoase, de îndoieli, de dureri ascunse, pe care nu le arătam şi tu nu le ştiai.” Acestea sunt cele două faţete ale celor două destine aflate faţă în faţă şi pe care Dan–Gabriel Arvătescu le exploatează cu talent, în toate povestirile din această carte. Bun psiholog, dar şi cunoscător al naturii umane, autorul reuşeşte să contureze, în aceste povestiri ale sale, multe personaje viabile, ceea ce nu este chiar la îndemînă în proza de asemenea tip. Despre proza sa, poetul, prozatorul şi criticul literar Lucian Strochi, fin observator al mişcării prozastice româneşti şi nu numai, scrie: „Imaginarul lui Dan-Gabriel Arvărescu pare inepuizabil [chestiune la care subscriu şi eu], atingînd fantezia, fantasticul, miraculosul, straniul, insolitul. De aici şi paradoxul său lingvistic: o structură laxă, ce pare a se apropia de un delir verbal, dar care să aibă o coerenţă şi precizie unice”. Chiar despre această abundenţă a imaginarului, adusă  imediat în relaţie directă cu concretul, se poate vorbi în prozele lui Dan-Gabriel Arvătescu, cel care este mereu surprinzător, mereu imprevizibil, ceea ce stîrneşte un interes special pentru lectură. Despre prozele din această carte, poetul Cornel Paiu scrie: „Textele acestea, însumate în volumul de faţă, sunt scrise cu talentul şi pasiunea unui scriitor adevărat, deplin format. Bucuria pe care o are autorul lor, cînd scrie, este evident. Scrie, le scrie, se scrie şi, insistent, rescrie! Uimirea întîlnirii cu textul în această formă, deci descoperirea stilului, îi dă scriitorului-medic Dan-Gabriel Arvătescu o molipsitoare vervă şi o tenacitate creatoare mereu germinativă”.

 

Mihai Sălcuţan, Cumpăna dreptăţii, editura Editgraph, Buzău, 2016. Prefaţă de Theodor Codreanu şi o Adendda: Mihai Sălcuţan 7 zeci.

„Pentru un începător al prozei artistice, Mihai Sălcuţan apare surprinzător de maturizat, îndelungata exersare în epigramă îngăduindu-i să scrie simplu, direct, concentrat, nu fără subtilităţi umoristice şi simţ plastic, în descrieri peisagistice, dar şi în fiziologii. Această cumpănă a dreptăţii, în care e încapsulată însăşi condiţia vieţii, străbate nu doar textele cu implicaţii juridice, ci şi cele axate pe alte teme”, remarcă în prefaţa sa criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu, cel care reuşeşte, cu multă abilitate, să decodeze demersul de prozator al lui Mihai Sălcuţan. Majoritatea povestirilor din această carte fac trimitere la cumpăna dreptăţii reprezentată de justiţia terestră, de foarte multe ori oarbă, chiar la propriu, adică numai cumpănă nefiind, şi cumpăna judecăţii divine, care mereu este definitivă şi de necomentat.

Transformarea din epigramist în prozator pe care o suferă Mihai Sălcuţan mi se pare una benefică. Experienţa sa de viaţă, întîlnirea directă cu personajele sale îi dau posibilitatea de a transforma realitatea în artă, de a-i da dimensiuni noi, dimensiuni, mai ales morale. Aşa cum a remarcat şi Theodor Codreanu, Mihai Sălcuţan nu este un debutant în ale scrisului, nici ale publicatului editorial. El s-a manifestat, prin mai multe cărţi, în: eseu, epigramă, fabule, pamflet, catrene, rondeluri dar şi publicistică, în Cronica unui început de mileniu (2011), fiind un personaj extrem de implicat în viaţa culturală. El chiar ne avertizează prin titlul unei cărţi ale sale cum că trebuie să ştim: Cu umorul nu e de glumit, adică umorul este o chestiune mult prea gravă şi mult prea serioasă. Căpătînd această îndeletnicire a luării lucrurilor în serios, a trecut la proza scurtă, proză pe care o stăpîneşte foarte bine. În general, temele predilecte sunt luate din lumea sălilor de tribunal, unde a profesat şi profesează de o viaţă ca avocat, şi deci cunoaşte, în detaliu, întregul mecanism justiţiar, şi unde dramele sunt la ele acasă. Dar ce este de remarcat în povestirile lui Mihai Sălcuţan este aceea că el adesea recurge, în prozele sale, la justiţia divină ca şi cum cea de pe pămînt nu este suficient de dreaptă şi cumpăna dreptăţii se înclină mereu în defavoarea celor năpăstuiţi, avantajîndu-i adesea pe cei potenţi, dovedind că justiţia, pe lîngă faptul că este oarbă, uneori este şi surdă. „Această cumpănă a dreptăţii, în care e încapsulată însăşi condiţia vieţii, străbate nu doar textele cu implicaţii juridice, ci şi cele axate pe alte teme”, spune Theodor Codreanu, făcînd o adevărată incursiune în povestirile lui Mihai Sălcuţan. Şi se referă în primul rînd la povestirea Acord fin, în care sunt descrise, cu lux de amănunte, scene aproape groteşti, derulate între doi patroni de publicaţii, profitabile un timp, după Revoluţie. Apoi, simţind că tirajele ambelor sunt în drastică scădere, aranjează un mare scandal între cei doi, implicînd, desigur, şi independenta justiţie. Derularea procesului, pigmentat cu tot arsenalul de injurii şi acuzaţii scandaloase, înmulţeşte tirajele celor două publicaţii şi, totodată, îngroaşă şi conturile patronilor. Cînd lumea aştepta, cu vădită emoţie, sfîrşitul procesului, cele două părţi îşi retrag plîngerea şi viaţa reintră în normal. Cele 27 de povestiri ale lui Mihai Sălcuţan evidenţiază un prozator înzestrat, stăpîn pe uneltele sale, care apelează la subiecte bine cunoscute. Prin aceste povestiri Mihai Sălcuţan face şi o adevărată radiografie socio-culturală a unor perioade de istorie, dar şi cu efecte moralizatoare, aşa cum trebuie, în fond, să fie creaţia artistică.

Revista indexata EBSCO