Jun 17, 2016

Posted by in Panoramic editorial

DRAM – Boris Crãciun, dramaturgul

Boris Crăciun face o figură aparte într-o galerie a scriitorilor români. Fire nonconformistă, rebel uneori (bine temperat), mai cu seamă atunci cînd scoate la iveală repere înalte ale pragmatismului, cititor împătimit şi cunoscător al unor lucruri care au scăpat altora, cercetător al istoriilor uitate, scriitor polimorf cu o activitate atît de diversificată încît a scăpat multora sau a fost altminteri receptată, editor de largă respiraţie şi performanţă, spirit caustic extrem atunci cînd nu se lasă biruit de cealaltă latură a sa, jovialitatea patentată, Boris Crăciun e mai mult decît este şi o spun, în limbajul lor concentrat, dicţionarele.

O ipostază a operei sale, cea care ar fi trebuit să îmi atragă atenţia de la bun început, este pricina rîndurilor de faţă. Şi personajul, într-o viaţă de om trăită cum s-a putut mai bine, ca şi scriitura sa revărsată în atîtea forme discursive, relevă din plin o trăsătură ce s-a transformat în marcă distinctivă. Este vorba de simţul scenic exacerbat ce caracterizează toate mişcările existenţiale ale personajului-scriitor-redactor de radio-editor Boris Crăciun, pe de o parte, pe de altă parte este vorba de o formă de dinamism discursiv ce particularizează romanele sale, reportajele, în  textele celebre ale literaturii universale repovestite pentru copii, în concentratele monografii critice adaptate, de asemenea ingenios, pentru aceeaşi copii cititori, în felurite şi meşteşugite alcătuiri prin care scriitorul şi editorul s-a apropiat de nenumăraţii săi cititori. Cît priveşte teatralitatea ca marcă a scrisului său, aceasta vine însă dintr-o vreme mai de departe. Pentru cei care, într-o altă epocă, se refugiau în ceea ce se numea „teatru radiofonic”, nu e o noutate ceea ce voi spune în continuare. O mulţime de dramatizări, scenarii, adaptări radiofonice, piese originale difuzate la Radio Iaşi şi Radio Bucureşti au purtat semnătura inconfundabilă a lui Boris Crăciun. Unele au fost adunate în volumul Teatru istoric, în care cuprinse piesele radiodifuzate la Bucureşti: Zile fierbinţi, Zimbrul şi vulturul, Marele rege Burebista, Lăstunii se întorc în cetate, Fîntîna amintirilor, Cetatea cu miresmă de cetină, Cînd se trezesc zimbrii. Dar, într-o selecţie aleatorie, Boris Crăciun este, de asemenea, autorul faimosului serial radiofonic Ultimul haiduc (transformat în romanul Bandiţii şi jandarmii), al scenariului Cuza la Ruginoasa (de asemenea supus multor prefaceri editoriale), al scenariului Cei zece dorobanţi, al scenariului Fîntîna amintirilor, devenit piesa de teatru Fîntîna lupilor, al piesei Legenda Copoului, al scenariului de film Copilăria lui Mihai Eminescu, cît şi a ceea ce se cheamă „povestea cinematografică a unei vieţi extraordinare”, Principele Cuza.

Din aceste motive şi multe alte, cîte ceva despre „Boris Crăciun dramaturg”, aşa cum îl arată alte piese de teatru, aduse pe lume de un autor care sfidează timpul şi timpurile, adoptînd aceleaşi poze (reale şi virtuale) cu care defila prin anii unei prime tinereţi rebele, desigur într-un cod ce ţine cont (relativ) de parametrii unei epoci defuncte.

Primăria cu strigoi, text ce poartă subtitlul „pamflet scenic absurd-grotesc”, e o piesă ce trebuie văzută ca fiind de cea mai convingătoare actualitate. În jurul unui „prinţ” şi al unui dubios om de afaceri Truţă (personaje cu un grad sporit de recognoscibilitate, prin trimiteri ficţionale către anumite evenimente recente prezentate de televiziunile noastre,  nu de multă vreme), întîlnim o serie mai largă de figuri ale prezentului imediat, acestea fiind relaţionate cu una dintre instituţiile de bază ale vieţii sociale şi administrative, adică Primăria. Aşa că piesa lui Boris Crăciun, foarte alertă ca desfăşurare, aduce în faţa cititorilor/ spectatorilor un număr de personaje „fără nume”, aluzia fiind aceea a substituirii vieţii afective reale cu o viaţă artificioasă, dictată de funcţia ocupată, indiferent de importanţa acesteia pe o scară ierarhică. Primarul, Viceprimarul, Secretarul, Deputatul, Procurorul, Paznicul, Femeia de serviciu, Ţiganca sunt de o parte a scenei, dacă ar fi să le privim din perspectiva conflictului de interese; de cealaltă parte, două personaje, singurele care poartă nume ce trimit către umanitatea normală, Nela şi Crina. Alături de ele un ziarist de investigaţie, pur şi simplu numit Reporterul, fără ca aici să mai acţioneze raţiunea invocată anterior. Ar mai fi de menţionat un personaj mai degrabă pitoresc, patron al cărui nume (Tomberon) sugerează specificul afacerilor derulate; poziţia sa poate fi parţial exterioară grupului incriminat, deoarece el este cel care sesizează organele de drept asupra neregularităţilor de la Primărie/ obligativitatea de a da mită etc… Dar adevăratul plan dramatic în acest sens este controlat de două personaje atipice, cele care trimit şi spre titlul piesei. Este vorba de doi tineri, odinioară funcţionari ai instituţiei, ucişi, pentru că descoperiseră nereguli uriaşe ale mai-marilor Primăriei; într-un nou statut, de strigoi, cei doi iubiţi au ocazia să monitorizeze şi să acţioneze (neştiuţi/ nevăzuţi) pentru restabilirea dreptăţii. E greu la noi dacă s-a ajuns atît de departe, încît strigoii să se implice în facerea justiţiei, chiar dacă nişte elemente ambientale (specifice unui stil gotic abordat de multe ori de autor) trimit către catacombe, tenebre, Dracula etc.! Piesa lui Boris Crăciun, antrenantă şi plină de nerv dramatic, configurează mai multe planuri ce converg în final: primarul a făurit un adevărat cuib de viespi al corupţiei, în care intră inclusiv femeia de serviciu şi paznicul (prin rudenie directă cu primul funcţionar al comunităţii, ei au, de altfel, o putere mai mare decît de regulă); Nela, fostă iubită a abuzivului primar, este „livrată”, ca pe vremuri îndepărtate, deputatului, mai tînăr şi mai cu mulţi bani/ putere; Nela face însă un cuplu feminin interesant şi salvator cu Crina, o femeie delicat/ inteligentă, infirmă însă; prinţul şi Truţă urmăresc (ca mulţi alţi afacerişti contemporani) interese obscure prin zonă; din exterior, reporterul descoperă iţele necuratelor afaceri; în plus, între el şi Nela se va isca o dragoste curată, diferită de toate lucrurile întunecate de pînă acum. Desigur, toate se încheie cu bine, procuratura face curat, personajele pozitive vor fi cîştigătoare iar cititorul/ spectatorul se alege cu acea stare de bine ce apare cînd binele se dovedeşte a fi superior răului social. Şi toate acestea într-o piesă gîndită ca un pamflet, ale cărui accente comice trec frecvent către umorul negru şi către bizareriile grotescului, într-o alcătuire dramatică în care mîna autorului este sigură pe ea, verificată de atîtea ori în timp, după cum am arătat anterior.

Limba de lemn este un alt text, gîndit de la bun început sub semnul experimentului literar. Chiar autorul (care îşi păstrează plăcerea explicitărilor din subtitluri) o numeşte „înscenare comică în 101 replici trăsnite”, piesa are tot ce îi trebuie reprezentării scenice. În plus, lista de personaje compune acum un veritabil periplu prin mai multe epoci şi ideologii, cu implicaţiile aferente: Anatomistul, Lingvistul, Historius, Dacopatul, Astroloaga, Răspopitul, Stalinistul, Ceauşistul, Pesedistul, Epigramiţa, Drăciţa, Ţigăncuşa, Bordeluţa, Tălălăul. De departe, cîteva dintre ele sunt mult mai pitoreşti decît altele, prin vervă, prin sarcasmul virulent, prin imaginaţia replicilor; de altfel toată piesa e un ingenios joc de replici, avînd drept finalitate comică depistarea celor care „beneficiază” de serviciile limbii de lemn; o altă ţintă a textului este punctarea, după cum spuneam, a unor epoci/ ideologii;  din toate acestea rezultă o varietate de comic gen colecţie sau antologie, ritmată de un fel de refren ce duce totul spre un derizoriu grotesc, nicicînd definitoriu, deoarece sarabanda continuă (eventual putînd merge dincolo de un număr restrîns anunţat de replici): „Vină drace, vină-ncoace, să dansăm un Pinguin.” Şi Dacopatul şi Historius Novus Boierus fac figuri interesante; tot atît de interesantă rămîne ideea autorului de a aduna asemenea insolite personaje, nu cu scopul mărginit al ridiculizării individuale, ci cu scopul meşteşugit de a produce acest „turnir” de replici derulat pe tema atît de cunoscută nouă a „limbii de lemn”.

Execuţia umoriştilor e un alt fel de experiment: o replică pe dos la procesul vrăjitoarelor. De această dată e vorba de o „comèdie absurd-grotescă” lucrată cu dichis. O prezentare a vrăjitoarelor indică faptul că acestea sunt „dame sexi… cu dinţi ascuţiţi de vampir, care muşcă”; există o „expoziţiune-preambul” şi o scenă zisă „ce-i epigrama”, cu trimitere directă la soarta ingrată a unei specii scoase recent/ se spune într-o replică dintr-o istorie a literaturii, mai există, de asemenea, trimiteri la unii spectatori ce vor interacţiona (în legitate comică evidentă) cu scena. Cît priveşte intriga în sine, aceasta e lucrată pe o sumă de inserturi de epigrame celebre (în final existînd trimiterea în sine către autorii din care s-a făcut selecţia) puse pe seama „cazurilor” invocate cu nume ad-hoc: Păstoreanu, Lesneanu, Quintescu, Diaconilă, Petroneanu, Zărăfel, Clencescu, Brebenescu, Dacomanu (problema, se vede, revine şi în acest text…), Efinciuc. Tabla de personaje indică, de altfel, o simetrie de efect: zece personaje bărbaţi, zece femei (vrăjitoare), în prezentări cu puternică intenţie ironico-sarcastică, dincolo de pretextul condimentării cu produsele epigramistice: „…născut la Paşcani, pe unde va trece, peste o sută de ani, autostrada Transilvania peste Carpaţi, o prelungire spre Iaşi-Chişinău.” Sau „Aşa, aşa. Arheologii francezi au găsit la 1m adîncime resturi de fire de cupru. Au tras concluzia că strămoşii celţi au descoperit… telefonia mobilă. Invidioşi, nemţii au săpat la 2 m. Au găsit resturi de sticlă. Concluzie: strămoşii lor goţi aveau, primii în lume, reţea de fibre optice. Dar românii? Au săpat la 3 m adîncime… zece metri şi nu au găsit nimic. Nimic! Concluzia a fost găsită: dacii comunicau demult wireless-Internet” (o spune în tonul potrivit personajul Dacomanu, prins într-o serie întreagă de situaţii, cum ar fi aceea a înscrierii în Uniunea Umoriştilor a celui care predică dacopatia sau chiar… tracopatia!)

O piesă scrisă la începutul deceniului opt din secolul trecut şi „publicată în trei exemplare la maşina de scris Consul” (după cum dezvăluie cu umor autorul trecut prin multe) este acum readusă lîngă produsele teatrale prezente, dovedind aceeaşi inventivitate dramatică, nerv şi simţ corespunzător al replicii. În plus, dacă autorul ar fi făcut parte din familia celor care îşi caută meritele… disidenţei, în avatarurile acestui text ar găsi suficiente argumente. Dar piesa Western în Casa Pater (Salonul cu grilaj), indiferent cînd ar fi fost scrisă, îşi păstrează prospeţimea şi o anume insolitare specifică, de această dată inventivitatea autorului oferindu-ne o mostră de comportament universalist; povestea cuprinde personaje nelegate de un spaţiu/ timp. Mult mai importante sunt relaţiile ce se mişcă în interiorul unui grotesc-absurd, teritoriu în care Boris Crăciun s-a specializat cu bună ştiinţă. Avînd „boala literaturii”, Boris Crăciun alcătuieşte un fel de replică trăsnită, cu multă încărcătură absurdă, peste timp, a poveştii despre Romeo şi Julieta. În fapt, piesa sa duce lucrurile în cu totul altă direcţie: pe de o parte avem de a face cu un fel de conflict între generaţii şi familii vecine, tratat în cod absurd, inclusiv prin recursul permanent la trasul cu arma!; apoi, cei doi reprezentanţi ai tinerei generaţii se înscriu, iniţial, în linia dezaxaţilor (fata – un fel de nimfomană ce se încurcă cu băiatul mai vîrstnic al vecinilor duşmani de generaţii, băiatul un fel de replică la personajele de gen din George Călinescu), urmînd să se ralieze la interesele familiei, spre finalul care transformă liniştea casei burgheze în scene de western; grotescul este amplificat de „armata” pretendentului Albert/ prezentat drept cel mai la zi amant al nimfomanei Voly (bărbatul în cauză e fascinat de apelativul „maimuţă”) care e compusă la propriu din gorile (planînd supoziţia că ar putea fi oameni cu măşti de gorilă sau gorile cu apucături antropomorfe…). Şi această piesă are de toate în pagini nu chiar multe: suspans, replici virulente sau pline de un comic specific, rezolvări neaşteptate (cum ar recursul la armele de foc ce justifică şi titlul de „western” sau la o insolită armată de gorile ce ar trebui să asigure supremaţia vecinului/ pretendent erotic la graţiile dansatoarei de revistă Noly, fiica lui Pater şi a Ecaterinei. Un rol aparte face şi Sofia, servitoarea din casa Pater, despre care se precizează maliţios la început că are „exact 50 de ani”. Piesa se încheie într-o rezolvare fericită ad-hoc, cu o cugetare morală extinsă („Fără stăpîn, gorilele fug înspăimîntate.”) şi cu unele ce prefigurează întoarcerea către normalitate a celor ce trăiesc în casa Pater. Altfel spus, conflictul exterior a rezolvat multele iţe ce ţineau de un complicat război strict psihologic.

Piesele discutate arată un autor care se lasă sedus de discursul teatral şi de principala funcţie a teatrului, aceea corectiv socială, prin ironie, sarcasm, satiră, recursul la absurd şi grotesc, totul petrecîndu-se în alcătuiri textuale convingătoare şi, mai cu seamă, gîndite pentru ceea ce presupune reprezentarea scenică. Probabil, autorul Boris Crăciun a dorit, a cine ştie a cîta oară, să-şi releve atuurile de scriitor polimorf, într-un tip de scriitură ce i se potriveşte structural.

Şi a reuşit, aşa cum după cum se vede.

Revista indexata EBSCO