Jun 17, 2016

Posted by in Panoramic editorial

CHELARU – Edituri moldave/ autori moldavi

Ioan Popoiu, Românii în mileniul migraţiilor (275-1247), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Junimea, 500 p.

După 1989 şi în ce priveşte modul în care au fost studiate/ explicate unele dintre aspectele care ţineau de istoria noastră mai apropiată sau mai depărtată au fost în discuţie/ au apărut noi perspective. La fel a fost şi legat de acest mileniu „al migraţiilor” – şi primul al istoriei noastre, „unul fundamental”, spune, nu fără temei, autorul, „dacă avem în vedere cele două evenimente majore: creştinarea şi închegarea neamului românesc – şi ce s-a petrecut pe teritoriul ţării noastre.

Este o perioadă complicată (un „mileniu al tăcerii”, spune Ioan Popoiu), dificil de „urmărit” de istorici uneori, mai ales pînă spre crearea statelor medievale româneşti, şi prin faptul că avem în multe privinţe un bagaj lacunar de documente/ surse; între altele, scria autorul, „timp de aproape şapte secole, între 275-99, noi nu cunoaştem numele nici unei personalităţi autohtone creatoare de istorie”. Dar, şi pentru a ne înţelege istoria, este nevoie să răspundem la mai multe întrebări, între care şi cum au reuşit, în diverse etape temporale, să se formeze şi să supravieţuiască comunităţile daco-romane, apoi româneşti în toată această perioadă atît de amestecată, de dramatică, săracă în izvoare istorice şi, mai mult, să ajungă pînă la întemeierea formaţiunilor statale, ştiute fiind, între altele, şi valurile de migraţii.

De cîte ori am avut ocazia am căutat, nu doar la noi cît, mai ales, poate, în afara ţării şi în zone mai puţin umblate/ cunoscute (cum ar fi Crimeea) documente care m-ar fi putut apropia de înţelegerea vreunui crîmpei al trecutului nostru. Şi de aceea am citit cu atenţie cărţi de acest tip, punînd faţă în faţă bagajul de informaţii cu notele mele sau cu ce citisem în alte surse, interesat să înţeleg mai bine trecutul, sau cum a fost posibilă „această enigmă şi acest miracol istoric”, cum spunea Gh. Brătianu, citat de Ioan Popoiu.

Dat fiind specificul rubricii, semnalăm doar, sumar, şi ca un îndemn la lectură, această carte (apărută într-o colecţie a editurii ieşene Junimea, intitulată „Historia magistra vitae”, în care sînt, pînă acum, şi alte titluri de interes) care conţine un bagaj semnificativ de informaţii sistematizate, dar şi un mod de a vedea/ contura istoria noastră, pe care cititorii mai mult sau mai puţin specializaţi le pot evalua/ corela şi, eventual, folosi, şi încheiem (cu dorinţa de a reveni cu altă ocazie mai pe larg), şi spre înţelegerea modului în care şi-a elaborat Ioan Popoiu lucrarea, cu structura cărţii (după prefaţa autorului): Partea I – De la retragerea aureliană la venirea slavilor (275-602), Cap. I. Populaţia autohtonă din Dacia între 275-602, Cap. II. Creştinismul în nordul Dunării (secolele IV – X) (cu subcapitolele I. Creştinismul daco-roman (secolele IV-VI), II. Creştinismul medieval (secolele VII-X), Cap. III. Populaţiile migratoare în Nordul Dunării (275-602), Partea a II-a – De la instalarea slavilor la revenirea imperiului (602-970), Cap. IV. Populaţia autohtonă în secolele VII-X, Cap. V. Instalarea slavilor în nordul Dunării, Cap. VI. Bulgarii şi ungurii în spaţiul carpato-dunărean, Partea a III-a – De la revenirea imperiului la Diploma Ioaniţilor (970-1247), Cap. VII. Închegarea neamului românesc, Cap. VIII. Societatea autohtonă în secolele X-XIII, Cap. IX. Organizarea politică românească, Cap. X. Ultimul val migrator (secolele X-XIII), Cap. XI. Românii în secolul al XIII-lea, Cap. XII. Întemeierea statelor medievale româneşti, şi, în final, bibliografia.

 

La Curţile Cotnariului, cînturi bahice, Editura Revistei „Convorbiri literare”, Iaşi, 2016, 112 p.

Şi anul acesta, la „Zilele revistei Convorbiri literare”, în cel de-al una sută patruzeci şi nouălea an de la fondarea publicaţiei, cum se întîmplă de ceva timp încoace, a fost lansată şi o antologie  de „cînturi bahice”, inspirate de mireasma şi gustul vinului de Cotnari. Ca element de noutate, faţă de anii precedenţi, în afară de poeme, volumul cuprinde şi pagini mai vechi, dar nu mai puţin interesante, despre Cotnari, semnate de Elena M Herovanu şi Artur Gorovei.

Sumarul volumului: Cotnarii – ecouri din trecut, I. Elena M. Herovanu, Cotnarii,  II: Artur Gorovei, Cotnarii în toamna lui 1930, apoi o secţiune cu poeme ale autorilor membri ai Asociaţiei Literare „Păstorel”, Iaşi, şi un altul, în care sînt reunite creaţii semnate de poeţi care au dorit să cînte în vers licoarea din strugurii culeşi din „vinul cel mai bun”, care „se face la Cotnari” (Elena M. Herovanu).

Lectură plăcută, poate la un pahar de Cotnari, şi, aşa cum spune Liviu Papuc, „altă dată, la altă voroavă… alte şi alte veşti cotnărene”, că, nu-i aşa, la anul Convorbirile vor fi străbătut un secol şi jumătate de viaţă.

 

Paul Munteanu, Moartea unui bicefal, roman, Editura Panfilius, Iaşi, 2015, 394 p.

Despre Paul Munteanu şi cărţile sale am mai scris în rubrica noastră. Amintim romanele După Est 44. Balada soldatului, 2009, La Santa Fastana, 2010 şi Iadul cu îngeri în talpă, 2010, Apocalipsa cu faraoni la troică, 2011 – în care cadrul e istoria noastră, de la război, apoi în timpul comunismului. „Cadrul general” este felul în care a pătruns „comunismul”/ bolşevismul în ţara noastră, distrugînd o lume în care toate păreau a avea făgaşul lor, cu frumuseţea, cutumele, mai bunele şi mai puţin bunele, dar şi accente idilice. Apoi, în Ceasornicul cu ochi de păianjen, Jurnal de război ’918, 2013, autorul vorbeşte despre lucruri care nu ar trebui uitate, dar şi o „poveste” despre ai noştri rămaşi dincolo de Prut, şi fapte din perioada în care plaga bolşevismului se întindea către România din preajma anului Marii Reîntregiri a Ţării. Cumva în „prelungirea” acesteia vine şi această carte (şi cu nume întîlnite în cealaltă – Racovski, Troţki ş.a., la care, în conexiunile/ naraţiunile imaginate de autor, construite să „lege” rezultatul cercetărilor/ documentării, se adaugă Bela Kun, Sissi ori Gojdu Mano – „mare patriot, ca toţi aromânii lui de origine macedo-română”; avea „pe lîngă un mare birou de avocatură” şi „o casă construită în stil românesc în centrul Budapestei” unde „se adunau toţi românii din capitala Ungariei”, „scriitori, jurnalişti, poeţi, toţi paşoptişti”; „finanţa reviste româneşti din Bu­dapesta şi din Transilvania” – ş.a.), dar călătorindu-se către Imperiul Austro-Ungar/ Ungaria şi ce au însemnat acestea în istoria noastră, pentru că subiectul e, de fapt, războ­iul de reîntregire a patriei, cum numeşte autorul primul război mondial. De altfel, în postfaţa sa, aminteşte că această carte „se constituie în o saga a unui neam care îşi reconstruieşte fiinţa naţională”, dar şi că „eram incompleţi în cunoaşterea noastră de sine ca popor şi neam” şi pentru că s-a scris „puţin sau în treacăt” despre „războiul cu bolşevicii din răsărit dar şi mai puţin despre cel din apus, cu ungurii”. Astfel privite lucrurile, consideră autorul, cartea închide o lume a noastră „în confruntarea cu o alta, plină de ură şi resentimente”.

Alcătuirea unei naraţiuni de acest tip implică mai multe aspecte, de la ambientul istoric şi modul în care creionezi evenimentele/ personajele (unele cunoscute din tot felul de surse/ documente, dar şi aşa cum sînt ele reflectate în imaginar, altele, eroi necunoscuţi sau imaginaţi de autor), felul lor de se comporta/ acţiona/ reacţiona, la elemente de natură culturală sau socio-lingvistică, dat fiind şi cadrul larg, în spaţiu, cît şi în timp (de la Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mohacs, Solferino ori Războiul de Independenţă, la Mayerling, din preajma lui Bismarck, Franz Josef, ori a ţarului Rusiei, a generalilor noştri Averescu, Ieremia Grigorescu, ori a lui Titulescu, a Reginei Maria şi Regelui Ferdinand, ori, pe alt plan, Troţki,  Derszjinski, Stalin ş.a.), pînă spre final, cînd este descris, cu emoţie, momentul de la Alba Iulia: „Din mulţime a răsărit un glas. Îţi tăia inima. Era o fată tînără în costum naţional. Cînta pe aripi de înger, cu sabia în mînă, marşul La Arme”. Atunci, poporul „sculat în picioare, cînta cu lacrimi mari pe obraz acest imn al nădejdii”. Sau „amintirea marşului cu căşti de oţel de pe bulevardul Andrassy”, după numele celui care „a dat legea care să facă din olahi unguri. Sau…

Este un mod de a vedea o parte din saga neamului românesc prinzînd viaţă şi păşind dincolo de colbul documentelor care par azi uitate sub semnul noilor „comandamente”. Pe de altă parte, trebuie luate ca atare şi spusele autorului, care scrie că avem a face, dincolo de „documentaţia de amănunt”, cu o carte „de psihologie colectivă, de comporta­ment în lume, a două popoare”, şi, prin asta, este poate şi mai aparte în cadrul scrierilor de gen din literatura noastră.

 

Ianoş Ţurcanu, Omul mării revine, versuri, concepţie grafică: Alexandru Bostan, pictură: Adriana Achihaiei (Botez), Editura Grafema Libris, Chişinău, 2015, Caută femeia/ Cherchez la femme, aforisme, pictură: Ariadna Adriana, fotografie: Sergiu Guţu, Coperta: Octavian Magalaes, Tipografia Simbol, Chişinău, 2015, 64 p.

Moldova de peste Prut înseamnă una dintre regiunile pline de suflet ale limbii române şi în ce priveşte poezia. Oraşul nostru, în special, este legat şi cu fire de vers de locurile pe care Ştefan cel Mare a păstorit neamul nostru, ridicînd mănăstiri, apărînd cetăţi. Unul dintre autorii din poezia română din această regiune, care a lucrat şi pe tărîm editorial,  este Ianoş Ţurcanu. S-a născut în comuna Pelenia, nu departe de Bălţi. Este poet, prozator, eseist, publicist dar şi cu studii în domeniul medical – de altfel, a fost angajat la Centrul de pregătire şi antrenamente speciale al piloţilor şi cosmonauţilor, din oraşul Soci, pe ţărmul caucazian al Mării Negre. A avut o activitate notabilă în domeniul medicinii legată de cosmonautică. Ulterior a absolvit şi Institutul de Literatură Universală „Maxim Gorki”, din Moscova.

Debutul editorial a fost în 1973, în revista „Moldova”, cu referinţele calde ale poetului Gheorghe Vodă, cum nu uită să menţioneze, cum nu uită să amintească sprijinul oferit în ani de Mihai Cimpoi. Din 1980 s-a întors acasă, la Chişinău. Primul volum de versuri – Oglinda stranie, 1994.

Plachetele – una de versuri şi alta de aforisme – pe care le semnalăm acum (dincolo de grija pentru aspectul lor, pentru felul în care consideră că trebuie să le ofere cititorilor) relevă un autor care abordează atît versul cu rimă, cît şi pe cel alb, folosind metafora, dar fără exces, într-un limbaj care poate fi apropiat cititorilor de tot hangul, de data aceasta cîntînd mai ales iubirea, fie că este vorba despre iubirea faţă de femeie, fie faţă de mare. De altfel, în cuvîntul său de început la Omul mării revine (nu uităm, că, cu ceva timp în urmă, a publicat o carte intitulată Omul mării), Ianoş Ţurcanu scrie: „m-am străduit tot timpul să păstrez în mine senzaţia unui abur de dimineaţă în care se pierd contururile malurilor cu alge şi prundiş lunecos, ţipătul pescăruşilor printre bărci şi catarge înalte, vuietul surd al mării…”. Cam în acest ton este scris volumul, cu gîndul la fericire, linişte, momente frumoase, cei dragi, amintiri şi regrete, din care spicuim, şi spre exemplificare, un fragment din poemul Îmi ridic gulerul: „Marea tremură de parcă ar avea frisoane.// În năvodul umed al regretelor/ se zbat cîteva sentimente disperate,/ ascultînd cum valul năvăleşte neobosit/ peste trecerea timpului.// Cerul e atît de înalt,/ încît atinge sufletul.// Îmi ridic gulerul şi ascult/ cum respiră tăcerea în scoici.”

Spuneam, cu altă ocazie, că, poate, este mai ales un poet al iubirii (spune într-un poem al său „E vie-n biata-mi inimă, / iubirea”). Poate aşa o fi, dacă privim şi la aforismele sale, pe unul dintre acestea folosindu-l ca să încheiem, fără alte „comentarii la temă”: „Fetele de azi fac cunoştinţă pe Facebook, se căsătoresc prin Skype, petrec luna de miere pe Wikipedia şi divorţează în Google.”

 

Corneliu Bichineţ, Viaţa pe caiet, prefaţă de Constantin Dram, Editura Limes, Floreşti, judeţul Cluj, 184 p.

În ţara noastră schimbările, poate mai lente pentru unii, poate mai puţin „impresionante” pentru alţii, se petrec totuşi într-un ritm al lor. Lumea satului, deşi, încă, mai păstrează ceva din lumina frumoasă de altădată, nu face excepţie, îmbrăcînd însă pas cu pas multe din portul şi viaţa de zi cu zi într-o haină „orăşenizată”. Poate şi de aceea, lumea din prozele scurte ale lui Corneliu Bichineţ este una amestecată, şi în timp, dar spaţial/ comportamental, şi prin diverse personaje care primesc „rolul” de naratori – de tipologii variate – pe o secvenţă de proză sau alta. Asta cu toate că „simeza” pe care îşi expune personajele şi întîmplările este una preponderent rurală, dar cu „întrepătrunderi” de urban. Şi „întîmplările”/ subiectele sînt de tot felul, de la ce poate însemna un extraterestru, a cărui sosire, dar şi moarte, produc un veritabil seism în viaţa locuitorilor din satul Doagele, la cum arată votul la ţară (cu rezultatul sintetizat… haios-apocaliptic în expresia: „fraţilor, am înfrînt!”), iubiri cu năbădăi straşnice (una dintre ele fiind aceea a Mariei cu extraterestrul), ori răzbunări ţigăneşti ori…

Sînt multe secvenţe care pot sublinia şi calităţile de povestitor ale autorului, dar şi registrul larg al tematicilor abordate, în ton cu ce se petrece astăzi pe la noi, de la faptul că orice străin (fie el şi extraterestru) care ne „cade” poate fi o soluţie (dacă nu SOLUŢIA), la felul în care se petrece „politica”. Să ne oprim, de pildă, la proza Pace şi bunăstare, în care Lionora (Eleonora) Colţunaş, care primise „misiune de la dom’ primar” să-i „încălzească” pe cei „de la judeţ”, după ce „rezolvase” problema cu unul din „organe”, reuşind să scape de secretara acestuia, se pierduse cu totul în căutarea felului în care trebuie să se îmbrace, funcţie de cine era la putere, cu cine se întîlnea, dar şi cine putea să cîştige, nu?: „Pe cap îşi pusese o broboadă roşie, precum culoarea primarului, paltonul era dintr-un material galben-şofran, luat din talciocul din Tecuci, cizmele, nu chiar de gumă, musai portocalii, aşa cum se-mbracă de la o vreme vice-primăriţa, femeie ce primenise şi ea multe partide la viaţa ei: […] Îşi trăsese o pereche de ciorapi albaştri, arătîndu-şi astfel recunoştinţa pentru cei de la România Mare, care-o nominalizaseră pentru o secţie de votare. Dilema femeii începuse atunci cînd trebuise să se oprească la culoarea chiloţilor pe care avea să-i poarte în acea zi cu noroc pentru ea şi, bănuia, providenţială pentru ţară şi chiar Uniunea Europeană”. Şi, pentru că articolul vestimentar cu pricina avea toate şansele să fie „vizionat”, a recurs „la un compromis, ca şi-n politică”. Adică îşi luă una peste alta mai multe perechi de chiloţi, de culori diferite, ca să fie pregătită.

Şi cu numele personajelor e o poveste, Corneliu Bichineţ inventîndu-i pe Azimut Căcărează, Empedocle Cucuruz, Grigore Aghiazmă, Drujbă, Unsprezece, Victor Sarambel, Gonorică Tarenbuci ş.a.

Toate acestea, şi încă altele, conduc la ideea că avem a face cu un prozator cu reale calităţi, care ştie cum să facă ce şi-a propus, anume să îmbrace în haina povestirilor sale nu neapărat un loc anume, cît feluri de a fi, modalităţi în care oamenii/ personajele aleg să îşi joace rolul pe scena mai mică sau mai mare a vieţii lor. Peregrinus

Revista indexata EBSCO