Jun 17, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Femeia e o insulã… și ce cred despre aceasta Erik Orsenna și Michel Houllebecq

„Romanul, micuţule, e locul unde găseşti dragoste…”, îi răspunde o bibliotecară copilului Albert Thibaudet. Dincolo de posibila confuzie la care poate conduce dubla accepţiune a termenului «romanesc», problema rămîne de actualitate. Iar peisajul atît de mişcător, de contradictoriu şi de suprapopulat al literelor franceze, am reperat cu dificultate această evidenţă desuetă, care îi împinge spre o involuntară, dar reconfortantă confruntare pe doi străluciţi şi juisori spadasini ai conformismelor iluziilor şi delirurilor noastre, doi moralişti cu verb scînteietor. E vorba de două romane tulburătoare – Longtemps, de Erik Orsenna (Fayard, 1998) şi La possibilité d’une île de Michel Houellebecq (Flammarion, 2005). Se pare că sfîrşitul/ începutul de secol şi mileniu pe care l-au marcat amîndouă ne-a găsit, cumva, sub forma unor particule spulberate, devenite astfel prin fracţionări succesive multiple, determinate de un individualism bolnav, pe fond de bunăstare şi timp liber obligatoriu, particule ce nu mai ştim, sau nu mai putem – pudoare şi deriziune postmoderne! – să iubim pentru totdeauna. E deja mare lucru dacă reuşim s-o facem mult timp, longtemps. Dar pentru a ajunge acolo, trebuie să forţăm mîna utopiilor, să eliberăm viaţa, moartea, fiinţa, într-un cuvînt, să căutăm nu o insulă – există atîtea! – ci posibilitatea unei insule. „Un om, prin simplul fapt de a se naşte, cade într-un vis aşa cum cazi în mare”, scrie Joseph Conrad în al său Lord Jim, cuvinte pe care Erik Orsenna le aşează drept motto la începutul romanului său, înainte de a continua: „Şi eu am căzut într-un vis. Iar visul m-a dus cu el”. Ce poate salva un vis căzut în mare? O insulă, evident. Sau posibilitatea unei insule. Paradoxal, şocant şi nespus de frumos.

„Romanul francez moare, e criză!”, se proclamă – pentru a cîta oară? – în mediile literare suspuse, ce deplîng absenţa suflului, osteneala prăfuită a condeielor. Din fericire, mai sunt şi autori care nu-l vor lăsa niciodată să se stingă, din aceia poftind cu nesaţ la sîngele cald al literelor, erudiţi şi necuviincioşi precum Orsenna[1], sau din cei care se revendică de la o pretinsă şcoală de luciditate – ectoplasmică, indiferentă şi iconoclastă, care se ridică cu cinism (în fapt, cu o nevoie de autenticitate şi de simplitate pe care nu o mai recunoaştem) şi fanfaronadă deasupra mulţimilor, precum Houellebecq. Ambii aparţin acelei rase incomode a scriitorilor non minimalişti şi nemodeşti, care nu consideră că cititorii obosesc dincolo de două-trei idei pe text. În plus, ei reabilitează moştenirea romantismului german, în descendenţa lui Novalis, pentru care romanul este instrumentul cel mai complet al artei, opera totală prin excelenţă, topind toate genurile în tentativa sa de a explora şi a înţelege universul: „Isomorf omului, romanul ar trebui în mod normal să-l poată conţine în întregime” (scrie Houellebecq în Interventions). De unde jocul şi alunecarea necontenită de la un registru la altul, cu o dublă dominantă clinico-patetică, în cazul său, respectiv ironic-romantică la Orsenna.

Prin sau dincolo de dragoste, amîndoi caută o supapă imaginară pentru eşecul modernităţii noastre, o insulă care să-i salveze de des-cîntarea unei lumi strîmbe. Cultului insidios al non-diferenţei nu i se mai pot opune, oare, decît soluţii livreşti? Axa mediană a uniformităţii îi separă pe exaltaţii îndrăgostiţi ai lui Orsenna de acea himeră discret mîngîiată în vise post-apocaliptice de vagabonzii iubirii lui Houellebecq. Dulcegării diplomatice, subtil trecute prin vitriol, pentru primul, arme albe zdrobind mitul tehnologiei atotputernice şi eliberatoare, pentru cel de-al doilea, aceşti scriitori depăşesc în felul lor limitele continentului stabil, frontierele convenţiei, al rutinei cotidiene şi al imaginarului, acostînd pe malurile insulare ale unui altundeva în chip de femeie.

Straniu amestec de Cohen (Albert şi Leonard!), Kundera şi Cioran, ceea ce nu-i prea ortodox, într-o societate macho şi feministă – lucru doar aparent contradictoriu! Iată-l pe Orsenna afirmînd: „Cu majoritatea bărbaţilor, mă aflu pe un teren cunoscut. Le ştiu dedesubturile, şolticăriile de dresori de urşi, mania de a căuta mereu să demonstreze ceva. Cu femeile, e altă treabă. Un univers ce rămîne un mister. […] O intimitate vertiginoasă cu corpul, o aşezare în inima vieţii. Un zîmbet amuzat în colţul ochiului, în momentele cele mai ciudate.[…] Ele m-au purtat acolo unde n-aş fi îndrăznit să mă aventurez”. Iar Houellebecq plusează: „Femeile sunt mult mai bune decît noi, chiar dacă destinul lor e copleşitor. Bărbaţii sunt în mod radical incapabili de iubire. Sau, atunci cînd iubesc, e prea tîrziu”.

Stilul şi tehnicile diferă considerabil (deşi discursul ştiinţific e prezent în ambele romane, digresiune pitorească la Orsenna, schelet narativ la Houellebecq) – unul încă mai deapănă fasturi baroce şi sinuează prin anfractuozităţile sufletului; celălalt se povesteşte cu distanţă faţă de sine, de-pasionează o dezbatere ce taie cu bisturiul nefericirile unei generaţii care nu mai termină de plătit revoluţiile trăsnite ale părinţilor şaizecişioptişti. Greu ţi-ai putea imagina fiinţe şi tipologii mai diferite decît aceşti doi autori, pe care însă nu-i despart decît vreo zece ani. Şi totuşi, iată-l pe seducătorul Orsenna (de fapt, Erik Arnoult, împrumutîndu-şi pseudonimul literar de la citadela mitică din Rivage des Syrtes de Julien Gracq), bucurîndu-se de toate onorurile terestre – raportor la Consiliul de Stat, preşedinte al Şcolii naţionale superioare de peisaj, ex-eminenţă cenuşie a lui Mitterrand şi relativ proaspăt membru al Academiei franceze. Parcurs fără greşeală dinspre partea acestui creator polivalent, la care temperamentul şi spiritul aventurier, responsabile cu sensul alegoriilor şi al observaţiilor exotice, se combină cu analistul tăios, impecabil, care-şi presară operele cu teorii cerebrale, uneori în exces. De partea cealaltă, clar-obscurul unei derive baudelairiene pe fond de inteligenţă casantă a unui copil abandonat de părinţi, absolvent şomer al Şcolii de agronomie, plonjînd în anxiolitice şi alcool, trecînd printr-un spital psihiatric înainte de a deveni inginer informatician la Adunarea naţională şi apoi, foarte repede după succesul primelor sale eseuri, poezii şi romane, de a se refugia undeva în străfundurile Scoţiei. Între ei, o genune. Aparent. Ce-i reuneşte? O insulă simbolică, mai întîi, cea nu a unui antimodel, ci aceea a unui non model al unei permisivităţi etice discutabile, dar acceptabilă în numele totalei libertăţi pe care doar creaţia o admite. Lumea nu mai e de ajuns pentru a izbuti o carte frumoasă. O insulă, da.

(va urma)

 

 

[1]„Povestea cubaneză pe care o spun e adevărată. Tatăl meu i-a regăsit pe strămoşii noştri. Gîtul bunicului, hipertrofiat de atîtea răsuciri de la dreapta la stînga pentru a se uita după femei, pe terasele cafenelelor, nu e o invenţie E o realitate care a traversat generaţiile. Şi tatăl meu era cam tot aşa. Şi eu, de altfel. Mi-l amintesc la 82 de ani, privind o trecătoare frumoasă şi spunîndu-mi: „Ah, ce păcat că nu mai am 80 de ani!” (« Le Figaro Madame », 16 martie 2016)

Revista indexata EBSCO