Jun 17, 2016

Posted by in Varia

Marius VASILEANU – Memoria Rugului aprins – riscuri și provocãri

Privitor la fenomenul Rugul Aprins vă propun prin aceste rînduri o altfel de perspectivă. Mişcarea Rugul Aprins, în opinia subsemnatului, se referă cu stricteţe la prototipul contemplativului, nu la eroi. Pentru a sesiza diferenţa clară dintre prototipul eroului (ex: Ştefan cel Mare) şi prototipul contemplativului (ex: Daniil Sihastrul) – este suficient să ne reamintim de cele cîteva legende care vorbesc despre cele două personaje istorice (?tefan Vodă şi Daniil Sihastrul). Evident, identitatea aceasta este şi o problemă de structură interioară, şi de vocaţie asumată…

Cum gestionăm memoria Rugului Aprins? Cum vorbeşti despre personalităţile acestei grupări? Despre Pr. Daniil Sandu Tudor, de pildă, o personalitate foarte puţin cunoscută, despre care s-au spus încă din interbelic imense prostii? Iată o personalitate a Bisericii, cu privire la care există mai multe riscuri. Există riscul de a-l idolatriza fără rest, după cum există riscul de a-i nega cu totul meritele, de a-l acuza de lucruri pe care nu le-a făcut (în „Memoriile”, foarte subiective, ale Mitropolitului Bartolomeu Anania găsim un astfel de exemplu cu privire la un aşa-zis şantaj) etc.

Orice risc este o provocare, orice provocare este un risc asumat. Iată, mai jos, alte cîteva riscuri & provocări privitoare la mişcarea Rugul Aprins şi la memoria acesteia, asupra cărora vă invit să medităm laolaltă.

Cîţi dintre noi au curajul, demnitatea, de a spune adevărurilor pe nume? De a rosti adevăruri incomode pentru anumite personalităţi care au trecut pe la Rugul Aprins, incomode chiar pentru Biserică, poate? Căci există tendinţa aceasta de a ascunde uneori adevărul sub preş.

Ceea ce constatăm este că există legende care fac valuri, inclusiv privitoare la Rugul Aprins – şi iată că mărturiile, înregistrările, documentele spun altceva. De aceea, susţin, Biserica ar trebui să fie foarte atentă astăzi, cînd avem deja înregistrări pe varii formate media, întrucît viaţa şi istoria ne obligă să fim conştienţi de această nouă vîrstă a cercetării celor sfinte…

O altă problemă este reprezentată de osificarea memoriei Rugului Aprins. Mă refer  strict la Rugul Aprins, dar desigur că multe din chestiunile ridicate aici sînt identice şi pentru alte subiecte majore ale Bisericii. Există forme de osificare în locuri comune, în platitudini, în anecdotică, unii reducînd totul doar la aceasta. Uitînd să se intre în profunzimea a ceea ce a însemnat şi este şi astăzi Rugul Aprins: personalităţile emblematice ale acestei mişcări duhovniceşti veneau acolo nu pentru a se întîlni precum la un cenaclu; nu discutau cum vorbim noi la simpozioane, la colocvii, chiar dacă aceasta era tipologia; sigur că la un anume nivel se produceau şi astfel de întîlniri. Dar elementul definitoriu era, bineînţeles, ruga isihastă de care se lăsau animaţi membrii principali, nucleul greu al acestui grup…

Asta îi unea şi-i deosebea în acelaşi timp de multele cenacluri existente la acel moment în ţară! Putem vorbi despre cîteva cercuri concentrice în cadrul întîlnirilor Rugului Aprins. Unii, mai superficiali, probabil că veneau ca la un cenaclu. Alţii veneau precum la un grup care discută probleme mistice. În realitate, întîlnirile şi dialogurile de profunzime, de suflet, erau mult mai rafinate şi mai profunde. Puţini erau cei aleşi să şi traiască întru ruga isihastă…!

O altă chestiune în relaţie cu tot ceea ce-am amintit aici pînă acum este ignorarea Duhului Rugului Aprins. Uitarea zîmbetului. Încremenirea în ceea ce „dă bine”, în ceea ce s-a spus deja, încremenirea în politica corectă, atunci cînd se încearcă, ridicol, „prinderea” unui fenomen de o asemenea anvergură spirituală, aşa cum unii prind o minune de fluture, cu un bold, într-un insectar… Astfel, nu vom şti niciodată cum dansează în soare acel fluture. Nu vom realiza nicicînd puterea de cretivitate, neastîmpărul credinţei, într-un cuvînt, Viaţa acestei mişcări duhovniceşti, dacă ne vom lăsa păcăliţi de modele ideologice conjucturale…

Această încremenire şi ignorare a Duhului ne deformează şi ne transformă în „căldicei”.  Pr. Daniil Sandu Tudor avea un laitmotiv, le repeta uneori cu insistenţă tinerilor ucenici (fie viitori monahi, fie studenţilor care-l vizitau): să nu fiţi căldicei!

Un alt risc este acela de a cerceta această problematică folosind instrumente foarte corecte ştiinţific, cu acea răceală proverbială a chirurgului. Este vorba despre o antropologie strict livrescă şi practicată ca atare. Sigur că nu l-am cunoscut direct pe Pr. Daniil Sandu Tudor, dar am avut şansa şi curiozitatea să cunosc cîţiva ucenici ori prieteni de-ai săi. Cîţiva mai sînt şi astăzi în viaţă. Dacă veţi căuta, veţi descoperi surse vii, există rude, prieteni, cunoscuţi, ucenici. Acestea sînt mărturii care te amprentează altfel la nivel lăuntric atunci cînd priveşti direct în ochii în care s-au oglindit Pr. Daniil Sandu Tudor, Pr. Benedict Ghiuş, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Andrei Scrima, Pr. Roman Braga, Pr. Adrian Făgeţean, Pr. Felix Dubneac, Pr. Petroniu Tănase, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Vasile Vasilachi, Pr. Ioan cel Străin, ÎPS Antonie Plămădeală, ÎPS Tit Simedrea ori Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Olga Greceanu, Ştefan Todiraşcu, Paul Constantinescu, Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Elian, Gheorghe Dabija, Paul Sterian etc.

O spun cu dezamăgire: există scrierile acestor personalităţi care, cu mici excepţii, sînt prea puţin cunoscute, prea puţin promovate, unele nefiind încă editate. De unde şi efortul pe care l-am făcut prin editarea cîtorva scrieri (parţial) inedite în Colecţia Arhiva Rugului Aprins pe care o coordonez la Ed. Eikon.

Excesul de zel este bineînţeles o altă capcană pe care o întîlnim frecvent în multe din demersurile de ordin spiritual, inclusiv atunci cînd este abordat subiectul Rugului Aprins. La acest capitol nu prea vezi deosebiri între clerici şi mireni…

Marile personalităţi – şi după cum ştim Rugul Aprins a avut şansa de a fi fost un grup alcătuit din numeroşi astfel de intelectuali şi mireni şi clerici – sînt nonconformiste. Uneori imaginea publică nu este totuna cu cea din sfera privată. Nu-i lucru uşor să stai în preajma unui uriaş. Există în această postură de ucenic la oameni excepţionali şi riscuri, şi provocări. Dacă eşti foarte aproape, poate sesizezi chestiuni, fapte, care ţie ca ucenic nu-ţi convin sau pe care nu le înţelegi, mai corect spus. Tot astfel se petrece şi cu viaţa personalităţilor Rugului Aprins, care are nevoie de o anume înţelepciune pentru a o înţelege cu adevărat.

În fine, poate cea mai importantă virtute, graţie căreia ne putem deschide inimile către înţelesurile profunde ale vieţii şi faptelor unor asemenea personalităţi şi ale întregului fenomen al Rugului Aprins, este smerenia. Este şi un risc şi, mai ales, o provocare: riscul de a abandona propriile orgolii, propriile păreri şi pre-judecăţi, propria ignoranţă. În această ordine de idei, putem vorbi şi despre o altfel de comuniune, greu de realizat între cercetătorii laici. Căci participanţii la Rugul Aprins au reuşit tocmai fiindcă au fost împreună, stăruind ei înşişi în comuniune. Singuri nu ar fi realizat decît foarte puţin! Într-o lume în care cuvîntul de ordine este concurenţa, am putea îndrăzni să credem că Rugul Aprins va fi înţeles cu adevărat de cercetători aflaţi ei înşişi în comuniune?…

Ce poţi să faci mai mult decît să fii transparent la miracol? O dată ce ai ca temă de cercetare şi de căutare spirituală miracolul care s-a petrecut în anii ’40, cînd o seamă de intelectuali mireni ortodocşi, creştini, o mînă de clerici, majoritatea intelectuali la rîndul lor, şi-au dat mîna întru căutarea isihastă, pentru aprofundarea misticii creştine şi practic, şi teoretic, pentru aducerea la zi a exigenţelor ortodoxe?

Să vorbim, aşadar, despre Rugul Aprins şi despre protagoniştii acestei mişcări în mod onest, adică non-idolatru, cu umor, contextual, fără false pudori, fără edulcorări şi fără tertipuri străvezii care aparţin de intruziunile conjucturale ale politicului în istorie. Astfel ar fi firesc, sănătos, să ne referim la Rugul Aprins şi, cred eu, la bună parte din cele mai sensibile teme de astăzi ale Bisericii…

Această transparenţă la miracol înseamnă şansa apropierii de ceea ce poartă numele de tempus discretum îngeresc care presupune, între altele, şi detaşarea de timpul tău propriu în care te zbaţi zilnic în mizerie, în probleme fără orizont, în dureri sau în false fericiri. Cu alte cuvinte, ochiul îngeresc se „deschide” prin rugă, inclusiv isihastă, ceea ce ne determină să ne apropiem altfel de Realitate…

Dincolo de riscuri şi de provocări, Rugul Aprins ne propune o altfel de însoţire cu Timpul, o altfel de perspectivă a Realului. Prin Rugă şi prin provocarea Duhului, Subcerescul învaţă să se lase îmbrăţişat de Ceresc.

(Fragmente din intervenţia omonimă avută la colocviul cu tema „Etica memoriei” – desfăşurat în august 2015 la Mănăstirea Putna)

Revista indexata EBSCO