Jun 17, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Bogdan Mihai MANDACHE – Despre ignoranțã

Francesco Petrarca este cunoscut cu precădere pentru opera poetică, pentru Il Canzoniere şi I Triomfi, inspirate de frumoasa Laura, căreia îi cîntă candoarea şi îi deplînge moartea: „M-a ţintuit în dor şi chin Iubirea/ ani douăzeci şi unu şi mă ţine/ de încă zece-n lacrimi şi suspine,/ de cînd madonei i s-a stins privirea”. Petrarca este însă şi autorul unei vaste opere în proză, scrisă în latină; amintim doar dialogurile filosofice (Rerum memorendum libri IV, De otio religiosorum, De vita solitaria, Secretum), scrierile polemice (Invectivarum contra medicum quemdam libri IV, De sui ipsius et multorum ignorantia) sau culegerile de scrisori (Rerum familiarum libri XXIV, Sine nomine, Variae).Opera poetică a lui Petrarca a fost admirabil tradusă în limba română de Eta Boeriu, din scrierile în proză apărînd o amplă selecţie în traducerea lui George Lăzărescu. De curînd a apărut o nouă traducere din scrierile lui Petrarca: Despre ignoranţă: a sa şi a multora; ediţie bilingvă, traducere din limba latină de Ioana Costa, studiu introductiv de Andrei Bereschi, îngrijire critică a volumului de Alexander Baumgarten; colecţia „Biblioteca medievală”, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 240 p. Scrierile lui Petrarca au influenţat dezvoltarea unei noi concepţii despre viaţă, fundamentată pe un raport viu cu antichitatea clasică. Precursor al umanismului european, el propune un ideal al înţelepciunii opus formalismului steril al scolasticii şi naturalismului aristotelic propunînd o sinteză între eloquentia, doctrinele etice ale poeţilor şi filosofilor clasici  şi experienţa unui creştinism trăit dramatic, aşa cum a fost cazul sfîntului Augustin.

Francesco Petrarca îi dedică lui Donatus Albanzani „o carte măruntă despre un subiect fără margini”, despre ignoranţă; „ce cîmp mai cuprinzător, decît un tratat despre ignoranţa omenească, şi mai cu seamă a mea”. De ce acest „taifas”? Pentru a se apăra de acuza de ignoranţă adusă de patru prieteni (Leonardo Dandolo, Tommaso Talenti, Zaccaria Contarini şi Guido di Bagnolo), toţi adepţi ai lui Averroes. În opinia lui Petrarca, adevărata înţelepciune nu constă în interminabile dispute, în subtile definiţii, în sterile noţiuni ale aristotelicienilor şi averroiştilor, ci în cunoaşterea înţelepciunii anticilor, în cunoaşterea moştenirii antice romane; dar această moştenire nu înseamnă o reîntoarcere la antici. Modelul moştenirii este înălţare deasupra după spusa lui Bernard de Chartres „sîntem ca nişte pitici stînd pe umerii giganţilor”. Despre modelul propus de Petrarca, Andrei Bereschi afirmă în prefaţa cărţii: „Moştenirea Antichităţii este atunci studiul acelor autori care au sesizat posibilitatea înălţării deasupra timpului lor şi, datorită felului lor de a vorbi şi de a fi (more antiquorum), posibilitatea unui alt timp şi a unei modalităţi mai înalte de a fi”. Scrierea polemică a lui Petrarca este pentru înălţarea morală pornind de la moştenirea antichităţii romane; tinerii averroişti păreau mîndri de vastitatea cunoştinţelor lor, nici ele pe deplin adevărate, dar le neglijau pe cele despre viaţă. Poate tocmai din acest motiv, cei patru îl vizitau pe Petrarca „cu chipuri senine şi vorbe plăcute” în care se zărea şi invidia: „Şi nu aş avea nici o îndoială asupra intenţiilor lor prieteneşti, dacă o invidie jalnică nu s-ar fi strecurat, prin nu ştiu ce crăpături, în sufletele lor demne de un oaspete mai bun”. Dar ce invidiau prietenii? Ştiinţa, nu, pentru că nu i-o recunoşteau, elocinţa, iarăşi nu, fiind dispreţuită de ei, de vreme ce „acum sînt ţinute la loc de cinste doar neputinţa de a articula a celui ce se apucă să filosofeze şi bîlbîiala ambiguă, înţelepciunea care stă într-o singură sprînceană şi care cască”. Aşadar, cei patru se reunesc într-un consiliu ad-hoc pronunţînd o condamnare pentru crima de ignoranţă, argumentînd că renumele public, aflat de partea lui Francesco Petrarca, era prea puţin sustinut de credibilitatea sa, insistînd nejustificat pe calomnia „multă elocinţă, puţină înţelepciune”.

Petrarca acceptă cu seninătate acuza de ignoranţă, arătînd, la rîndul său, că prietenii săi, cunoscători ai filosofiei aristotelice, ignorau alte cîmpuri ale cunoaşterii. Petrarca admite că Aristotel a fost „un bărbat de seamă şi foarte învăţat”, dar consideră că nu a dat răspunsurile potrivite în multe chestiuni vizînd domeniul eticii, deşi era autorul unei lucrări purtînd chiar acest titlu. Scriind despre fericire, Aristotel „nu a aşezat-o în hotarele ei şi pe temelii solide, cum se face un edificiu înalt, ci departe, într-un sălaş ostil şi lunecos. Pe acelea însă fără de care nu poate exista fericirea nu le-a înţeles, ori neînţelegîndu-le, nu le-a luat în seamă, şi anume credinţa şi nemurirea”.Urmează cîteva paragrafe în care Petrarca îşi afirmă şi susţine credinţa creştină, unde se declară un admirator al sfîntului Augustin, evocînd şi poziţia lui Cicero atît pentru tratatul Despre natura zeilor, cît şi pentru elocinţa sa care l-a impresionat pe Augustin.Petrarca se întreabă cum ideile unor Pitagora, Democrit sau Epicur au putut corupe atîtea spirite măreţe. Întrebarea este un joc retoric, Petrarca vrînd să ajungă la acei filosofi care nu reuşesc să iasă din modelul lui Aristotel care nu a înţeles îndeajuns de bine nici pe cele divine, nici pe cele veşnice, reafirmînd că Aristotel a fost unul dintre cei mai de seamă bărbaţi, dar doar un om înaintea căruia au scris cu temei Homer, Hesiod, Anaxagora, Diogene, Solon sau Platon, „principele filosofilor”: „Platon este lăudat de cei mai de seamă, Aristotel de cei mai mulţi; fiecare dintre cei doi merită să fie lăudat şi de cei de seamă, şi de cei mulţi, ba chiar de toată lumea. Căci amîndoi au ajuns în chestiunile naturale şi omeneşti pînă acolo unde îi este cu putinţă spiritului şi efortului muritor să ajungă”, amintind, evident, că în cele despre divinitate, Platon a ajuns mai sus, ceea ce avea să susţină şi Augustin.

Unde este tezaurul lui Petrarca despre care întreabă prietenii? Ei spun că în admiraţia faţă de Cicero, dar umanistul italian le răpsunde că tezaurul incoruptibil şi partea cea mai înaltă a inimii se află la Hristos, la care nu a reuşit să înalţe părţile de jos ale sufletului „în care sălăşluieşte aplecarea spre mînie şi spre plăcerile trupului”. De ce Cicero? Pentru că lectura din scrierile sale nu a făcut rău nimănui, dimpotrivă, elocinţa şi lecţiile sale despre viaţă găsind ecou nu doar printre contemporani, ci şi printre urmaşi: „Dacă însă a-l admira pe Cicero înseamnă să fii ciceronian, atunci sînt ciceronian. Îl admir, de bună seamă; ba chiar mă minunez de cei care nu îl admiră. Dacă aceasta poate fi văzută ca o nouă mărturisire a ignoranţei, atunci, recunosc, aşa sînt în sufletul meu, în uluirea mea”. Argumentele puternice ale ignoranţei lui Petrarca sînt cele ale învăţăturii creştine; nici Platon, nici Aristotel, nici Cicero nu trebuie contrapuşi autorilor creştini, nu ar fi un exerciţiu binefăcător nici elocinţei, nici ştiinţei. Pentru Petrarca determinantă era cunoaşterea credinţei, cea mai fericită, înaltă şi sigură dintre toate ştiinţele. Căutarea adevărului şi recunoaşterea neputinţei de a cunoaşte totul, recunoaşterea propriei ignoranţe sînt pildele cărţii polemice a lui Petrarca. În nota introductivă, Alexander Baumgarten scrie despre cinci planuri ale cărţii care se deschid unul către celălalt, iar „acest urcuş al planurilor conduce evident la imaginea unui autor care polemizează cu tradiţia medievală, care anunţă o lume nouă şi o ruptură majoră în istoria culturii”. Alexander Baumgarten aşază scrierea lui Petrarca în rîndul celor care se constituiau ca ecou la cenzura propoziţiilor neoplatonice impusă în 1277 de episcopul Parisului, Etienne Tempier, acuzele lui Petrarca la adresa celor patru prieteni fiind polarizate în jurul cenzurii lui Tempier. Cartea lui Francesco Petrarca este şi un exerciţiu spiritual expunînd sinele prin scris. Lectura cărţii lui Petrarca ar trebui să apropie cititorul de o scrisoare a scriitorului italian adresată lui Dionigi da Borgo San Sepolcro, o scrisoare despre propriile sale gînduri, în care îi povesteşte despre ascensiunea pe muntele Ventoux, despre ocolurile făcute pentru a se apropia de vîrf, despre suişuri şi coborîşuri, despre frumuseţea neasemuită a vîrfului. În acea stare de încîntare deschide Confesiunile lui Augustin, primele rînduri căzute sub ochi fiind: „Iar oamenii merg să se încînte de priveliştea munţilor înalţi şi de valurile uriaşe ale mărilor, de albiile largi ale rîurilor, de imensitatea oceanului şi de strălucirea stelelor; şi se trec cu vederea pe ei înşişi”. Petrarca scrie mai departe despre supărarea pe el însuşi pentru că preţ de o clipă fusese furat de priveliştile pămînteşti, cînd nimic nu este mai înălţător decît sufletul uman, decît gîndul omenesc, dincolo de ignoranţa şi neputinţa cuprinderii întregului…

Revista indexata EBSCO