Jun 17, 2016

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Ce este Statul? (reflecții pe marginea unor capitole din memoriile lui Casanova)

Povestea vieţii mele de Giacomo Casanova (Ediţia Gallimard – Mémoires) este una dintre cărţile fundamentale din literatura lumii. În istoriile culturii, dar şi ale creaţiei literare franceze, incomparabilul aventurier şi libertin italian este oricum prezentat între cei mai de seamă povestitori de limbă franceză ai secolului XVIII; sunt convins că un asemenea elogiu este încă prea puţin pentru opera sa care, sunt convins, poate sta fără nici o rezervă sau reţinere alături de marile şi celebrele cărţi ale Renaşterii, chiar dacă povestea lui aparţine post-clasicismului, avînd caracterul unui pre-antiromantism. Pasajele eseistice ale cărţii au o valoare de originalitate, dar şi o pătrundere filosofică remarcabilă, iar strălucirea descrierilor faptice, precum şi a episoadelor încărcate de dramatism este inegalabilă. Mult din ceea ce ar părea suspect, deşi a făcut să se creadă că reprezintă primul plan al naraţiunii, respectiv erotismul de cel mai dinamic libertinism nu asigură, în fapt, decît o muzică de fond, devenită prin contrast cu adevărurile socio-istorice şi descrierile de natură să pară mai curînd un joc modest, discret, lipsit de cuvîntul strident care a făcut gloria multor scrieri comice, începînd cu piesele lui Aristofan; aici, în scrierea lui Casanova, acest gen de muzică oferă tehnica estetică necesară unirii într-un text organic a relatărilor dar nu este, în niciun caz, nimic mai mult decît atît. Toate cele afirmate anterior, în contextul eseului de faţă, nu face decît să susţină încrederea pe care o acord imaginii generale despre stat, pe care lectura aventurierului şi desăvîrşitului om de litere veneţian o sugerează ca fiind definitorie pentru modul în care umanitatea a fost condusă prin istorie, pentru o perioadă milenară.

Cel care parcurge paginile în care se află descrisă întemniţarea autorului în închisoarea Piombi, conexă Palatului Dogilor prin podurile de peste Canalul Rio di Palazzo, pe care o părăseşte abia după cincisprezece luni de detenţie, şi aceasta printr-o inimaginabilă evadare, nu are cum să nu îşi spună – în forme încă mai dure, încă mai pline de cruzime, ori doar aparent ceva mai blînde – că statul nu a reprezentat altceva decît un organ de represiune în mîinile unei părţi, niciodată prea mari, a societăţii. În absenţa acestei represiuni poate că societatea, aşa cum o cunoaştem şi căreia aparţinem, nu ar fi fost niciodată ceea ce ştim că este, dar această convingere nu face nicicum mai suportabil, mai acceptabil, gîndul că, pentru toate miile de ani ai istoriei, omul a trăit sub presiunea şi frica sălbatică, incontrolabilă, indusă cu o nemăsurată perfecţiune a ştiinţei suferinţei şi răului produs de către semeni ai săi abili în a lua în mîinile lor puterea rezultată prin mijloacele tuturor practicilor opresiunii. În fapt, însă, un scriitor mult mai recent ilustrînd oarecum comparativ, de curînd, geniul artei sale – un Thomas Mann, în al său „Doctor Faustus” – nota că este posibil ca în absenţa inchiziţiei catolice medievale, cultura şi spiritul Europei să se fi aflat integral compromise de invazia unui iraţionalism vrăjitoresc, magic, absurd. Oricum, indiferent dacă a fost pentru binele rezultat în perspectivă istorică, printr-un mijloc opresiv, sau pentru un rău aberant, insuportabil la nivel personal, uman, închisoarea lui Casanova, instrument exemplar pentru întreaga serie a metodelor opresiunii, acuză o ruptură dureroasă, pînă la a fi fost întotdeauna sfîşietoare, între fiinţa umană, perspectiva existenţială a acesteia şi lumea care nu avea altceva de făcut decît să suporte ameninţările celor puternici.

Statul, ca organism al opresiunii, este calificarea pe care – trebuie spus cu regret – Karl Marx o face cu perfect realism acestei forme de organizare a societăţii omeneşti. Privind însă în istorie, se poate observa că funcţia represivă a statului este cu atît mai exprimată, cu cît civilizaţia în care se manifestă este mai evoluată, mai elaborată şi, astfel, mai rafinată – aceasta cel puţin pînă în epoca, în secolul iluminismului, spre a atinge un alt vîrf, un nou maxim, în plin mijloc de secol XX. De ce, totuşi, opresiunea? Din simplul fapt al voinţei unei părţi a societăţii, dispunînd de o înaltă capacitate de violenţă eficientă şi luptă, de a-şi atribui toate avantajele potenţialului existent în marile comunităţi umane, fie ele naţionale, local-regionale sau supranaţionale, şi a căror muncă, resurse şi creativitate erau menite să se transforme continuu în averi fabuloase ale conducătorilor, deci opresorilor? În parte, acesta poate fi unul dintre motivele constituirii statelor opresive dar, cu siguranţă, nu este singurul şi nici măcar cel mai important. Într-o formă de civilizaţie promovînd pentru personalitate o cît de aproximativă capacitate şi, cu deosebire, lăsînd liber atît de necesarul şi pozitivul, reprezentînd în esenţa sa autorespectul, fiecare individ uman va tinde în chip singular sau în asociere (exemplul ultim al asocierii fiind partidul) să ajungă a lua în posesie cît mai efectivă şi eventual definitivă comunitatea respectivă, aceea de apartenenţă, însemnînd, implicit statul. Fraza bine cunoscută a lui Iulius Cezar „prefer să fiu primul în acest sat (prin care se întîmplă să treacă armata pe care o conducea la cucerirea Galilei) decît al doilea la Roma”, ar putea să se ajungă a fi spusă de către oricare membru al comunităţii umane, în condiţii de sinceritate deplină – făcînd însă completarea că acel prim om în sat va încerca să extindă dominaţia sa cît mai larg şi mai departe cu putinţă. O exprimare comică, sarcastică, a acestei idei şi-o aminteşte oricine a citit atît de simpatica schiţă a lui Karel Capek intitulată „Scrisoarea Regelui Alexandru către Profesorul său Aristotel”. Pe scurt, trebuie spus că în condiţiile unui deplin abandon al capacităţii opresive a statului, în timpul istoriei milenare a umanităţii, nu ar mai fi existat nicio istorie pentru că nu ar fi existat nici societăţi stabile şi nici vreun stat. Evident, nu trebuie presupus că discreţionarea libertăţii, căci despre această condiţie este vorba, ar conduce sau ar fi condus pe toţi cetăţenii lumii la aspiraţii autocratice. Un exemplu de orientare neconformă cu o asemenea pulsiune o oferă – spre a nu ne îndepărta de textul ce a făcut subiectul acestui eseu – tocmai Casanova, pentru care îndrăzneala creatoare, precum şi libertinajul au constituit principalele coordonate ale spontaneităţii sale debordante, devastatoare pentru tendinţele submisive produse de frică în subiecţii unor numeroase comunităţi. Diversitatea culturală în societăţile prea puţin asigurate, ca stabilitate, de către stat nu este nici aceasta mai puţin distructivă tocmai în raport cu statul, decît ar fi fost multitudinea încercărilor de dominare a semenilor şi a structurilor de conducere, acelea  care ar fi încercat a se schiţa, în contradicţie cu un individualism nelimitat. Aşezînd lucrurile într-un anumit spirit leibnitzian să acceptăm că nimic nu există fără o raţiune suficientă. Dacă istoria a fost expresia existenţei unei opresiuni statale, ar fi necesar să se admită că tocmai civilizaţiile care au creat statele s-au dezvoltat ele însele pe seama terenului social oferit de puterea represivă a statelor. Trăim, deci, istoric, pentru a practica sau a suferi oprimarea?

Am notata adesea că astăzi încă nu facem decît să utilizăm, în scopul realizării unor state mai mult sau mai puţin democratice, nimic altceva decît principii şi concepte elaborate cu două sau trei secole înainte, deci în perioada iluminismului. Iluminismul nu a considerat, totuşi, inclusiv prin reprezentanţii săi cei mai inovativi mai dedicaţi umanismului, că a neglijat cu totul condiţii precum colonialismul, problemele sărăciei extreme; a atacat iraţional – cu pretenţia de a instaura adevărata raţiune – credinţa religioasă, din perspectiva unui ateism care prin natura sa nu este decît un primitivism idolatru, raportat la condiţia umană.  Observăm uşor că în secolul XX, cu precădere în a doua jumătate a acestuia are loc un declin pronunţat al gîndirii teoretice, iluminismul fiind una dintre ultimele mari mutaţii de esenţă progresivă ale filosofiei şi ale capacităţii reflexive a umanităţii – urmată apoi de scientismul secolului XIX, de intuiţionism, cu reacţii la scientism, precum şi de existenţialism. De ce declinul teoretic, totuşi? Pentru simplul motiv că dezvoltările filosofice – ale filosofiei pragmatice îndeosebi, ale iluminismului – nu au fost efectiv infiltrate, incluse, făcute să susţină existenţa umană reală. Staţionarea gîndirii teoretice în teoreticul pur blochează progresul cunoaşterii fizice, dar şi metafizice. S-ar părea că progresul conştiinţei umane este sever ameninţat. Care este în realitate condiţia umanităţii actuale ca progres istoric, inclusiv al societăţii şi al statului? Aparent, dispersia culturală în ansamblul umanităţii şi în multe dintre comunităţile omeneşti este un fapt de proastă perspectivă.

În realitate, istoria la care participăm astăzi este reprezentată de extensia principiilor iluminismului la ansamblul dinamicii evoluţiilor în stat, în universul politic, în existenţa comunităţilor şi a indivizilor, a persoanelor. Un anti-iluminism se exprimă totuşi în încercarea Occidentului de a se plasa în opoziţie cu lumea Estului şi în tendinţa culturii europene şi a Creştinismului de a se opune global Orientului Mijlociu şi Religiei Musulmane.

În lumea actuală, fiecare om ar trebui să se decidă dacă va susţine prin toată existenţa sa universalismul uman, al integralismului iluminist, perfect asociat specificităţii tuturor culturilor evoluate în reciproc respect, sau va prefera involuţia condiţiei umane prin separarea grupărilor de state aflate în dispută şi condamnarea reciprocă, sau unilaterală, a aderenţelor religioase şi a marilor religii, în locul generalei încrederi.

Revista indexata EBSCO