Jun 17, 2016

Posted by in ESEU

Andrei IONESCU – Despre vlahorihini

Perit-au dacii?

Despre vlahorihini

În cele ce urmează vom încerca să refacem drumul de la rihinii (principes în latină) consemnaţi de Ulfila în veacul al IV-lea la românii vlahorihini pomeniţi în cronici bizantine în Tracia veacului al VIII-lea (A. Sacerdoţeanu, Vlahii în Calcidica 1934).

Spuneam data trecută că vom porni de la ciraci, cuvînt care în vechime îi desemna pe oamenii de încredere ai Domnului ţării (din thius = servus şi reiks = princeps). Aceşti ciraci, chiar şi numai slujitori de principi fiind, cum îi arată numele, erau cîndva dregători de prim rang la Curte. Stamati ne asigură că „toţi se tem de aceşti ciraci domneşti”, iar la Alecsandri un personaj exclamă cu mirare: „Cît de puternic îi Vornicul, dacă ciracii lui ajung boieri mari!”. În timpul suzeranităţii otomane, ciracul era un favorit al Vizirului: „L-au făcut (pe Ştefan Vodă) Domn şi cirac” (Mag. Ist.). Sau: „Acest Domn, fiind cirac al unui căpitan-paşa al oştilor de peste mări, fost-au mai presus decît alţi Domni” (Dionisie Eclesiarhul).

Să vedem mai întîi cîteva exemple din Ulfila cu substantivul reiks = lat. princeps, iar în germană Herrscher = domnitor, stăpînitor, suveran, şi Obrigkeit = autoritate publică. În Matei 9,18 echivalentul românesc e dregător: „Iată un dregător (reiks), venind, I s-a închinat zicînd: Fiica mea a murit”. La fel în Luca 18,18: „Şi L-a întrebat un dregător (sums reike) zicînd: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. Sau în Ioan 7,48: „Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii (ainshun thize reike) sau dintre farisei?”. Tot căpetenii este echivalentul lui reiks în Ioan 7,26: „Nu cumva căpeteniile (thai reiks) au cunoscut că Acesta este Hristos?”.

Să ne oprim puţin la acest din urmă exemplu, din care ar putea proveni ciracul, fără a mai fi nevoie, cum am presupus data trecută, de compunerea thius + reiks. Folosit cu articolul hotărît, thai reiks = căpeteniile, substantivul dacic ajunge prin evoluţie fonetică firească la cirac. Mai mult, tot de aici ar putea proveni antroponimul Ţiriac, care, cel puţin în unele cazuri, îşi onorează obîrşia printr-o bună administrare a propriilor sale afaceri.

Să mai amintim că în latină adjectivul princeps (cel dintîi, ilustru, vestit) folosit ca substantiv însemna căpetenie, conducător, chiar împărat de la August înainte, iar în vremea republicii princeps iuventutis era floarea tineretului, corpul de oşteni tineri din familiile nobile, viitorii gardingos de la curtea monarhilor vizigoţi ai Spaniei, precum şi viitorii copii (trupe) de casă ai curţilor medievale româneşti, un fel de gard viu al domnitorilor (gards înseamnă casă în dacică), alcătuit din vitejii familiilor boiereşti care, grămădindu-se în jurul voivodului, înălţau un zid protector (din praeses, sidis şi/sau din praesidens).

Să revenim însă la vlahorihini, călăuziţi de minuţioasa şi judicioasa Istorie a limbii române a lui Gheorghe Ivănescu: „Cea dintîi ştire despre români, după epoca lor de formaţie, anume ştirea despre vlahorihini (= vlahii de la rîul Rihios) ne arată că, la mijlocul veacului al VIII-lea, nişte români, asociaţi cu un trib slav, sagudatii, erau stabiliţi în preajma Calcidicei. Populaţia vlahorihinilor este pomenită într-un pasaj dintr-o cronică a mînăstirii Castamonitu de la muntele Athos” (ed. 1980, p. 271).

Pînă aici Ivănescu. Se cuvine să facem cîteva observaţii, înainte de a trece mai departe. Mai întîi, să ne amintim că faza în care ne aflăm este o fază în care Imperiul roman de răsărit se greciza rapid transformîndu-se în Imperiul bizantin. Procesul grecizării n-a fost totdeauna paşnic, ci s-a făcut cu unele violenţe în dauna tracilor romanizaţi din Peninsula Calcidică, veche vatră a românilor sud-dunăreni, ca şi celelalte Vlahii balcanice ale rezistenţei româneşti în faţa prigoanei elenice.

Apoi, denumirea „tribului” pomenit în sursa bizantină şi socotit „slav” de exegeţi are în tulpină amprenta neamului get sau got din spaţiul balcanic în care surse medievale italieneşti semnalează prezenţa unor importante pungi de goti menori, în genul „romaniilor” despre care vorbeşte Iorga şi pe care le-am putea numi la fel de bine traco-romanii. Ei bine, sau mai degrabă şi propriu zis nu tocmai bine, căci nu era de bine pentru români, aceste traco-romanii erau numite cu vrăjmăşie Vlahii de către elenii care îşi ziceau romei prin uzurpare şi care le confiscaseră latinofinilor (precum şi resturilor de tracofoni) pînă şi numele de români.

E cazul să ne amintim că emanciparea patriarhiei bizantine de sub autoritatea papală s-a produs abia în 860. Curînd, Papa Nicolae I convoacă un consiliu la Laterano, în care îi dezavuează pe legaţii trimişi la sinodul grec de la Constantinopol din 861 pentru că aprobaseră, în mod nechibzuit, alegerea lui Photios în fruntea bisericii bizantine. Mai mult, papa îl excomunică pe patriarh. Conflictul între Roma şi Constantinopol se ascute în 865, cînd Împăratul bizantin Mihail al III-lea protestează într-o scrisoare adresată papei pentru amestecul în treburile bisericii orientale, la care Nicolae I, în scrisoarea sa de răspuns, lăsînd la o parte formulările edulcorante de convenienţă diplomatică, îi reproşează la rîndul său în termeni duri basileului că se proclamă Imperator Romanorum, deşi ignoră limba latină, pe care o consideră “barbară şi scitică” (apud Stelian Brezeanu, O istorie a imperiului bizantin, 1981).

Trebuie să amintim de asemenea că sa este în dacică articolul hotărît, iar gutani este una dintre denumirile consacrate cu care erau desemnaţi în vechime geto-goţii.

Toate acestea sînt de natură să ne pună în gardă cu privire la acurateţea şi prin urmare credibilitatea surselor şi ne fac să ne îndoim de imparţialitatea istoriografiei care consemnează astfel de realităţi conflictuale într-o perioadă de acută tensiune schismatică şi politică între noua Romă în expansiune şi vechea Romă în retragere din spaţiul balcanic.

Putem reveni acum la Ivănescu, reproducînd pasajul final în care găsim şi un îndreptăţit orgoliu pentru o contribuţie ieşeană la elucidarea chestiunii, în care vechimea richinilor (sau rinchinilor) este împinsă într-un trecut mai vechi cu un secol:„Autorul operei care vorbeşte de vlahorihini situa atacul vlahorihinilor asupra Muntelui Athos în timpul împăraţilor iconoclaşti. Toţi învăţaţii i-au considerat pe vlahorihini drept români, sau români amestecaţi cu slavi. M. Lascaris (Les Vlahorynchines, une mise au point, „Revue historique du sud-est européen”, XX, 1943, pp. 182-189) face legătura cu un pasaj din Miracolele sfîntului Dimitrie, în care se vorbeşte despre un atac asupra Salonicului întreprins de rynchini, în anul 657. Întrucît textul bizantin întrebuinţează, în legătură cu aceşti rynchini, cuvîntul latinesc casa, inexistent în limba greacă a epocii, Lascaris conclude pe drept că avem a face cu vlahorihinii de mai tîrziu, şi anume chiar cu români. Lui Lascaris i-a scăpat faptul că acest pasaj din Miracolele sfîntului Dimitrie a fost relevat mai întîi şi interpretat cam în acelaşi sens de O. Tafrali, Thessalonique dčs origines au XIXe sičcle, Paris, 1919, p. 136, nota 1. Bizantinologul ieşean atrăgea atenţia de altfel asupra faptului că în textul grecesc apare, pe lîngă casa, şi cuvîntul latinesc familia, de asemenea inexistent în limba greacă a epocii, dar se oprea la concluzia că aceşti rynchini erau slavi amestecaţi cu «dacoromani». E mai făresc să se presupună că erau români din sudul Dunării”, conchide ferm Ivănescu.

Nu are rost să combatem aici o slavitate convenabilă uzurpatorilor eleni şi mai mult sau mai puţin ipotetică, întrucît consensul aproape unanim al exegeţilor ne trimite la românitatea vlahorihinilor din veacul al VIII-lea precum şi a rynchinilor veacului anterior, cînd am putea fi îndreptăţiţi să bănuim o interpretare bizantină tendenţios slavizantă spre paguba victimelor recente, neîngenunchiate însă în totalitate, traco-romanii epocii lui Iustinian.

Să revenim, prin urmare, la pasajele biblice în care se fixează sensurile cuvintelor din bogata familie a ciracilor richini sau vlahorichini, ca să le spunem cumva, cu deliberată redundanţă, pe româneşte.

Pe lîngă substantivul reiks, de care ne-am ocupat puţin mai înainte, cu echivalenţele româneşti dregător şi căpetenie, mai avem reiki, tot substantiv, corespunzător cuvîntului latin principatus. Reiki exprimă, aşadar, ideea de stăpînire, de domnie, de autoritate. Mai înseamnă totodată, în mod concret, domn sau doamnă. Poate să însemne de asemenea violenţă, constrîngere. În textul românesc al bibliei este echivalat frecvent prin cuvîntul vechi (şi învechit) stăpînie = Herschaft. Alteori exprimă ideea de autoritate publică. În sfîrşit, sau poate la început şi în principiu, exprimă ideea de imperiu, de împărăţie, în germană Reich.

Iată cîteva exemple cu reiki = principatus. Cuvîntul e asociat frecvent cu puterea (valdufni, mahts), ca bunăoară în Romani 8,38: „Căci sînt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpîniile (reikja), nici puterile (mahteis)”etc. Sau, în 1 Corinteni 15,24: „Cînd Domnul va desfiinţa orice domnie şi orice stăpînire şi orice putere = all reikjis (omne regni) jah valdufnjis jah mahtais. Echivalenţa este aici, cum vedem, în chip răspicat, reiki = regno = domnie sau regat.

Alte contexte ne permit să pescuim şi alte cuvinte dacice importante din sfera puterii şi a guvernării prinse în acelaşi năvod. De pildă în Luca 20,20, unde ni se spune că iscoadele trimise de arhierei încercau să-l prindă în cuvînt pe Iisus Hristos şi „să-L dea stăpînirii şi puterii dregătorului = jah atgebeina ina reikja jah valdufnja kindinis = et traderent eum principatui et potestatis praesidis.”

Din kindins, în latină praeses, sidis sau alteori dominus, hegemonul grecilor şi Statthalterul germanic, provine numele Cîndea, care desemna iniţial funcţia de guvernator. Dacă această funcţie se transmitea pe cale electivă, atunci primul Cîndea al unei familii de fruntaşi era şi ultimul. Dacă însă funcţia devenea ereditară, atunci cîndeştii se transformau într-o familie de guvernatori de ţinut sau de provincie.

Pentru că ne aflăm pe tărîmul antroponimiei, trebuie să mai spunem că probabil din reiks şi reiki provin numele româneşti de familie destul de răspîndite Roicu (întîlnit mai ales în sudul Dunării) şi Raicu (în nord), precum şi, la fel de probabil, Rică, Racu şi cîte altele.

Mergînd înapoi pe firul timpului, vedem că acest vechi cuvînt dacico-germanic apărea frecvent, ba chiar era nelipsit în antroponimia regalităţii, de la marele rege ostrogot Ermanaric, biruit de huni, şi de la Atanaric (tătucul rege) trăitor în Carpaţii de curbură din veacul al IV-lea, la temutul Alaric, invadatorul Romei, apoi la vandalul Genseric, apoi la Theodoric cel Mare, apoi la Recimundus, Recinarius, Reculful şi alţi monarhi cu particula sau tulpina regalităţii plasată la începutul numelui.

Ar mai fi de cercetat dacă nu cumva din aceleaşi cuvinte tracice provine săracul (pentru care e de luat în seamă, acceptîndu-se o etimologie multiplă, o posibilă încrucişare cu smerenia îndelung răbdătoare a Cărţii lui Isus Sirah!), în sensul material de dregător sau conducător scăpătat, dar şi în sensul moral ce invită la compătimire pentru încercatul neam al tracilor, subjugat cu vremea şi absorbit de vecini mai norocoşi, ba chiar cufundat în uitare. Într-un registru de ironie amară (ori poate izbăvitoare) putem apoi presupune că tot de aici, din tulpina dacică rak-, vine vorba veche (reluată de Poet) despre biet (din lat. beatus = fericit) român săracul (dreptul şi viteazul de odinioară) ce, odată biruit, înapoi tot dă ca racul.

În această perspectivă, eroicele cîndva vlahii luptătoare ale acelor grele vremuri de cumpănă, vlahorihiniile din veacurile VII şi VIII, au putut fi în mod foarte probabil centre de rezistenţă ale unor străbune începătorii de domnie şi stăpînii româneşti sud-dunărene.

 

Revista indexata EBSCO