Jun 17, 2016

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Un poet pe stil vechi

Cei mai prestigioşi criticii literari de azi s-au apropiat de poezia lui Radu Ulmeanu cu competenţele lor, de parcă ar fi acestea nişte aparate geiger de detectare a radiaţiilor emotive, şi au decupat din textele respective meritorii exemple de performanţă lirică. Problema este că dacă însumăm aceste probe de excelenţă poetică şi explicaţiile care le însoţesc şi încă nu obţinem prin totalizarea lor un portret al poetului, verosimil şi semnificativ, un diagnostic convingător despre opera poetică asupra valorii căreia toată lumea este de acord, dar ea rămîne totuşi inexplicabilă, enigmatică precum sfinxul din legendă. Care este misterul ei? Pentru a-l desluşi îmi propun să nu apelez la metoda consacrată a citatelor prin înşiruirea cărora se compune o imagine a autorului, ci să încerc o diagnosticare din înalt, privind-o de sus, contemplîndu-i relieful în întregul lui şi nu pe fragmente, nu pe versuri.

Pentru început vreau să precizez că rămînerea în provincie, aşa cum a presupus filozoful, pentru ca spiritul creator să fie alimentat cu efluviile magice ale unui sol natal, este o ipoteză care în acest caz este infirmată în mod radical, întrucît sătmăreanul Radu Ulmeanu a rămas toată viaţa sa în Nord, în provincie, dar mai rar un spirit mai puţin racordat la presupuse origini, nutrit de acestea. Şi, de fapt, nu cei care au rămas în provincie, ci îndeosebi cei care s-au înghesuit în metropolă, tocmai ei şi-au cultivat cu ostentaţie o apartenenţă la spaţiul minim de provenienţă. E cazul congenerilor poetului nostru care s-au adunat în Bucureşti. Sînt atît de cunoscuţi, încît nu este cazul să le pomenesc numele. Ci aceasta este important, că spiritul ce animă opera lui Radu Ulmeanu este caracterizat de o anumită impersonalizare, de un mod de a fi abstract, oricît de în mod expresionist ar fi el exprimat. Oricîte racorduri ca nişte odgoane ar lega poezia aceasta de biografia autorului ei, de istoria căreia el îi aparţine, ea pare a fi lovită de un soi de edulcorare, de o progresivă vidare de ceea ce ceilalţi poeţi exaltă în textele lor ca fiind viaţa. Doar o prejudecată estetică şi acest presupus apel al acelora la ipotetica realitate.

Aşadar, problema este: un lirism impersonal! Chiar prin caracteristica aceasta poetul la care mă refer se situează în răspăr cu tendinţa dominantă în contemporaneitatea sa. Pe cînd autorii din aceiaşi generaţie sau din cele confine ei se zbat să fie originali cu orice preţ, sub pretextul unui presupus adevăr ei inventînd teme poetice, procedee stilistice noi, chiar cuvinte care nu au mai fost rostite, Radu Ulmeanu este original în afara tuturor acestor trucuri lirice, în pofida lor. Aceasta este erezia lui eclatantă, că acceptă să se clasicizeze şi neoclasicizeze, ignorînd cu nonşalanţă tentaţia de a fi original, scriind şi publicînd – de exemplu – acum la sfîrşit de secol şi la începutul altuia o întreagă carte de 101 sonete.

A scrie aşa cum nu s-a mai scris este drumul scurt, facil, spre glorie, dar să scrii cum scriau cei mari dintre precursori şi încă pe chiar temele lor, aceasta da! temeritate. De unde îi vine poetului respectiva formă bizară de docilitate prin raportare la precursori şi în acelaşi timp de revoltă împotriva modelor actuale? Poate de la felul remarcabil de a fi al inteligenţei sale. Pentru a constata aceasta este suficient să aruncăm o privire peste gazetăria sa pe teme politice. Nu temele abordate sînt de observat aici, fiindcă ţin chiar toate de meschinăria zilei iar atitudinea politică a autorului poate fi amendabilă adesea. Publicistica lui Radu Ulmeanu, caducă întotdeauna prin chiar fatalitatea naturii sale, este în acelaşi timp remarcabilă prin stil: vădind inteligenţă în manevrarea unui lexic bogat, neologistic fără ostentaţie, disociind întotdeauna cu o fascinantă fineţe. Adesea adevărate mărgăritare stilistice asvîrlite în faţă porcilor. Într-adevăr o risipă de har al scrisului.

Acest har superior inteligent, mai degrabă inutil într-o gazetărie derizorie, este cum nu se poate mai la locul lui în poezia aceluiaşi autor şi îi dă acesteia nota acut specifică. În principal şi din totdeauna, din antichitate, poeţii sînt de două feluri: unii prin intermediul operei cărora vorbeşte zeul, bolborositori incontinenţi care debitează inspiraţii, şi meşteşugarii, fabricanţi de piese performante prin care ei exprimă o concepţie, un avînt, o atitudine fie ea şi doar a sufletului. Mari performanţe găsim şi la o categorie şi la cealaltă iar originalitatea este posibilă şi într-un caz şi în altul. Radu Ulmeanu este un meşteşugar lucid deşi nu îşi confecţionează poeziile cu ostentaţie, tehnicile nu prevalează şi nu sînt gratuite, îndemînarea cu care mînuieşte versurile este reală dar camuflată. Aşadar, nu îşi evidenţiază măiestria, nu are ambiţia de a face versuri doar pentru a şi-o pune în evidenţă. Că este în felul său un artificier, în sensul de producător de artificii, are drept întîie consecinţă faptul că pînă şi în cazul utilizării de violenţe verbale poezia sa este lividă, limfatică într-un anumit fel, fără prea mari aderenţe la realităţi organice. Nici rural şi cu atît mai puţin campestru, lirismul său utilizează un decor mic-citadin, prin excelenţă anonim.

Dar ce cutezanţă să scrii într-o carte recentissimă, ianuarie 2016, despre toamnă, păsări şi stele, singur, în plină iarnă, amurg, în lumină, cîntec, obîrşii, dor, înger, lumină, îngerul nopţii, cîntec, fum, umbre, muzică, toate iubirile, orchestre, înviere, lacrimă şi altele ca acestea, multe altele exclusiv ca acestea. Sînt titluri care denunţă o tematică din totdeauna a poeziei lumii, o tematică stoarsă, vlăguită pînă peste orice epuizare, uscată printr-o sicaţiune radicală, de etuvă, de cuptor liric ce ucide orice vlagă. Dar din confruntarea cu această materie inertă poetul iese cel mai adesea învingător. Îl asemăn cu tînărul care se duce la pustnicul din deşertul Egiptului antic cerînd să fie admis printre călugări, iar bătrînul stareţ impresionat de tinerea şi de vigoarea petentului şi vrînd să îl îndepărteze de privaţiunile vieţii de schivnic, şi ca pentru a pune capăt insistenţelor aceluia, îşi înfige toiagul uscat în nisipul pustiei spunîndu-i că numai cînd acesta va înfrunzi, doar atunci îl va primi în rîndul cinului călugăresc. Iar tînărul solicitant cară apă la rădăcina acelui ciomag uscat zile la rînd pînă cînd după ani de atari devoţiuni Dumnezeu se îndură şi lemnul uscat face frunze vii şi apoi chiar şi fructe. Acestea sînt fructele ascultării pe care bătrînul călugăr le consacră la altar ca dovadă a minunii de care e capabilă credinţa. Legenda, cu variantele ei din diferitele ediţii ale Patericului egiptean, se află modificată şi cu alt înţeles la Wagner unde însuşi poetul cavaler, minnesängerul Heinrich von Ofterdingen, cunoscut sub numele de Tannhäuser, avînd păcatul de a se fi rătăcit o vreme prin sălbatică păgînie, pe muntele zeiţei Venus, se prezintă ca pelerin la Roma implorîndu-l pe sfîntul părinte să îi acorde iertarea hălăduirii sale prin hăţişurile patimilor prealumeşti, dar acela îl condamnă definitiv spunîndu-i că doar cînd va înfrunzi uscata lui cîrjă arhierească doar atunci va fi absolvit de păcat. Şi minunea se întîmplă iar cîrja înverzeşte sub puterea iubirii. O iubire, cea păgînă este cea care îl condamnă, o altă iubire, cea pură, a devoţiunii absolute, este cea care îl absolvă de păcat. Credinţa şi iubirea, credinţa ca formă a iubirii veşniciei, iubirea în superlativ aduc mîntuirea. Or, tema centrală a poeziei lui Radu Ulmeanu, fruct al exemplarei lui devoţiuni faţă de artă, al credinţei sale în artă, această temă este tocmai iubirea într-o măsură ca la puţini alţi poeţi, întrucît versificatorii optează mai întotdeauna pentru o diversificare a tematicilor abordate, dar aici iubirea este prezentă pînă aproape la monomanie. Cînd am citit romanul lui Radu Ulmeanu, Chermeza sinucigaşilor, am fost izbit de insistenţa cu care autorul descrie scene explicit erotice. Procedînd astfel el era în ton cu neruşinarea dezlănţuită de liberalismul artelor, nu doar la noi ci pretutindeni în lumea liberă. Deşi îmi repugnă atîta insistenţă pe intimitate şi adesea chiar pe scabros, trebuie să recunosc că şi atari atitudini ţin de cultura înaltă şi că există o mistică a eroticii care o purifică de trivial. Se observă aceasta îndeosebi cînd Radu Ulmeanu îşi urmează exprimarea iubirii în poezie şi cînd explorînd sentimente nu doar că nu este vulgar, ci regăsim în acest registru tematic o celestitate, un angelism, ceea ce am identificat a fi impersonalitatea respectivului tip de lirism. Pentru a-i înţelege paradoxul trebuie să menţionez mai întîi ca există două moduri de a cunoaşte lumea: linear precum în cazul unei ţestoase care îşi vede lumea pe măsură ce înaintează prin ea, şi global precum vede pasărea în zbor care cuprinde întregul lumii sale dintr-o privire. Dacă în poezia de azi prevalează întîiul tip, realul asumat prin străbaterea lui, la Radu Ulmeanu, cu toată ardoarea inegalabilă, adesea de-o lubricitate parcă de-a dreptul asiatică, cu care abordează erotica, la el predomină al doilea mod de a privi, cel globalizant. Căci el nu vede în faţă, nu se vede cu precădere pe el însuşi ci extraneu lumii el descrie cu precădere spaţiile cosmice, mişcarea planetelor, căderea ritmică a anotimpurilor, alunecarea vremii ca de nori pe cerul vieţii, scurgerea inexorabilă a timpului. Pe aceste coordonate îşi înscrie el poezia erotică. Nu trăirile abundă aici ci doar retorica prin care sînt acestea evocate, o retorică inteligentă, amplă, plină de decoraţiuni poetice, copleşită de superbii lexicale. Prin felul în care procedează, Radu Ulmeanu încalcă una dintre cele mai teribile directive ale poeticii moderne, aceea care îndeamnă poetul să apuce retorica şi să-i sucească gîtul: Prends l´éloquence et tords-lui son cou! Tocmai în acest sens insinuez că el scrie pe stil vechi, de dinaintea exploziei acestui vers faimos. O poezie coerentă cu sine se identifică nu numai cu ceea ce ea este ci şi prin ceea ce refuză să fie. A lui Radu Ulmeanu exclude prozaismul, antipoezia, obiectualismul, resemnîndu-se cu conceptele clasice sau cel mult romantice. Şi tot astfel, neutilizînd modul eliptic în exprimare, incongruenţa, alunecările elementelor ce o compun în aluviuni incontrolabile, ea optează pentru desfăşurarea de limpezi şi ample retorici vorbareţe.

Capitularea poetului faţă de modurile lirice consacrate îşi are consecinţa în utilizarea tropilor poetici clasici, a formelor ştiute de poeţi din totdeauna. Fiindcă avem pe de o parte rima inedită în împerecheri spectaculoase, metafora strălucitoare, comparaţiile explozive, alegoria, oximoronul şi multe altele ca acestea. Iar pe de altă parte, pentru a-şi slăvi iubirea el scrie ode, imnuri, epitalamuri, sonete. La prima vedere constatarea aceasta poate să pară banală, căci oricărui poet îi este pînă într-un punct la îndemînă să abordeze aceste moduri lirice, deşi – trebuie spus – tot mai puţini o fac şi mai întotdeauna cu rezultate mediocre. Însă în acest caz, al lui Radu Ulmeanu, aş vrea să amintesc explicaţia care s-a dat dificultăţii de a scrie poezie în forma fixă a sonetului. A-ţi constrînge simţirea poetică să încapă în chiar ştanţa atît de rigidă a sonetului, s-a spus, este întocmai cum ţi-ai propune să obligi apa dintr-un rîu de munte să nu mai curgă în aval ci numai în amonte şi doar astfel să învîrtă roţile unei mori. Aşa ceva izbutesc doar magicienii harului poetic iar Radu Ulmeanu este unul dintre aceştia. În versurile sale nu sensibilitatea predomină ci inteligenţa. O inteligenţă lirică! Cum simt că nu am izbutit pe deplin să definesc acest tip special de lirism, voi mai da un exemplu de apropiere tipologică, de identitate de familie poetică. În prefaţa faimoasei antologii a poeziei franceze, din Pleiadele pariziene, nu sătmărene şi nici măcar bucureştene ci franceze, André Gide care o girează îşi aminteşte de o conversaţie avută cu un poet englez care îl interpelează cu francheţe întrebîndu-l cum îşi explică faptul că nu există o poezie franceză. Antologia la care mă refer este un răspuns abundent la respectiva presupunere negatoare. Şi atenţie!, englezul nu se referă la absenţa unei poezii specific franceze ci la faptul că, din punctul său de vedere, ceea ce francezii au publicat de-a lungul secolelor sub eticheta de poezie nu este deloc poezie ci sînt doar discursuri rimate în care poţi găsi spiritualitate, elocvenţă, exprimări virulente, pathos, dar niciodată poezie. Presupunerea tot engleză, exprimată în motto-ul textului respectiv, conform căreia este mai uşor să ştim nu ce este ci mai ales ce nu este poezia, îşi are reversul ei prin care s-ar admite ca, tocmai ştiind ce este, să ambiţionezi să te înscrii în canonul ei, propunîndu-ţi ceea ce cel puţin la o primă vedere este chiar imposibilul. Cu aceasta să te lupţi, tocmai cu ceea ce nu este cu putinţă, să scrii după legi consacrate, adică aşa cum au scris cei mari. Aceasta da temeritate! Pe această linie de orgolii se înscrie Radu Ulmeanu. Decît să caute originalitatea cu orice preţ, el preferă să-şi măsoare puterile înfăţişîndu-se, după expresia lui Arghezi, în priveliştea marilor morţi, escaladînd peretele cel mai abrupt, dificultatea maximă.

Ostentativ, am evitat să dau exemple din versurile poetului comentat, convins că prin citate m-aş fi folosit mai degrabă de un mod facil de a-i descrie opera. Dar, în final, iată un caz de virtuozitate dintr-o mai veche plachetă de versuri: Prăpastia numelui, 2009, p. 65. Sub titlul Glose se află aici un sonet care porneşte dintr-un vers clasic, denunţat de autor prin subliniere: „În orice om o lume  îşi face încercarea/ în orice lume-şi face-ncercarea Dumnezeu/ şi orice om e-o lume şi e greu,/ cum Dumnezeu îşi lasă în fiecare sarea.// Cînd numărul de oameni fi-va gata/ s-acopere pe-acela de stele-n univers,/ îşi va opri lumina usturătorul mers,/ o vor întoarce sfinţii în şanţuri cu lopata.// Şi-o vor mînca, răcită, din piatra caldă, sfincşi/ însufleţiţi deodată în purpurile serii,/ agili, sălbatici, lacomi, ca pieritorii lincşi.// Şi vor rămîne poate bucăţile puzderii/ în hala unui sculptor privind cu ochii stinşi/ cum mîna-i scînteiază din nou printre mizerii”. În încheiere, citez un sonet de adevărat maestru al poeziei de azi, pe care îl transcriu din volumul Ceea ce sîntem, 2016, p. 126: Facere: „Să te dezmierd de la o zi la alta/ cu-un cîntec, ori cu pensula, ori dalta/ mereu îmi vine, ca o sărbătoare/ a fiinţei mele tandre, muritoare// Să te înalţ iubito din tenebre/ cu braţ de stihuri devenind celebre/ sau chipul să ţi-l zugrăvesc, pierdut/ în ceţuri groase, ori să ţi-l cioplesc din lut// precum şi Dumnezeu făcu în zile/ de începuturi trup unei copile/ pe care-apoi suflă cu duhu-i sfînt// să dea viaţă stinsului pămînt,/ vreau cu-un sărut să te aprind şi  scutur/ ca-n zbor aripa candidului flutur”.

Revista indexata EBSCO