Jun 17, 2016

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Poezia la Iași

A devenit o obişnuinţă ca, în a doua parte a lunii mai, Iaşul să devină primitoarea gazdă a POEZIEI, creatori autentici şi inspiraţi ai genului, de pe tot arealul românesc, semnînd condica de prezenţă în amfiteatrele, sălile de spectacole, şcolile, lăcaşurile de cult sau în locurile special amenajate în aer liber. Fenomenul nu este o premieră în această parte de ţară. Mai ani trecuţi, în ambianţa Muzeului Literaturii Române de la Casa Pogor din Iaşi, la iniţiativa şi sub bagheta poetului şi directorului de atunci al instituţiei, Lucian Vasiliu, s-au desfăşurat de-a rîndul mai multe ediţii intitulate „Sărbătoarea poeziei”, de Bunavestira. Dar încă şi mai înainte, în cu drag şi nostalgic evocata perioadă interbelică, capitala Moldovei a găzduit o întrunire asemănătoare.

Insolita manifestare a fost acompaniată de desluşirile competente ale lui Ionel Teodoreanu, care şi-a început „apostrofa către poeţii ţării”, rostită la Teatrul Naţional, prin fireasca întrebare: „Ce-o fi însemnînd asta: Săptămîna Poeziei?”. Iată cavalcada celorlalte interogaţii, iscate de „ciudata” prezenţă a poeziei în spaţiul public:

„Un nou bir? O fi obligat tentaculara fiscalitate a vremurilor noastre pe toţi contribuabilii ca, în decursul acestei săptămîni, să cumpere toate cărţile intitulate Poezii ale literaturii băştinaşe?

O fi obligat Ministerul Sănătăţii pe fiecare cetăţean să înveţe pe dinafară, în zilele acestei săptămîni, cîte o poezie, cu caracter de vaccin poetic?

O fi hotărît statul ca, de-a lungul acestei săptămîni, mamele să nască numai poeţi?

O fi obligat Camera Deputaţilor pe aleşii, mai mult sau mai puţin docţi, sau semi, ai naţiunii, să-şi potcovească dialectica parlamentară cu rimele pegasului, timp de o săptămînă?

O fi făcut Direcţia Poştelor un liric apel la toţi cei care scriu scrisori ca, în decursul acestei săptămîni, să scrie numai scrisori de dragoste, timbrîndu-le cu o marcă pe care s-a imprimat chipul lui Eminescu?

Sau s-o fi hotărît guvernul ca, timp de o săptămînă, să suprime complet impozitele, să plătească lefurile funcţionarilor şi pensiile pensionarilor, să fie generos, ocrotitor şi bun, în aşa măsură încît să fie toată ţara poetizată prin fericire, şi guvernaţii să iubescă pe guvernanţi aşa cum îl iubea Julieta pe Romeo, şi toată ţara, de la Nistru pînă la Tisa, să aibă un aspect idilic?” [O săptămînă cînd trebuia să descindă la Iaşi tot ce are Ţara mai ales, în „Lumea” (Iaşi), An. XIII, nr. 3543, 21 apr. 1930, p. 2-3].

Întrebări retorice, evident, la care nimeni nu va catadicsi vreodată să răspundă, pentru că… Încercînd să desluşească tainele scăderii interesului pentru poezie, pentru lectura acesteia, Ionel Teodoreanu consumă cu problematizări existente şi astăzi, iar unele dintre răspunsurile sale ni le putem asuma şi noi:

„După război, versurile poeţilor noştri nu mai trăiesc; volumele de poezii, inerte ca mîinile împăraţilor morţi, stau în raclele vitrinelor librăriilor, cu sceptrul visului în ele. Care să fie cauza acestui discredit al poeziei? Să fie oare epigonismul poeţilor de astăzi? Bicisnicia talentelor de astăzi faţă de vigoarea talentelor înaintaşilor? Cred că nu. Eminescu e unic ca şi Ceahlăul; el nu poate fi un criteriu. Eminescu n-a aparţinut cutărei epoci; el nu e localizat în timp. Aşadar, lăsînd la o parte pe Eminescu, a cărui poezie, depăşind pămîntescul, e un fel de Cale Lactee a spiritualităţii româneşti, toţi ceilalţi poeţi de dinainte de război îşi au egalii lor în poeţii de după război. Un Arghezi poate fi opus oricărui poet al vechii Românii; dacă nu-l va depăşi prin înălţimea visului, va fi cel puţin egalul aceluia.

Aşadar criza poeziei de astăzi nu-şi are cauza în calitatea producţiunii, ci în psihologia consumatorilor. […]

Dar sunt şi cauze mai superficiale, mai puţin esenţiale decît aceasta, care explică insuccesul actual al poeziei. În primul rînd, înmulţirea distracţiilor. Patefonul, radiofonul, cinematograful sonor, iată atîtea izvoare de distracţie cotidiană, la îndemîna oricui, care au contribuit ca vechea distracţie cotidiană, cartea de versuri, să se demodeze, să cadă în desuetudine, ca toate jucăriile prea vechi”.

În sfîrşit, discutînd despre „Semnificaţia spirituală a săptămînii poeziei” (pe lîngă semnificaţia comercială, editorială), ghiduşul romancier ne deschide ochii (şi asupra situaţiei de astăzi, cu sau fără alegeri locale):

„Cînd într-o crîşmă de rohatcă s-au îndesit prea mult mirosurile grele, duhoarea băuturilor spirtoase şi fumul de ţigări, deschizi fereastra să intre aerul curat care aşteaptă afară pe cei care vor să-l primească.

Iată: în această ţară în care pute politicianismul trei sute şi mai bine de zile pe an, s-au deschis ferestrele, o săptămînă numai, ca să intre aerul desprins din mările amare ale stihului eminescian şi dulcile miresme ale dumbrăvilor lui Sadoveanu.

Semnificaţia spirituală a acestei săptămîni? Cînd urechile ţi-s năuce de răcnetul abject şi de sudălmile gloatelor din stradă, asculţi cu desfătare noaptea respiraţia muzicală ca un preludiu de harfă a greierilor şi cîntecul de fluiere naive pe care-l spune guşa păsărilor nopţii.

Iată: în această epocă dominată de răcnetul de triumf sau de ură al politicianismului îndestulat sau flămînd, să răsune o săptămînă glasul românilor care-au aparţinut, şi înainte de moarte, mai mult cerului decît pămîntului, şi-n care glas s-a născut muzica noastră. […]

Vra să zică, doamnelor şi domnilor, e bine şi se cade ca, în aceste vremuri porcine prin materialismul lor, să răsune şapte zile deasupra tumultului cotidian glasul marilor poeţi, ca un freamăt amplu de păduri şi ca un zvon întins de mări.

E bine ca în aceste vremi în care ne apare ţara împărţită prin hotarele de gunoi ale partidelor politice, să ne apară ţara unificată prin marele hotar al azurului românesc”.

Şi pentru ca să fie foarte clar de ce o manifestare de amploarea aceleia la care lua parte (Liviu Rebreanu, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români ş.a., nu binevoise să calce „hotarul” Iaşilor – de unde titlul destul de amar al articolului) trebuia să aibă loc în „Oraşul celopr şapte coline”, iată cum îşi încheie Ionel Teodoreanu pledoaria:

„Noi, moldovenii, am dat ţării cultura, spiritualitatea, cea mai înaltă ideologie politică, realizată practic – ce-i drept – de alţii, «spiritul critic» şi, mai presus de toate, poezia. E suficient, în această ţară, să pomenim de cronicarul Ion Neculcea, de Mihai Eminescu şi de Mihail Sadoveanu, pentru ca să numim cele trei piscuri care domină întreaga poezie românească. Iată de ce, în ţara românească, sărbătoarea poeziei trebuie să fie sărbătoarea Moldovei, sărbătoarea Iaşului”.

Revista indexata EBSCO