Jun 17, 2016

Posted by in Istorie literara

Mihai VORNICU – Fantasticul creștin și folcloric la Gala Galaction

Născut în 1879, Grigore Pişculescu – identitatea mireană a părintelui Gala Galaction – debutează precoce cu critică de simpatie în revista Liga ortodoxă a lui Alexandru Macedonski, continuînd apoi cu proză şi poezie în gazete bucureştene ori provinciale. Foarte curînd prefaţează amical şi nu fără teribilism opul unui romancier imberb, N.D. Cocea – conşcolar şi „veniamin al cenaclului literar din strada Semicerc” –, încît prestigiul în generaţie e definitiv, după cum aflăm din Memoriile lui Eugen Lovinescu, atunci elev al Liceului internat din Iaşi, neglijabil mai tînăr. Oricum, junele colegian Pişculescu făcuse complexul muzelor şi se ştia poet. Dintre amicii de promoţie de la liceul Sf. Sava – unde profesori de română erau Ioan Suchianu, intim al lui Caragiale, şi Ion Bianu, viitor academician –, istoria literară a mai reţinut numele lui Tudor Arghezi, N.D. Cocea, V. Demetrius, Charles Drouhet. Idoli naţionali îi sînt Eminescu, Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc, Gherea; străini – Alphonse Daudet, Zola, Sar Péladan, Flaubert, Huysmans, fraţii Goncourt (stimulat de precedenţa acestora din urmă, ţine şi el un jurnal, documentîndu-se pentru capitolul high-life de la un coleg de neam boieresc). Ceea ce frapează principial în această listă (care se completează cu Chateaubriand, Lamartine, Baudelaire, Anatole France, Sienkiewicz, romancierii ruşi, în anii de studii teologice) este cvasi-contemporaneitatea absolută a cunoştinţelor şi preferinţelor sale literare. Dintre antici, fără îndoială împins şi de cerinţe şcolare, îi citise pe Plutarh şi Xenofon: absenţa culturii clasice sistematice îl distinge net de scriitorii clericali francezi, nutriţi pînă la saturaţie cu autori greci şi latini. De fapt, gustul clasicităţii solide îi lipseşte. Nu însă şi cel al decorativului clasicizant, căci, combinînd reminiscenţe livreşti (între care foarte probabil egiptologul Gaston Maspéro şi mai ales egiptofilii Th. Gautier şi J.-M. Heredia, poate avînd în minte şi precedenţa unui poem al lui Eminescu), compunea în 1897 o exemplar parnasiană Auroră mistică – miniatură cu desen în peniţă şi jubilaţii vizuale, unde Egiptul apare delicat hieratic, ca peisajul stampei extrem-asiatice:

„Zorii, printre piramide, crapă gene de coral şi privind, de revenire, pe Egiptul tebanit regăsesc, hotar pustiei, trinitatea de granit, iar pe Nil durează-n aur pod din mal şi pînă-n mal. […] Sus, în templu, melopee şi fiori de harpă-nvie, şi pe flacările sfinte ce-n fum galben se topesc din potirele de onyx curge mirul arăpesc: lui Ammon, întru mărire şi parfum şi melodie”.

De la început Galaction se sileşte deci către calofilie, şi jocul favorit, devenit scop în sine, este descrierea de compunere bine condusă, preocupat de a transpune prin cuvînt subtilităţi picturale, uneori cu frenezie imagistică facilă. Scrisul „artist”, ornamentaţia livrescă l-au tentat întotdeauna, chiar cînd vocaţia spirituală l-a îndreptat profesional şi sufleteşte spre universul ecleziastic. Scriitorul însuşi a trăit încordarea dublei chemări concomitente, cea a frumuseţilor estetice, lumeşti, guvernate de muze, şi cea a austerităţii apostolice, închinate sacrificiului christic. Turnura frazei e adesea căutat retorică şi are un iz desuet:

„O, tristeţi ale psihologiei monahale! O, Îndurări Cereşti, fiţi iar şi iar, umil solicitate! Iertaţi ţinerea mea de minte, de este un păcat! Stropiţi cu isop curăţitor chihlimbarul vinovat că a prins şi-a reţinut, atîţia ani, această graţioasă coleopteră a amintirii” (Trandafirii).

 

Încît, în mai toate nuvelele şi romanele sale, structura conflictuală e dilematică, şi termenii sînt aceştia: tentaţia existenţei senzoriale, ordinea temporală – de o parte, deliciile transcendente, ordinea spirituală, de cealaltă. Personajele lui masculine, avataruri virtuale, sînt frămîntate de tensiunea sintezei dacă nu a imposibilităţii de a concilia aspiraţiile artistice şi pămîntene, adică universul senzorial, epicureic – cu veleitatea ascezei, ori pur şi simplu cu datoria de bun creştin, cum vedem în povestiri ca O stea în fereastra lui Manolaş, De la noi la Cladova sau în amintirea-parabolă Trandafirii.

Această bipolaritate psihică transpare la nivelul tehnicii scriiturii: mozaicul stilistic căutat, minuţia asocierii inedite şi chiar şocante a neologismului cu arhaismul bisericesc, obişnuit în sintagma determinat-determinant, l-au făcut cîndva să treacă drept scriitor modernist. De fapt, dispoziţia sentimentală e a micului romantism, înduioşat şi moralizator. Cînd cultivă reverii pe tema qui ante nos, poetizează în limite decente şi fără mare aparat arheologic: substanţa altor povestiri, Plecarea Drozileii sau Caligraful Terţiu, de inspiraţie livrescă antică, este fantazarea în marginea operei sale monumentale, noua traducere a Bibliei, pe care a dus-o la capăt în colaborare cu colegul preot-profesor Vasile Radu (publicată în 1936). În romane – Doctorul Taifun, Papucii lui Mahmud (cel mai bun, totuşi) ori Roxana (neterminat) –, tezismul mai degrabă naiv al demonstraţiei etice şi fraza declarativă amestecă preţiozităţi sentimentale cu reminiscenţe livreşti neasimilate total, pe tonul predicii din amvon, care evocă pilde spre a ilustra precepte moralizatoare: textele par astăzi vetuste şi stîngace.

Latura cu adevărat rezistentă a literaturii părintelui Gala Galaction este însă proza fantastică. În basmul mitologic grecesc, eroul Bellerophon, călare pe armăsarul înaripat Pegas, dăruit de zeiţa Athena, ucide îngrozitoarea Hymeră. Pegas e cal, acesta fiind mijlocul de locomoţie curent; cu aripi, fiindcă aripa e organul distinctiv al păsării, prin urmare al zborului. Hymera însăşi, monstru imposibil, se compune dintr-un leu şi o capră egal înjumătăţiţi, avînd şi coadă de dragon. Animalul fabulos – fie binefăcător şi aliat, fie malefic – este vasăzică o combinaţie a celor reale: imaginaţia, oricît de fantastică, nu depăşeşte universul vizibil decît prin proporţii şi amalgamări neaşteptate, acceptabile totuşi în logica aparte a asociaţiei metaforice ori a reprezentărilor virtuale. Confundarea regnurilor şi a speciilor decurge în mod firesc, şi e greu de precizat unde sfîrşeşte metafora şi începe fantasticul: într-o povestire a lui Galaction, morarul-vrăjitor Călifar avea „barbă sivă [= căruntă], sprîncene de muşchi uscat, nasul – cioc de cucuvaie” (Moara lui Călifar). De vîrstă matusalemică, moş Călifar pactizase faustic cu Necuratul, şi nu putea muri decît ucis. El are puteri magice, căci voinicul Stoicea, atingînd apa iazului fermecat al morii, trăieşte în cîteva clipe o viaţă întreagă de iluzorie ascensiune socială, tot aşa cum în O mie şi una de nopţi sultanul Eghipetului, cufundat nici măcar un minut în baia vrăjită de vizir, se crede mutat vreme de şapte ani în existenţa mizeră a unui biet tăietor de lemne, dar păstrează conştiinţa identităţii cu sine însuşi (iată şi ideea relativităţii timpului!). Magia aceasta este curat onirism şi hipnoză: teoria lui Hasdeu despre geneza onirică a basmului nu e deloc o inepţie. Însă e de remarcat importanţa elementului acvatic în practica magică. Primordialitate cosmică în filozofia antică, nelipsită în ritul descîntecului, apa purifică prin abluţiune sacră, săvîrşind taina iniţierii, în religia creştină. Pentru vechii greci, simbolul cameleonismului morfologic este Proteus, zeitate marină, iar la hotarele infernului, dincolo de care se intră pe alt tărîm, al morţilor, se află fluviile Styx, Acheron şi Lethe. Eresul popular atribuie deci apei virtutea osmozei între lumi, între real şi supranatural. În altă povestire (Mustafa-efendi ajunge Macarie monahul), turcul Mustafa, pasionat de disputa ideologică, dialoghează contradictoriu cu ava Pahomie, fiecare pledînd pentru unicitatea şi adevărul exclusiv al propriei religii. Se cere ca test divinităţii un miracol care să infirme logica circuitului sezonier al apei în natură. Musulmanul primeşte pragmatic revelaţia, cum apostolul Toma Necredinciosul din Scriptură, şi e gata să asiste la materializarea arabo-morfică a lui Dumnezeu:

Cu ochii la cer, cu mîinile pe piept, turcii aşteptau acum să vadă, coborînd în burnuz de omăt, pe însuşi Dumnezeu atotputernic”.

Chiar în epicul de pitoresc balcanic, apa fluvială capătă aspect cvasi-fantastic:

„Şi cu luna plină în dreapta noastră, şi cu Soleima culcată în fundul bărcii, ne-am întors pe ţărmul românesc. Nimeni nu mai spunea nici un cuvînt; lopeţile cădeau în apă ca în untdelemn” (Soleima1).

Locul zis Copca-Rădvanului, din povestirea cu acest titlu – altă istorie a unei iubiri interzise –, se află pe rîul Olt:

„Rădvanul zbura pe cale… Dar cînd au ajuns unde e astăzi Copca, pămîntul a pierit de sub copite, cum piere gheaţa în rotocolul copcii! Şi rădvanul miresei, şi alte două-trei s-au dus pe apa Oltului, în Copca-Rădvanului! Dar nu era întîmplare, ci lucru necurat”.

Imaginea se anticipase prin viziune magică, fiindcă Safta chelăreasa, mama lui Mură lăutarul, îşi prevenise fiul de nenorocirea care-l pîndea, bocindu-l de viu:

„Mămucă, mămucă, […] căci te-am văzut în rădvanul de nuntă, şi apoi pe tine şi pe ea îmbrăţişaţi şi morţi în fundul Oltului, şi pe blestemata de mine m-am văzut cu un stol de corbi pe cap…”

Vioara lui Mură ţîşneşte la faţa apei, arzîndă, cîntînd şi jucînd, „prin mişelia diavolului”. Atunci vlădica de Rîmnic iese cu soborul preoţesc şi sfintele odoare, spre a sluji de dezlegare: „Vioara s-a stins şi a pleznit ca un butoi. Iar Oltul, dezvrăjit, a aruncat pe mal, la lumina făcliilor creştine şi la vederea poporului adunat, pe Mură şi Olena, îmbrăţişaţi şi morţi”.

Iată un miraculos de început de lume, în care creştinismul coexistă cu elementul magic păgîn. Dumnezeu şi Satana se combat vizibil, în atmosfera de aură mistică şi basm biblic a legendelor hagiografice apocrife; vlădica, soldat al lui Hristos, sfărîmă farmecul, aşa cum centurionul canonizat sfîntul Gheorghe ucisese balaurul. Aici cadrul istoric se poate stabili, cel puţin la limita inferioară: episcopia Rîmnicului datează de la mijlocul veacului XVI. Evul mediu românesc nu respinge atemporalitatea mitului, şi legenda îndrăgostiţilor înghiţiţi de apele Oltului rămîne în zona fabuloasă a basmului. În Povestirile lui E. T. A. Hoffmann, autor fantasc care scrie cu un secol înaintea lui Galaction, supranaturalul se interferează cu tabietul casnic al burgheziei germane de la 1800; acolo efectul este bufon şi satiric, de o poezie stranie, pur joc al unei fantezii fascinate de grotesc şi de fenomene paranormale în acelaşi timp. Imaginaţia înclinată spre dincolo de real a lui Galaction se manifestă însă doar pe tărîm folcloric şi în marginea textelor biblice, fără alunecări către interpretări ori speculaţii culte (afară poate de Moara lui Călifar). Vocaţia romantică a simbolurilor cosmice ori geologice lipseşte: caracteristic îi este acest fantastic mic, de atmosferă şi tablou. Pa-gini excelente se găsesc răspîndite în proze de demonstraţie etică şi creştină. În Dionis Grecoteiul, personajul Nicolachi cavalcadează ca într-un coşmar, cum Mihnea din poemul lui Bolintineanu, în noaptea pluvioasă. Iarăşi elementul acvatic, acum revărsat paroxistic, dar posibila mutaţie magică rămîne echivoc la viziunea diluviului care îneacă şi amestecă apocaliptic străfundurile cerului cu pămîntul şi cu puhoaiele de apă:

„Cîrduri de ciori goneau buimace spre adăposturile ghicite în zare. Un copac uscat stătea departe în cîmp, în atitudinea sucită a unui schilod care cere de pomană. Cu o creangă răzleţită, ca o mînă întinsă, cu trunchiul zgîrcit, ca nişte genunchi       infirmi, cu aeru-I de milog stăruitor, acest copac stîrni mînia cerului, şi o palmă înfricoşată îl risipi în ţăndări. Trăznetul se frînse asupră-I cu un zgomot asurzitor, care clătină temeliile lumii, iar ploaia căzu deodată în valuri de păcură, peste tot ce se putea vedea şi recunoaşte. Se întuneca profund şi fulgerile începură un galop fantastic, pe drumul nostru cel plin de spume şi clocote. Şi ca un demon prigonit, Harap şi eu goneam-goneam, sub galopul fulgerilor prigonitoare. […] Căci ploua ca în nopţile Potopului, şi fulgerile se încurcau pe întinderea înecată, ca nişte lilieci de flacăre, din zece în zece clipe, şi sub aripile luminoase, scuturate brusc de întuneric, calea mea se făcea, prin apă, tot una cu cîmpia”.

Contorsionarea atmosferică şi ţinuta îndrăzneţ-suspicioasă a eroului amintesc şi scena furtunii nocturne din nuvela La hanul lui Mînjoală al lui Caragiale, care speculează jocul ambiguu dintre pornirile erotice şi puterea malefică a magiei.

Povestirea În pădurea Cotoşmanei schimbă fantasticul acvatic în fantastic forestier. Imensitatea profundă a pădurii se învecinează cu sentimentul infinitului marin. Pădurile basmelor germane şi scandinave sînt populate de spirite, contactul muritorilor cu fiinţele transcendente, de pe „tărîmul celălalt”, avînd deci loc în mediul vegetalului luxuriant şi impenetrabil; la fel, folclorul românesc ne arată ţară împădurită, cu bogăţii lignoase. În istorisirea lui Galaction, zece negustori chiaburi, încheindu-se tîrgul de la Roureni, leagă tovărăşie de întoarcere şi, după un chef sadovenesc, înnoptează într-o pădure terifiantă, care trezeşte nelinişti:

„Fiecare avea puşca lîngă el şi mînca fără risipă de cuvinte, strecurînd priviri bănuitoare printre trunchiurile sîngeroase şi sinistre. […] Iar crucile care sîngereau în cimitir, la para focului de sub troiţă, erau leit aceste trunchiuri de goruni, care năluceau şi se stingeau pînă departe, în adîncul tremurător şi plin de spaime. Cîte iele, ce şoimane, cîţi tîlhari nu şi-or da coate şi nu ne-or pîndi dincolo de unde ajunge geana focului!…”

Un oarecine cu păr de vulpe şi trup de om, ivindu-se de după trunchiul de copac ori chiar din trunchi, tămîiază tabăra cu o mînă de mort, şi oamenii adorm „un somn necurat şi cusut la ochi cu aţă descîntată”. Mantu Miu, rămas în afara perimetrului fermecat, îl împuşcă pe vrăjitor; atunci „pădurea se dădu peste cap şi clocoti ca un urcior care plezneşte în foc”. O slugă isteaţă sparge vraja, învîrtind invers mîna de mort şi luînd pe cap căciula vrăjitorului. Se vădeşte că acesta nu fusese indigen (atitudini xenofobe există în folclor): purta lenjerie străină, pe deasupra ţinînd în tolbă o sticlă de rachiu nemţesc şi un catastif cu „slove pe care n-a putut să le citească nici un po-pă de pe Cerna”. Îngropată lîngă defunctu-i stăpîn, mîna de mort îşi păstrează virtuţile magice: scobeşte pămîntul şi fuge – „ca un păianjen al iadului”.

Istoria lui Andrei hoţul deghizează fabulos penitenţa monahală. Isprăvile tîlharului sînt baladeşti: el ucisese nouăzeci de oameni în nouăzeci de hotare. Înspăimîntîndu-se, cum juna novice Veronica din Maica Rahila şi sora Veronica (altă povestire pilduitoare), de viziunea supliciilor din iad, hotărăşte să-şi răscumpere păcatele prin schivnicie, dar mai ucide nouă duhovnici care refuzau să-l primească înarmat. Al zecelea, cuviosul Nil, îl încuie în biserică, aruncînd cheia, la sugestie divină, în heleşteu; Andrei stă uitat un veac, căci în basm ispăşirile sînt biblice, pe durata unui ev. Sorocul împlinindu-se, cheia îi e întoarsă lui Nil printr-o mreană pescuită, care o înghiţise2:

Cu cheia trimisă înapoi de Domnul, cuviosul Nil încercă să găsească poteca bisericii din munte. Dar brazi şi fagi crescuseră în poteca de odinioară! Cu înduioşare, Nil îşi revăzu bisericuţa, smulse bălăriile din pragu-i şi rîcîi muşchiul care ascunsese încuietoarea. Deschise uşa cu greutate şi intră înăuntru. Ce să vezi? Înaintea fiecărui sfînt de pe perete era cîte o groapă de cinci-şase palme, iar în faţa Domnului şi a Maicii Domnului: două gropi, ca două morminte; şi într-una din aceasta era Andrei”.

Hoţul bătuse mătăniile rînduite canon; acum, mai şi împuşcînd el între timp un asasin de melodramă venit în biserică să consume himeneul cu victima, i se acordă absoluţiunea prin împărtăşanie:

„Şi cînd […] a primit prea curatul trup şi prea curatul sînge, Domnul, din icoana împărătească, i-a răspuns: Astăzi vei fi în rai. Iar trupul lui Andrei s-a risipit pe lespezi, oscioare şi ţărînă”.

Descompunerea bruscă a mortului a cărui viaţă se lungise nenatural vine tot din fantasticul folcloric, cum vedem într-un basm din Ispirescu: „O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cîrlig în chichiţă [= lădiţă], şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărînă” (Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte).

În fine, legenda hagiografică Crăciunul sfîntului copil Feodor este o poveste tristă cu final apoteotic. Subiectul brut – moartea prin îngheţ a unui copil sărman, chiar în noaptea naşterii lui Hristos – apăruse şi la danezul Hans Christian Andersen (1805-1875), într-o istorisire încă mai cumplit de amară, Fetiţa cu chibrituri. Acolo însă sensul povestirii este totodată un protest apăsător şi patetic faţă de indiferenţa şi de nemila trecătorilor, fiindcă scena se petrece pe străzile înzăpezite ale unui mare oraş, care se pregăteşte de sărbătoare; la Galaction, mica tragedie se transformă blînd în spectacol feeric.

În mitologia greco-romană, copilul apăruse accidental, şi atunci cu calităţile specifice ale aceluiaşi ins matur. Zeul Hermes, abia născut, iese din scutece şi fuge pînă în Tessalia, spre a fura cirezile fratelui său Apollo – el fiind divinitatea protectoare a hoţilor. Semizeul Heracles, personificînd virilitatea marţială, îşi începe şi el vitejiile tot din leagăn, căci sugrumă doi şerpi trimişi de geloasa Hera să-l ucidă. Cu vorbele Cidului din piesa lui Corneille, am zice că „valoarea nu aşteaptă numărul anilor”. Spiritul antic s-a prelungit în arta bizantină, şi pictura religioasă ortodoxă a reprezentat copiii ca adulţi la scară redusă: pater şi filius sînt arătaţi a fi, în sens geometric, figuri asemenea – cum vedem în tabloul votiv care reprezintă familia ctitorului, la intrarea în bisericile noastre. Creştinismul, totuşi, îl adoră pe puer, sub chipul pruncului Isus. Condiţia infantilă fiind inocenţa, se deduce harul, în baza textului evanghelic: „Tată, Doamne al cerului şi al pămîntului; Te laud că ai ascuns aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor” (Luca, 10, 21). Sanctitatea copilului Feodor este, vasăzică, intrinsecă vîrstei binecuvîntate. Pe de altă parte, povestea lui Galaction ilustrează miraculosul oniric al universului infantil – de data asta în aspect mistic –, fiind comparabilă, în planul literaturii române, delicatei Dumbrave minunate a lui Sadoveanu. Este memorabilă viziunea însufleţirii imaginilor de sfinţi zugrăvite pe pereţii bisericii, ca într-o altă povestire a lui Andersen, unde personajele dintr-o pictură ies de pe pînză şi prind viaţă, sub ochii încîntaţi ai copilului. Acum, delirul adus poate de febra din pragul morţii lui Feodor declanşează percepţia fantastică; mirajul, auditiv şi vizual totodată, suprapune chipuri ştiute şi armonizează difuz sunete melodice: „Şi au venit spre catapiteasma luminată şi ferecată în aur. Feodor ar fi voit să prindă un cuvînt, ori de la cîntăreţi ori de la preot, ca să-şi dea seama unde se găseşte sfînta slujbă. Dar atunci, preotul se iveşte în Uşile împărăteşti, îmbrăcat în podoabă mare, şi Feodor vede cu uimire că nu era părintele Vasili din Dobrodolsk… Nu era părintele Vasili, ci părintele Grigori, crescătorul lui Feodor şi mutat la cele veşnice acum doi ani. […] Ceaţa pămîntească se risipi de pe sufletul lui Feodor, şi el stătu răpit de dragoste şi de evlavie: catapeteasma era toată vie! Sfinţii nu erau zugrăviţi, ci stăteau aevea în pervazurile lor de aur”.

Cum se vede, la Gala Galaction, adînc creştin, moartea e nu un sfîrşit, ci un rit de trecere spre altă lumină.

 

Note:

  1. Soleima e o romanţă de amor transpusă prozaic, în decor exotic levantin – tablou de serie înfăţişînd „răpirea din serai”; Galaction reia la propriu şi cu seriozitate un subiect pe care Caragiale îl folosise rizibil spre a-l pastişa pe Bolintineanu (Paşa din Silistra, 1912): „Paşa-şi scuipă-n barbă şi rînjind scrîşneşte,/ Roşu e la faţă, fruntea îi păleşte,/ Îşi trage hangerul, i-l înfige-n sîn,/ Ea cade – el rîde, demonul bătrîn. «S-o luaţi de-aicea, trimiteţi-o dar,/ Acelui nemernic, acelui murdar!»/ Astfel îşi răzbună un paşă trădat,/ Trădat mişeleşte şi dezonorat”. Gustul lui Galaction pentru pitorescul turcesc vine, pe de-o parte, din contactul direct cu lumea dunăreană (Pişculescu-tatăl, prototipul posibil al personajului Nicolachi Piua-Petri din Papucii lui Mahmud, era un balcanic: „povestea cu farmecul oamenilor din răsărit”), pe de altă parte din stimulente romaneşti. Admiraţia pentru literatura lui Pierre Loti e declarată: „Se ştie că marele vrăjitor al cuvîntului, maestrul visului exotic, Pierre Loti, adora islamul şi-i ţinea pe musulmani drept oamenii cei mai înţelepţi şi mai cinstiţi de pe pămînt. […] Încep să-l înţeleg pe Pierre Loti” (La Mangalia).
  2. Iată motivul „inelului lui Polycrates”, cu sorgintea în Istoriile lui Herodot, care vor fi circulat printre cărţile populare: traducerea manuscrisă zisă „de la Coşula” e datată de Nicolae Iorga de la jumătatea sec.XVII. De aici, anume episoade s-au asimilat în circuitul folcloric, căci întîlnim ecouri neîndoielnice ale temei la Anton Pann şi Petre Ispirescu. Altă filieră posibilă este tot o carte populară, Halima, care cuprinde poveşti din O mie şi una de nopţi, unde motivul „inelului pierdut şi întors la stăpîn” e pus în scenă în împrejurări epice şi morale diferite; această versiune a schemei trimite spre o sursă paralelă, de fond încă mai vechi, comun poate cu originea îndepărtată a motivului la Herodot însuşi. Semnificaţia imediată a variantei, desigur, diferă de cea din Herodot, dar sensul ultim ilustrează tot echilibrul şi armonia universului.

 

Revista indexata EBSCO