Jun 17, 2016

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Ibrãileanu, mai mult decît un mare critic

S-au împlinit în această lună mai 145 de ani de la naşterea lui Garabet Ibrăileanu, după ce în martie trecuseră opt decenii de la moartea sa. E. Lovinescu mărturisea că este critic, nimic mai mult, dar nici mai puţin. Ar fi putut spune despre sine acelaşi lucru adversarul său de la Iaşi, cel pe care Călinescu l-a supranumit „Taine al nostru”?! Este şi el critic, un mare critic, şi încă unul de direcţie, despre care Mihai Ralea afirma că a avut un rol comparabil doar cu cel al lui Maiorescu. A scris studii şi eseuri care au devenit clasice. Dar a fost şi este mult mai mult decît critic. A condus timp de 27 de ani „Viaţa Românească”, revistă căreia, zice Călinescu, i-a stabilit o doctrină pe care „a dezvoltat-o pînă la proporţiile unui sistem de estetică”. Ca teoretician şi sociolog al culturii ocupă un loc de prim plan în istoria ideilor şi gîndirii româneşti. Eseul „Spiritul critic în cultura românească”, deşi fatalmente datat, nu şi-a pierdut cu totul valabilitatea, iar din multe puncte de vedere este de o frapantă actualitate. În ce priveşte stilul, şi-a păstrat o remarcabilă prospeţime în comparaţie cu alte scrieri similare. În a sa „Istorie critică..”, Nicolae Manolescu observă bine: „Atît Istoria civilizaţiei a lui Lovinescu, cît şi studiile lui Zeletin, Motru şi ale celorlalţi par, pe lîngă Spiritul critic, lovite de somnolenţă ideatică şi stilistică”. Apoi, marele critic a fost şi un inegalabil şi fascinant profesor, potrivit mărturiilor tuturor celor ce au avut norocul să-i fie studenţi sau colaboratori la Universitatea din Iaşi. Ibrăileanu a reprezentat tipul magistrului în sensul cel mai deplin al cuvîntului: magistrul a zeci de promoţii de studenţi şi a trei generaţii de scriitori.

Stilul lui Ibrăileanu – scrie Eugen Simion în eseul introductiv la ediţia critică apărută nu demult în colecţia Opere fundamentale şi coordonată de eminentul cercetător şi istoric literar ieşean Victor Durnea – „este lipsit de frumuseţe (în înţeles literar), nu însă şi de fineţe, care-i vine din însăşi calitatea observaţiei”. Frumuseţea stilului lui Ibrăileanu vine, cred, şi din fervoarea ideatică, din enorma capacitate de a trăi şi a iubi opera literară şi opera de artă în general, cu alte cuvinte din implicarea sa sufletească, cu atît mai remarcabilă la un cumpănit ca el, cum îl caracterizează Eugen Simion. Un cumpănit ardent, aş spune. Ceea ce dă o strălucire şi o vibraţie aparte discursului său. Ibrăileanu poate fi uneori prea „obiectiv”, prea „ştiinţific”, a şi preconizat aşa numita „critică ştiinţifică”, dar niciodată placid, niciodată, cu vorbele lui Manolescu, plictisitor ideatic şi stilistic.

Autorul amintitului eseu introductiv al ediţiei critice de care dispunem acum subliniază că Ibrăileanu este un redutabil critic de proză şi un moralist în linia marilor moralişti francezi şi a marilor scriitori ruşi. Avem de-a face, mai spune Eugen Simion, cu un spirit complex, unul al contrastelor. În fine, mentorul „Vieţii Româneşti” e un tradiţionalist capabil de o nebănuită deschidere spre modernitate şi nu „un rătăcit” în epoca lui Proust. Este, aş remarca, fără a mă juca cu cuvintele, un modernist care însă nu-şi reneagă tradiţionalismul, ci, aşa cum e şi firesc, şi-l asumă. Criticul „chirurg” şi cititorul de mare performanţă Ibrăileanu, căruia Valeriu Cristea i-a schiţat un portret de neuitat în amplul său eseu consacrat spaţiului lecturii şi celor o mie şi unul de spaţii ale literaturii, se lasă contaminat spiritual, afectiv, de operă şi de lumea ei. Cine i-a citit antologicul eseu despre tipologiile lui Caragiale nu poate să nu fie tulburat de această intervenţie a vocii naratorului critic, cum o numeşte Eugen Simion: „Iubite maestre, primeşte sentimentele de admiraţie şi de recunoştinţă ale unui om din generaţia care te-a priceput şi te-a iubit mai mult, pe care l-ai făcut de atîtea ori fericit, din liceu, cînd te cetea pe furiş la spatele colegului Balaban, şi pînă azi, cînd opera d-tale, pe lîngă acel rîs al inteligenţei, care e supremul bine, îi provoacă şi un sentiment de melancolie pentru contemporanii săi – ai noştri –, Rică, Nae, Chiriac şi ceilalţi. Au fost atît de vii pentru mine, că-mi închipui c-au îmbătrînit şi ei”.

Marcat fatalmente de spiritul secolului XIX, Ibrăileanu, acest învingător smerit, cum îmi apare dintr-o fotografie ce o am în faţă, dispune de o excepţională intuiţie care, cu expresia plastică a lui Eugen Simion, îi permite „să sară dincolo de umbra obsesiilor sale”. Criticul de la faimoasa „Viaţa Românească” nu putea rămîne prizonierul unui timp, al unui curent şi cu atît mai puţin prizonierul unei mode. Spirit contradictoriu, unele aprecieri ale lui Ibrăileanu pot fi nedrepte sau greşite. Că nu-i place, de pildă, poezia lui Macedonski întrucît ar fi, zice el, lipsită de realism (?!) nu e numai o chestiune de gust. Sau, deşi preocupat mereu de adevăr şi de respectarea lui, istoricul şi sociologul culturii care relevă rolul capital al lui Gheorghe Asachi privind deschiderea noastră culturală, nu-l evidenţiază şi pe cel al lui Heliade Rădulescu. În fine, pentru a mai da un exemplu, faptul că repudiază romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu este, cel puţin la prima vedere, de neînţeles. De neînţeles, dar explicabil totuşi, dacă ţinem seama de structura spirituală a criticului şi moralistului, de concepţia sa estetică. Numai că intuiţia, inteligenţa critică, sensibilitatea lui Ibrăileanu îşi spun pînă la urmă cuvîntul. O atestă cu asupra de măsură binecunoscutul eseu „Creaţie şi analiză” ce face dovada unui gust de o rară fineţe şi a unei cunoaşteri profunde a romanului european. O scriere prin care tradiţionalistul Ibrăileanu se racordează şi, din anumite puncte de vedere, chiar îşi depăşeşte epoca. Analizează cu un ochi de mare expert 22 de prozatori şi distinge ferm între proza analitică şi proza de creaţie. Punctul forte al antologicului eseu este analiza lui Proust. O analiză, scrie Eugen Simion: „excelentă, cea dintîi în critica românească de asemenea proporţii şi cu atîta pricepere. În genere, insistenţa pe care el o pune în favoarea prozei de analiză este salutară şi protocronică în literatura română”.

 

Cultul iubirii

 

În acelaşi eseu Garabet Ibrăileanu, cu vocaţia sa de moralist „care ştie să vadă şi crede în ceea ce spune”- vocaţie probată apoi în „Privind viaţa” şi în romanul „Adela” – „face o analiză splendidă a psihologiei feminităţii”, cum observă Eugen Simion. Şi, într-adevăr, este uimitor cît de profund înţelege psihologia feminină acest bărbat care a iubit mai mult femei din cărţi, din marile romane ruseşti şi franţuzeşti, care, cu o voluptate de maniac al lecturii, după un ceremonial iniţiatic, evocat cu vibraţie afectivă de Valeriu Cristea, îşi relua mereu călătoria în alte lumi ce i se păreau mai vii, mai adevărate decît cea reală, bunăoară într-o lume de conţi ca aceea din „Război şi pace”, pentru a se bucura încă şi încă o dată de frumuseţea, puritatea şi fericirea Nataşei Rostova la primul ei bal, cel mai romantic şi mai somptuos bal din literatura universală.

S-a spus pe bună dreptate că aforismele lui Ibrăileanu din „Privind viaţa” care au ca temă principală iubirea îşi găsesc ilustrarea epică în „Adela”, cel dintîi roman de analiză din literatura română – „capodoperă de discreţie, timiditate, ezitare şi aluzii nevinovate”, cum o caracterizează Eugen Simion. Figura personajului masculin din această naraţiune sub formă de jurnal, în care nu se petrece nimic spectaculos, dar care captivează, este cea a unui bărbat: „trecut prin mai multe iubiri, (care) simte angoasa morţii şi justifică iubirea ca o formă terapeutică împotriva fricii de neant”. La tomnatica şi problematica vîrstă de 40 de ani, Emil Codrescu îi apare criticului muntean ca un Werther moldovean.

În volumul „Despre lucrurile cu adevărat importante” al lui Alexandru Paleologu recitesc cîteva propoziţii memorabile privind romanul „Adela”. Paleologu pleacă de la ceea ce afirmase Lovinescu despre romanul lui Ibrăileanu: „model de literatură psihologică străbătută de o poezie rară”, de „o poezie discretă”, sub al cărei văl „lipsa de expresie binecunoscută a criticului dispare”. În opinia lui Paleologu, „Adela” nu este un corp eterogen în opera lui Ibrăileanu. Dimpotrivă, romanul se află într-o perfectă armonie cu tot ce a scris el. „Femeia – afirmă Paleologu – e poate principala temă a scrisului lui Ibrăileanu”. În articolele despre condiţia femeii, în eseurile critice, în „Privind viaţa”, ca şi în romanul „Adela” „se simte acea înfiorare în faţa feminităţii, acea uimire şi compasiune pentru fragilitatea trupească şi umilinţa fiziologică a femeii, acea obsedantă curiozitate pentru sufletul femeiesc, care sînt proprii oricărui artist”, căci „asta a fost în realitate Ibrăileanu: un mare prozator, adică un artist”.

În treacăt, am putea să ne întrebăm: cîţi dintre prozatorii români dovedesc o atît de fină percepţie a sufletului feminin, cîţi au „obsedanta curiozitate” şi capacitatea de a-l intui? Foarte puţini. Unul este neîndoios „ţăranul” Marin Preda, căruia Paleologu îi creiona un memorabil portret, scriind că el „gîndea profund” şi „era un domn” ce se asemăna mult cu celebrul erou din „Război şi pace”, Pierre Bezuhov – „cel mai desăvîrşit domn dintre toate personajele literaturii universale”. Altul este Nicolae Breban. Prozatorul român este însă mai degrabă stîngaci în „tratarea” relaţiilor de iubire şi a scenelor erotice.

Referitor la romanul „Adela”, Al. Paleologu dă o replică celor cantonaţi într-un clişeu, şi anume pretinsa lipsă de stil. Eseistul subliniază că Ibrăileanu este „un artist al exprimării frapante şi memorabile…, un remarcabil stilist, adică unul care găseşte stilul fără să-l caute, stilul imanent şi fatal, dictat de stricta necesitate a definitivei precizii…”. În fine, un comentariu al său de doar cîteva rînduri surprinde fineţea psihanalitică a lui Ibrăileanu. Este vorba de scena binecunoscută din antepenultima pagină a romanului, cînd landoul cu care pleacă Adela se depărtează, iar ea flutură un voal în semn de adio. „În acest moment începu trecutul…”, notează romancierul, trăgînd o cortină al cărei înţeles Paleologu îl tălmăceşte astfel: „Trecutul are întotdeauna un început hotărît. Cel mai adesea nu-l percepem. Perceperea lui e cutremurătoare. Numai el e irevocabil, numai el e absolut. Şi din ce în ce mai tainic”.

 Teritoriul în care Ibrăileanu şi-a consumat existenţa l-a constituit Literatura. Este ceea ce îl apropie de rivalul său mai „expresiv” Lovinescu. Îl şi despart însă de acesta multe „lucruri cu adevărat importante”. Nu în ultimul rînd faptul că, deşi ambii au abordat şi genul epic, spre deosebire de autorul modestelor „Bălăuca” şi „Mite”, Ibrăileanu s-a dovedit a fi un mare prozator care a dat literaturii române primul roman de analiză psihologică. O capodoperă de o prospeţime tematică şi stilistică aproape neatinsă, deşi a trecut un veac, era să zic un veac de singurătate, de cînd a fost scrisă.

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO