Jun 17, 2016

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Anca Dumitru – piese rãsfirate pe o placã electricã

De la titlul cărţii Ancăi Dumitru – Piese răsfirate pe o placă electrică, Editura Tracus Arte, 2015 – limbajul de sorginte tehnică îşi face apariţia.  Nu este, desigur, o noutate, dar aşa cum poeta îl foloseşte pare a fi cu ostentaţie. Ceea ce-i dă poeziei un anumit aer de programare şi circumscriere într-un domeniu în care poezia se lipeşte ca nuca de perete. Chiar şi imaginaţia, imaginile create par a ţine de o austeritate care nu dă voie ambiguităţilor să-şi facă loc, deşi tropii sunt prezenţi şi mai salvează ce se poate salva. Asta nu înseamnă că cele trei secţiuni ale cărţii nu sunt curtate cu asiduitate de poezie. Sunt destul de bine vizitate de muza poeziei, de o tensiune poetică temperată şi cifrată pe armonii seci, dure, dar care ţin de o latură mai puţin folosită a literaturii. Şi asta îi conferă poeziei Ancăi Dumitru o oarecare autenticitate şi chiar originalitate. Ea nu se înscrie pe linia poeziei promoţiei sale, deşi spitalul, angoasa, stare de depresie jucată, de patologic provocat de agresivitatea limbajului tehnic sunt prezente, sugerate, nu atît de mult ca la alţi tineri poeţi care fac din această trimitere o modă şi chiar un loc comun.

De la început poezia Ancăi Dumitru se plasează într-o zonă urbană, din care se naşte şi limbajul ce-şi extrage expresiile dintr-un vocabular specios, arid, fără fiinţă: „În oraşul de sticlă/ fiecare stă în incubator// nimeni nu vorbeşte/ sunetele s-ar prelinge/ dezorientate/ ca boabele de mercur// oamenii sunt agăţaşi/ de ecrane cu cristale// neobosite/ cuvintele trec fibrele optice/ nu răzbat niciodată plasticul” (În oraşul de sticlă). Toată această primă secţiune, care stă sub genericul unui titlu la fel de arid, ca limbaj – pentru cealaltă jumătate nu avem suficiente lunete – se menţine în acest ton, uneori rece, alteori angoasant, plin de fiori coordonaţi cerebral şi nu sentimental: „cei care şi-au trecut braţele ca ţurţurii în jurul tău/ cei care ştiu de unde porneşte zona zoster/ cei care îşi curăţă encefalul mai meticulos decât bărbierul// îşi vor apleca pe schele trunchiul/ o jumătate de pară gigantică împachetată în colesterol” (Cei care) sau „când ocolesc lacul pe sub copaci/ înaintez lent ca printr-un tren/ cu geamuri pe o singură parte” (Alunesc). Oraşul este respingător, deşi locuit de inimi care pulsează, simt nevoia de viaţă şi iubire, nu numai de perspectiva unui crepuscul. Poeta este circumspectă şi îndemnă cititorii (sau pe un oarecare iubit sau ins ce ar veni spre oraşul ei) să nu vină în oraş – În oraşul acesta n-ai ce căuta, pag. 11 –, oraş în care „apa se scurge înapoi ca pe banda lui moebius”; ea, poeta, este o persoană cu care nimeni nu dă noroc. Oraşul e un fel de aisberg „din care nu se vede decât vârful/ un spate de hipodrom slinos plutind prin apă/ înainte să se scufunde/ un fel de jucărie uitată în nisip/ pentru cealaltă jumătate nu avem suficiente lunete” (Acolo nimeni). Totul e gheaţă aici – „când am spart pojghiţa de gheaţă doar clănţănitul/ osos s-a desprins de tălpi/ după draperii încă se mai dormea/ târziu un cerc nevăzut urma să fier haşurat” (S-au apropiat). Se observă în fiecare text o evadare din sentimental în auster, în vag şi într-o zonă a disperării asumate, peste care cade o linişte artificială, care dă o senzaţie de iarnă de sub care nu va ieşi niciodată o primăvară ca toate celelalte. E aici un regret deconspirat de un suflet împietrit. În astfel de spaţii lucrează „nişte oameni morţi/ piese răsfirate pe o placă electrică”. Şi de aici şi titlul cărţii, care duce la o metaforă a vieţii amorfe, reci, tehniciste, în care poezia este acea rugină sau acel mucegai care prinde viaţă. Cam aşa cum sunt ansamblurile calculatoarelor, modulele, care au în ele viaţă, dar prin leduri nu circulă sînge, ci un soi de lumină sau memorie dintr-un siliciu prelucrat, în care memoria se stochează şi rămîne rece.

Observăm mai departe, în Confort sporit, secţiunea a doua a cărţii, o anumită avansare a poeziei peste aceste spaţii reci: „înainte să adorm verific/ dacă dulapul e încuiat/ pe dinafară// dacă a mai sărit/ un peşte din acvariu// verific dacă mâinile/ au intrat sub plapumă// am grijă/ ca nimeni să nu mă ţină/ de ele în somn/ ca algele care (a)trag/ căluţii de mare” (Am grijă). Viaţa iese vag la iveală în cuvinte ce o definesc: peşte, alge, căluţi de mare… Imortalizarea are rolul de a stoca imaginile şi a face din amintirea vieţii instantanee ale aceluiaşi limbaj sec: „scot aparatul/ blocurile sunt de carton/ copacii minusculi de polistiren/ porumbeii de la ferestre/ imagini 3d sincronizate// încerc să prin între zăbrele de sârmă/ trenul de sub pod” (Cameră cu vedere). O poezie antologică este Dimineaţa: „Dimineaţa în somn cu mâinile tale se joacă altcineva./ Cred că acum te urmăreşte ursul ală din pădure/ ori nişte pitici malefici îţi tot dezleagă şireturile./ Ai buze îndoite la margini de parcă ai fi sorbit/ din cafeaua cu gust de mătase./ Cred că te-ai ridicat deasupra copacilor şi traversezi/ oraşul celor care aleargă încontinuu./ Două gâlme ar vrea să iasă de sub covorul pleoapelor tale/ ca Jerry traversînd clandestin sufrageria lui Tom./ Acum eşti într-o baracă şi soarele nu se mai vede/ nici sub apa de culoarea broaştei”. Tonul aici este unul vivace, ce ţine de substratul solid al poeziei adevărate. De fapt toată această secţiune este plină de texte în care poezia musteşte peste o zonă aridă, creată de limbajul adus în pagină de poetă. Unele poezii scurte sunt adevărate bijuterii: Confort sporit,  Nu îi dă drumul, Pe drumul către casă, Scara de incendiu, De la o staţie la alta. Altele au aerul fals al unor haiku-uri: „soarele/ coborând între crengi/ oul înfipt în cofrag” (Dincolo).

F451, secţiunea a treia, ne aminteşte de scara în care temperaturile sunt măsurată în alte standarde decît cele acceptate de noi. Poezia care dă titlul acestei secţiuni este relevantă: „stau pe o burtă de balenă cu arcuri/ perdelele din cameră/ – un ecran de cinema şifonat/ plapuma îmi sufocă lent mărul lui adam// roţile de bambus ale vitrinei/ parcă s-au oprit/ din ea atârnă flori/ ca din sera unui botanist englez// prin praful cu sclipici/ îi văd capul şi mâinile/ deasupra geamului pufăind/ aruncându-le sub un balcon/ căţeaua albă le miroase// copertele un fel de elite cad/ de parcă s-ar fi lovit de becul orbitor de la stâlp/ ajung pe un cântar imens de condimente colorate/ deschise la cuprins sau chiar la mijloc// apoi sub focul negru/ trupul femeii din pagină/ se contorsionează printre surcele/ şi bucăţile de taburet alb// până diseară mama răstoarnă/ muşuroaiele cenuşii pe straturile de ceapă”. În fond nimic despre Fahrenheit 451, celebrul roman din 1953 al lui Ray Bradbury, ci doar sugestii din care poezia îşi scoate colţul de iarbă veştedă din aceeaşi suprafaţă aridă a cuvintelor. Ca totul să fie altfel, la doar o pagină distanţă, în Bio-ierbar (pag. 55), unde  pulsul vieţii învinge moartea, care se lasă ascunsă de ceea ce un ierbar banal poate impune. De fapt aici titlul secţiunii nu se prea justifică, dar cum nimic în această carte de poezie născută din cuvinte fără viaţă nu ţine de o falsă problemă, ci chiar de problema poeziei în sine, de rostul ei şi de forma în care prinde contur, nici această mică farsă nu deranjează, ci provoacă.

Cartea de debut a Ancăi Dumitru este una atipică, nonconformistă, aşa cum, probabil, este şi poeta, care nu se înscrie nici unui curent de moment, nici unei formule consacrate şi la îndemînă şi mai ales evită locul comun, atît de evident în cărţile noilor veniţi.

Revista indexata EBSCO