Jun 17, 2016

Posted by in Ex libris

Codruț RADI – Înãuntrul amintirilor

O surprinzătoare, interesantă în aceeaşi măsură, reîntîlnire cu Marian Ruscu, muzicianul, poetul, romancierul, de data aceasta, dramaturg, ne propune însuşi autorul, prin creaţia Domniei Sale „Puntea”, piesă de teatru în două acte, cu un tablou intermediar, dar central prin context. Cartea, abia apărută la editura „Timpul’’ din Iaşi, în condiţii grafice impecabile, vine la foarte puţin timp după volumul de poeme „O clipă în paradis” desăvîrşit la aceeaşi editură şi, parcă nu întîmplător, pe o traiectorie tematică similară cu aceea a volumului anterior de memorialistică. Subintitulată, derutant pentru lector, tragicomedie, pentru că pînă la capătul ei n-am prins nici un fir comic, poate doar ceva umor gri-negru, care accentuează univoc drama care se construieşte în jurul personajului principal, autorul, deloc mascat în pielea lui Alexandru Panait, pensionar. Celelalte personaje, nu alese fictiv, ci culese din amintiri, se contopesc, încet-încet, într-unul singur, căruia se substituie, ca destin. Se ajunge, astfel, la permanentizarea prezenţei unui personaj esenţial în piesă, chiar dacă nu face parte din ea. Este vorba de Elvira, răposata soţie a lui Alexandru, în jurul căreia se va ţese toată povestea, pentru că, pînă la urmă, o poveste va deveni dialogul iniţial, dirijat cu oarece încăpăţînare de către autor prin propria-i conştiinţă. Bine susţinute altfel, în registrul tehnic, dialogurile alunecă prin monologul epic pînă a-şi stabiliza încărcătura emoţională. Este adevărat că, uneori, autorului îi vine în ajutor şi ficţiunea pentru a putea controla amintirile suspendate între spaţii şi timpuri, frînturile de viaţă refuzate trecutului, dar imposibile şi prezentului. La fel se întîmplă cu umbra revenind, obsesiv, măsură a tuturor golurilor înecate în sine.

„Tu trăieşti în mine”, un laitmotiv existenţial doar sugerat, poate, de Marian Ruscu, nu pentru a fi îndurat, cît mai degrabă o cheie a versiunilor potrivite înţelegerii. Asta, dacă vrem cumva să înţelegem mai mult decît percepţia imediată, cu ecouri ancestrale, ne desluşeşte prin lectură. Drama s-ar constitui unei întregi generaţii, reactivată sentimental, deşi este la fel de posibil ca inocularea respectivă să fie sporadică, numai celor nevindecaţi de nostalgii.

„Puntea – gaura de vierme”, scurtătura existenţială care sfidează anume cîteva legi ale fizicii, pentru o eventuală salvare a noastră, a lor, a oamenilor, devine o fundătură din care nu se poate ieşi. Parcă nici prin amintirile care, pendulînd tranzitoriu între timpul real în care nu s-ar fi putut petrece şi cel închipuit că le înghite cu ecouri cu tot, nu se regăsesc eliberate. Încă un motiv pentru a căuta „o altă cale” de perpetuare spirituală a modelului existenţial propus de autor. Al iubirii absolute, ca punte între lumi, la limita deşertului, el însuşi mai mult decît secat, o iubire pe care să n-o fi întîlnit pînă acum, cu privilegiul de a putea fi creată prin jocul imaginaţiei. Într-o conotaţie individuală, fără de sfîrşit, punînd în cîrca personajelor, fiecăruia cît poate duce, frustrări izbăvitoare. Pînă se trezesc, în prim planul scenei, complici la poveste, aceştia întreţin pretextul atmosferei. Numai revenirea la detaliile decorurilor, într-un acompaniament ibsenian, ca să poţi întrevedea şi ce nu se vede, ne aminteşte despre adevărata scenă a piesei.

Tabloul intermediar, covîrşitor, cum am mai spus, în ecuaţia inegalităţilor sorţii, decupat, parcă, dintr-un scenariu science fiction, la graniţele paranormalului, poate fi motivaţia autorului, paravanul, pentru trecerea într-o altă dimensiune a existenţei, fără să fi păşit în ea.

Într-o altă lume, despre care, nefiind sigur că este, nu-i va vinde sufletul său. Tatonările, deloc discrete, ale oniricului, nu reuşesc decît să deschidă porţile acelei lumi, rămasă evident în suspansul discontinuităţii. Cotitura experimentalistă depăşeşte numai schema clasică a derapajului temporal şi senzorial dinăuntrul morţii clinice. Personajul principal revine trăind prin altcineva, într-un altul, sau, abia acum acel „tu trăieşti în mine” intră în graţiile fiinţării.

Tentat să descifrez eventualele măşti ale personajelor, sau să le asociez acestora, mă simt în impostura de a le recunoaşte o singură faţă, cu indulgenţa mai multora ale aceluiaşi reformat sentimental în căutarea eului risipit. Fără să fi ştiut, cîtuşi de puţin, despre legătura afectivă disimulată între ele, partiturile scenice dezvăluie trecutul continuu al poveştii, ea însăşi începută la nesfîrşit, precum creaţia artistică. Tabloul esenţializat al dramei, în destinderea ei atemporală, vine în prelungirea scenei morţii imaginate, nu imaginare, a Elvirei, ca o compensare spirituală. Într-o armonie artistică deplină, dar într-o durere dramatică pe măsură, ca o evadare a lui Marian Ruscu din realitatea necuprinsă spre idealitatea de neajuns. Am putea, anticipînd finalitatea, să condiţionăm prologurile acestei scrieri sumedeniei de acte poetice, artistice în fond, construite pe principiul dialogului, inclusiv, sau poate, mai ales, al celui cu sinele. Dezvoltat apoi într-un cadru la fel de bine cumpănit, între posibile regrete, încît bănuiala că nu li se împarte tuturor, ci sînt asumate de către unul singur, cade evident autorului.

„Din cînd în cînd ne retragem în noi, ba ne încumetăm să privim îndărăt, legaţi la ochi în loc de bun-revenit”, spune, mereu altfel, Marian Ruscu, urmînd cu încăpăţînarea sentimentalistului care este, cu riscul dezrădăcinării elective. Spectrul mental, decisiv în alegerea şi aprecierea universalităţii, va ameliora numai parţial planurile noastre existenţiale, vulnerabile rătăcirii prin noi înşine. Reperele, în atare context, nu pot fi decît de natură divină, subordonînd supravieţuirea veşniciei, printr-o constantă a ei, credinţa. Altă punte posibilă, tainică, deşi poate mai accesibilă, care-i face pe oameni semenii lor, sursă primară atît a vieţii cît şi a creaţiei, este iubirea. Aceasta, într-un exces al umanizării, dincoace de înveşnicire, este, de fapt, creatoarea personajului magnific Elvira, un model înfăptuit ireal din imagini reale, împrăştiate simptomatic companionilor ei. Neterminată, parcă, într-o anterioară stare celei de sublim, se va desăvîrşi închipuirii, transferului de chip, prin conspiraţia tuturor celorlalţi implicaţi în piesă. Şi dintre ei se detaşează Violeta, personaj-cheie, o altă punte, sentimentală şi implicit temporală, a lumilor între care pendulează Alexandru Panait, de la vremurile libertine în căutarea spiritului, prin gîndul mai presus de fapte, pînă la libertatea nemotivată în absolut.

„Sînt totuşi femeie”, este o replică de început a acesteia, se va adeveri prin lepădarea treptată a metehnelor cotidiene şi asimilarea premiselor estetice iniţiatice, necesare reidentificării la care este supusă. Roxana, sora lui Alexandru, ruda necesară în anturaj, care se pliază nu numai sufleteşte ci şi parasenzorial poveştii, Ben, fostul coleg de serviciu, realizat profesional, evident în America, reîntors pentru un import condiţionat de inteligenţă, hotărît să salveze de la deprecierea prin ignoranţă a celor cîteva inteligenţe autohtone cunoscute, ba chiar cu metode nu prea ortodoxe, totul compensîndu-se, la un moment dat, printr-o regăsire sentimentală deloc nostalgică. Să-l trecem în revistă, normal, şi pe fostul securist, vecinul, umbra lui Alexandru, omenos şi discret în atitudine, îngerul păzitor al intelectualităţii, ajuns, nici nu mai contează de ce, general după revoluţia din 1989. Suficient de interesant prin context, un hoţ rămas nedemascat, poate nu întîmplător, ci pentru a accentua suspansul denunţului fără judecată, completează lista personajelor piesei. Cît despre Marian Ruscu, autor şi personaj al creaţiei Domniei Sale, îndrăznesc din nou să cred că a încercat, prin trecerea de la o stare faptică la una ideatică, să-şi răscumpere îndoielile existenţiale. Ele nu se pot dizolva în sine, dar poate că, împărţite şi împărtăşite celorlalţi, fie ei doar spectatori, se învrednicesc estetic să nu ne mai doară.

Revista indexata EBSCO