Jun 17, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Ioan LASCU – O carte de neuitat

Multe generaţii se pot lăuda că au crescut printre cărţi, cu cărţile la căpătâi, datorită cărţilor. Mulţi se mândreau că, adolescenţi, copii sau militarii fiind, citeau noaptea, la lumina lanternei, cu pătura trasă peste cap, că au pierdut nopţile devorând cărţi de cele mai felurite genuri. Am citit cu sete, cu foame, cu nesaţ. Niciodată nu am citit cât am fi vrut, nu ne săturam, nu găseam totdeauna hrana căutată. Fiindcă erau şi cărţile căutate şi încă cum. Trebuia să aştepţi, să stai la pândă, să apuci momentul când una din cărţile râvnite era înapoiată la bibliotecă şi să pui mâna pe ea. Intrai în complicitate, nu de puţine ori, cu bibliotecarii. Am citit furibund, am citit şi ziare aruncate pe câmp, şi manuale şcolare lăsate de prietenii mai mari cu un an-doi, şi maculatură (la propriu!) descoperită prin poduri ori prin cufere roase de cari. Câteodată, mai din joacă, mai din dorinţă vinovată, am subtilizat cărţi. Oare ar trebui s-o spun? Dar cred că acum, după patruzeci de ani şi chiar mai mult, mica… infracţiune s-a prescris! Oare să mai existe hoţi de cărţi? Aşa a fost: am servit lectură pe pâine.

  1. Călinescu a spus, cândva-undeva, că într-o viaţă un om mediu citeşte cam cinci sute de cărţi. E mult, e puţin? Mă gândesc că pentru epoca lui Călinescu era tocmai normal, dar pentru zilele noastre cred că e mult. Nu vreau nicidecum să repun pe tapet nişte cauze pe care le-am discutat şi răsdiscutat, dar este o evidenţă faptul că azi oamenii citesc mai puţin. Din nefericire, mai ales cei tineri. Oare cu mult mai puţin? Nu pot să mă pronunţ. Îmi aduc însă aminte că tot G. Călinescu a spus că e bine să ne ferim de omul unei singure cărţi. Adică, generic vorbind, de îngustime, de obtuzitate, de „ochelarii de cal”, de unica perspectivă. Generaţiile cândva tinere, neapucând să ajungă la toate cărţile jinduite, au citit şi ce le-a căzut în mână, o diversitate de cărţi, de periodice, de broşuri… Era în vremurile când era criză de cărţi, unele erau puse la index, interzise; astăzi e criză de cititori. Nu a fost însă rău că se citea de toate, pentru că (şi) aşa obtuzitatea, unica perspectivă, dispăreau, se achiziţiona o diversitate de informaţii, un fel de policromie plăcută şi utilă când nu te aşteptai… La urma urmei era la locul ei şi cultura generală, deseori repudiată astăzi, dar agonisită tot dintr-o nevoie de formare a personalităţii. Că doar curiozitatea epistemică, satisfacţia de a afla cât mai multe, nu erau prohibite, cum nu sunt nici acum. Însă acum se pune accentul pe eficienţă, pe uşurinţa de a accede la şi de a-ţi însuşi informaţii, pe specializare mărginită la nişte domenii din ce în ce mai reduse. Dar omul, sensibilitatea, fantezia lui, libertatea spiritului, creativitatea şi cultul valorilor, spiritul ludic (nu cel al jocurilor pe calculator!), micile gratuităţi, puritatea lui decentă, unde s-au dus? Revin la G. Călinescu, cel care cugeta la ipostaza nevinovată de a visa pe marginea unei cărţi, de a trăi aventura singulară, incitantă, formativă a cititului cărţilor. Ca să nu risc să bat câmpii mă pot închide în banala exclamare O tempora, o mores ori în simpla consolare că Toate lucrurile vechi sunt bune şi invers.

Dintre lucrurile vechi citite şi recitite mi-am pus în gând să evoc mai întâi o carte scrisă de Antoine de Saint-Exupéry – şi nu cred că sunt singurul care judecă astfel – o carte care este şi va rămâne de neuitat. Cel puţin aşa îi doresc eu! Ghicitoarea se dezleagă lesne: mă gândesc adesea la Micul Prinţ. Din literatura universală, în lecturile mele subiective ea stă alături de O călătorie spre centrul pământului a lui Jules Verne, de Colţ alb a lui Jack London, de Aventurile lui Tom Sawyer ori Aventurile lui Huckleberry Finn ale lui Mark Twain, de Prinţul fericit  al lui Oscar Wilde, de Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia de Selma Lagerlöf, de Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift ori de Robinson Crusoe de Daniel Defoe. Se observă că am enumerat aici doar cărţi ce pot vrăji pe cititorii copii şi adolescenţi cam de pe la 13 ani în sus. Se mai observă însă încă ceva: că, spre deosebire de toate aceste cărţi, Micul Prinţ are un ce în plus, care îi conferă un farmec irezistibil, care face ca această carte să fie pur şi simplu seducătoare: filozofia şi poezia candorii, a copilăriei care nu amuţeşte nicicând în ale noastre gingaşe adâncuri sufleteşti, atât de gingaşe încât, adeseori, le ascundem sau ne ascundem cu jenă de ele. În planul filozofiei „mari”, ca să zic aşa, Micul Prinţ poate fi discutat în comparaţie cu voltairianul Micromegas sau cu Gulliver al lui Jonathan Swift. E vorba de bine ştiutul principiu al relativităţii universurilor. Mai este vorba de tema intrusului, a cărui apariţie beneficiază de elementul-surpriză, ce survine printr-o clasică modalitate a spargerii plafonului realităţii obişnuite, ca-n numeroase povestiri fantastice.

Uriaşii lui Voltaire aterizează pe pământ din steaua Sirius şi de pe planeta Saturn în urma unui zbor interplanetar! Ei iau cunoştinţă cu surprindere de „furnicile” umane locuind pe bulgărele de tină care este Terra. Cei doi intruşi provin deci de pe două corpuri cereşti cu mult mai mari decât planeta oamenilor. Inversând proporţiile, Saint-Exupéry îşi poartă intrusul de pe o planetă minusculă pe una gigantică, aşa cum îi apare Micului Prinţ Pământul. Trecând din planetă în planetă eroul lui Saint-Exupéry se mişcă tot printr-un zbor interplanetar, călătorie care, atât în timpul lui Voltaire (Micromegas a apărut la 1752) cât şi în cel al lui Antoine de Saint-Exupéry (Micul Prinţ a fost publicat în 1943) era doar una imaginară. Astăzi, cum bine se ştie, astfel de incursiuni sunt posibile dar în majoritate fără echipaje umane. Spiritul de aventură este, în ambele cazuri, „subminat” de ironie – ironie la adresa insignifianţei pământenilor în cazul lui Voltaire, ironie la adresa oamenilor mari în cazul lui Saint-Exupéry. Ironia lui Voltaire alunecă adeseori către satiră, în vreme ce ironia lui Saint-Exupéry este una condescendentă ce interferează cu duioşia. Condescendenţa ironică exală din viziunea copilului asupra oamenilor maturi care s-au înstrăinat de copilărie în aşa fel încât nu-i mai înţeleg pe cei mici, devenind frecvent caraghioşi, dar nu înţeleg nici lumea/ lumile în adevărata şi subtila lor frumuseţe. Candoarea Micului Prinţ îi permite acestuia să vadă când cu umor inocent, când cu un ochi critic neaşteptat, defecţiunile de fond ale unor profesii exercitate de maturi şi unele vicii ale acestora.

„Toţi oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puţini îşi mai amintesc de asta)”, scrie Saint-Exupéry în dedicaţia cărţii care i se adresează celui mai bun prieten al său: „Lui Léon Werth pe când era încă un băieţel”. Léon Werth este un „om mare [care] poate înţelege orice, chiar şi cărţile pentru copii.” Reproşul şi apoi menţiunea specială a autorului vizează neînţelegerea maturilor faţă de copii, pe care aceştia îi tratează tot ca pe nişte oameni mari. Un om mare nu se poate pune cu adevărat în locul unui copil, nu mai poate simţi şi gândi ca el, nu poate intra în pielea lui. Ce mai încolo şi încoace, amnezia copilăriei pune stăpânire pe oamenii maturi! Constantin Brâncuşi a spus că, atunci când moare copilul din noi, murim cu adevărat. Lumea este o minune care ne menţine tot timpul în stare de uimire. Sau aşa ar trebui să fie… Micul Prinţ trăieşte pe o planetă minusculă, dar minunată: ea îl captivează în fiecare clipă. Deşi „planeta lui de baştină abia dacă era mai mare decât o casă”, foarte probabil un mic asteroid, B 612, asta pentru că „Oamenii mari iubesc cifrele”. Pe planeta lui, Micul Prinţ ducea o „viaţă melancolică” însufleţită doar de „dulceaţa apusurilor de soare.” Neîncetat, fiindcă pe micuţa lui planetă „era de ajuns să-ţi muţi scaunul cu câţiva paşi. Şi priveai asfinţitul de cîte ori aveai chef.” Apusurile de soare îl apără pe Micul Prinţ de… tristeţe! Şi încă ceva: „Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decât într-un exemplar pe milioane şi milioane de stele, asta-i de ajuns să fie fericit când le priveşte. Îşi spune: <Floarea mea e pe acolo, pe undeva…>” În dialogurile cu aviatorul prăbuşit în Sahara, micul intrus îl pune la punct pe acesta atunci când o ia razna, făcând pe seriosul:

„ – Vorbeşti ca oamenii mari!

Asta m-a făcut să-mi fie un pic ruşine. Dar, necruţător, a adăugat:

– Încurci totul… amesteci totul!

Era într-adevăr foarte iritat. Îşi scutura în bătaia vântului pletele aurii.

– Ştiu o planetă unde se află un domn rumen. N-a mirosit niciodată o floare. N-a privit niciodată o stea. N-a iubit niciodată pe nimeni. N-a făcut niciodată nimic altceva decât adunări. Şi toată ziua repetă ca tine: <Sunt un om serios! Sunt un om serios!> şi asta-l face să plesnească de mândrie. Dar nu e un om, e o ciupercă!”

Falimentul omului vine din nesimţirea lui, din orbire, din neiubire. Mesajul cărţii e simplu însă mereu ignorat. Majoritatea oamenilor mari uită cărţile cu adevărat pline de sensuri pe care le-au citit. Dacă le-au citit…

Călătoria Micului Prinţ către planeta Pământ este şi un drum iniţiatic. Pământul este a şaptea planetă pe care ajunge el. Drumul iniţiatic este calea copilului spre cunoaştere prin explorarea lumilor care-l înconjoară. La un moment dat copilul evadează din micul lui univers, lăsându-l în deplină ordine: este prima treaptă a cunoaşterii. „Cred că a profitat […] de migraţia unor păsări sălbatice. În dimineaţa plecării şi-a făcut ordine deplină pe planetă. A curăţat cu grijă hornurile vulcanilor activi. Avea doi vulcani activi. Şi era cât se poate de comod ca să-ţi încălzeşti micul dejun, în zori. Avea şi un vulcan stins […]. Aşa că a curăţat, de asemenea, hornul vulcanului stins. Dacă sunt bine curăţaţi, vulcanii ard încetişor şi la foc potrivit, fără erupţii. Erupţiile vulcanice sunt ca focul din cămin.” A ajuns în zona ocupată de alţi şase asteroizi. Pe primul a cunoscut autoritatea şi supunerea: era locuit de un rege. Pe al doilea a cunoscut vanitatea, pe al treilea viciul beţiei, pe al patrulea lăcomia afaceristului, pe al cincilea, cel mai mic, cunoaşte zădărnicia şi altruismul unui om care nu se ocupă de el însuşi precum cei dinaintea lui, iar pe a şasea planetă, „de zece ori mai întinsă” cunoaşte ştiinţa stearpă. Sfătuit de savantul de acolo pleacă să viziteze „Planeta Pământ [cum] îi răspunse geograful. Are o faimă bună…”. Pe Pământ îl aşteaptă inclusiv experienţa morţii, deoarece, cum spune poetul „unde nu e moarte, nu e nici iubire”. Şi apoi, nu e pământul o criptă cosmică: pentru a te întoarce în stele trebuie să redevii spirit?! Aşa se va întoarce şi Micul Prinţ pe mica lui planetă. Dar, ca să nu ne lăsăm copleşiţi de tristeţe, e bine să credem, dimpreună cu autorul, că după puţin timp acolo i-a urmat şi trupul.

 

N.B. Toate citatele au fost extrase din Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinţ, traducere şi postfaţă de Ioana Pârvulescu, Bucureşti, Editura Arthur, 2015.

Revista indexata EBSCO