Jun 17, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Van și Ivan Gogh

Jocul de cuvinte din titlul volumului spune destul de multe despre poezia de debut a Mariei Pilchin. Nu ştiu dacă împricinatul Poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45, 2015) are, în spate, vreo dedicaţie cu trimiteri personale, de viaţă privată, adică, dar eu văd în el un demers poetic binocular. Ambivalenţa din carambolul „Van-Ivan Gogh” trimite, deopotrivă, la Rusia, omniprezenţă obsedantă, peste Prut, şi la rîvnitul Occident, printr-un exponenţial reprezentant artistic al ei.

Astfel, autoarea păstrează mai mereu subtextul protestatar, cu mesaj socio-politic tipic basarabean (derusificare, latinitate, manifestaţii de stradă, democraţie, libertate, europenizare), chiar dacă tematica preponderent erotică trimite mai degrabă la texte „trăiriste”, intimiste, obişnuite oricărei lirici, pe ton cuminte şi-n vers scurt. Există o pudoare, o tandreţe reţinută, o autocenzură sexuală care, în contrast cu debordanţa congenerilor (mai ales a celor de dincoace de Prut, căci aici a fost editat volumul), dă un farmec vetust celor mai multe dintre poeme: „ei strigau cu pancartele/ noi ne iubeam/ nebun şi paradisiac” (Ivan Gogh), sau „să ne ascundem în turbinca ta/ şi din petrecere în petrecere/ s-o ducem tot aşa/ ca în uterul mamei/ să ne naştem apoi în/ piaţa marii adunări naţionale/ şi solomon să decidă/ cîtă carne din noi/ e valahă şi cîtă rusnacă/ să taie ca în curechi/ (să fie iertat regionalismul)/ ca-n varză să taie/ şi aşa dezmembraţi/ să vedem la cîntar/ cîtă latinitate şi/ cîtă sare slavă/ să punem în bucate (Judecata lui Solomon). Obsesia naţionalistă se suprapune, adesea, peste cea erotică, încît frenezia sentimentului poate schimba ceea ce orice intelectual basarabean doreşte: eliberarea definitivă de „Ivan”, pentru o eventuală asociere cu un „van”. Cînd iubirea şi politica nu se suprapun, zgomotul de fundal al îmbrăţişărilor e, oricum, al unei mişcări de protest, ca-ntr-o revoluţie modernă de tip hippy, asezonată cu ceva stîngism che-guevarist: „un corp de femeie/ e ţara mea/ ştiut de tine/ dorit de tine” (Ianus bifrons. roman epistolar); „tărîmul roşu/ mi-a răpit şi mie/ pe cineva în tinereţe/ s-a adeverit că/ ne iubeam în trei/ eu platon şi/ comunismul/ acum tot ce/ mai contează/ este platon” (Nu m-am iubit cu Che Guevara); „sînii mei sînt//două turnuri/ cu două tunuri/ fortăreaţa ta/ în care istoria/ se consumă/ într-o noapte/ sînt eu” (sms-ul Sulamitei). Resimţit ca ceva negativ, sentimentalismul slav e, totuşi, un narcotic congenital productiv („strigăm cu toţii despre/ imperialismul rusesc/ anexarea basarabiei/ şi multe altele/ dar niciodată nu am plîns/ mai mult mai adevărat/ decît în faţa unui film rusesc”), iar imaginarul transmite suma de contradicţii pe care mizează, în esenţă, poeta: ruralism/urbanism, Rusia/ România, copilăria comunistă/ maturitatea cvasi-democrată, orient/ occident, intimitate/ stradă, trecut/prezent.

Avem, deci, o poezie a unei lumi pe dos, care există prin spectacolul paradoxal al nepotrivirilor şi asimetriilor, prin minorat social, prin marginalitate politică, prin vise personale şi colective ne-mplinite. Experimentele formale caută şi ele să scoată discursul din spaţiul sufocant al convenţiilor eternizate prin tot felul de calambururi şi pseudo-caligrame. Intertextul cultural, altfel discret, deschide porţile altor orizonturi, în speţă celor „vestice” celebre, responsabile de marea gîndire: „în oraşul acesta mîncat de cari/ în tîrgul acesta de la margine de lumi/ timpul are frumoasa proprietate/ de a se domoli în lucruri/ oamenii fiindcă heidegger/ s-a născut în altă parte/ îşi trăiesc istoria în lucruri/ toate evenimentele se consumă în mici/ bagatele care pot fi ţinute în mîini”/ (…) „în oraşul acesta arlechinii/ îşi au reşedinţa circul e închis/ iar show-ul a ieşit în stradă/ arta toată a fugit afară” (Oraş fără zăpezi). Cu o mişcare de recul, în alte locuri culturalul e destructurat „ruseşte” prin jocuri de cuvinte interesante („gogol în google”, „rodionline. cu alecsandri”, „memento (a)mori”), culmea fiind Poemul pe înţelesul lui Ivan Gogh, singurul scris în rusă, de neînţeles fără notele de subsol. Maternitatea, corolar al eroticului, nu-i vreo bucurie a vieţii, ci o condiţie a fiinţei multiple, modificate, polimorfe, din care ţîşnesc identităţi diferite, lingvistice şi fizice, verbale şi carnale, deopotrivă.

Eul liric din Poeme pentru Ivan Gogh pare o „micuţă Vera” care a evoluat şi s-a intelectualizat („fiecare fetiţă născută în urss/ a fost măcar o dată/ malenikaya vera/ (…) vera este copilul născut pe lume/ pentru cîţiva metri pătraţi mai mulţi/ şi eu şi tu şi toată generaţia/ de fetiţe născute în anii ´80/ sîntem vera cea mică născută/ pentru prosperitate/ şi bunăstare sovietică”), sau o matrioşka, o pupa russa cu exterior românesc şi pe deplin europenizat, dar cu interiorul încă prins în chingile unui trecut ideologic defunct. E o poezie convingătoare şi promiţătoare, un debut reuşit, într-un cuvînt.

Revista indexata EBSCO