Jun 17, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Șerban AXINTE – Lucian Blaga, memorialist (I)

Memorialistica lui Lucian Blaga e constituită din două lucrări: Hronicul şi cîntecul vîrstelor şi  Luntrea lui Caron. O precizare. Această a doua scriere are o componentă ficţională evidentă, fiind în esenţă un roman, dar nu poate fi eliminată din discuţie deoarece conţine puternice accente autobiografice. Unele mascate, distribuite cu ingeniozitate mai multor personaje, altele la vedere, mai ales acelea ce fac trimitere la evenimente precise din viaţa scriitorului şi la contextul istoric în care este plasată desfăşurarea narativă propriu-zisă.

În Hronicul şi cîntecul vîrstelor, Lucian Blaga reconstituie imaginea copilăriei, a adolescenţei şi a tinereţii sale, rememorînd o serie de evenimente şi de senzaţii semnificative pentru cel aflat la început de drum, pentru acela care se oglindeşte în permanenţă în ochii maturului, al scriitorului ce îşi organizează amintirile nu doar după principiul cronologic, ci şi după un altul, mult mai subtil, menit să-i evidenţieze unicitatea: „Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvîntului. […]. Despre neobişnuita înfiinţare a graiului meu aveam să primesc o înşirare de ştiri numai tîrziu, de la Mama şi de la fraţii mei mai răsăriţi. Aflai atunci că în cei dintîi ani ai copilăriei mele cuvîntul meu nu era – cuvînt. Cuvîntul meu nu semăna cu nimic”. Această unicitate a viitorului mare poet pare, cel puţin în unele locuri, căutată. Lucian Blaga selectează din trecutul său acele elemente prin intermediul cărora se restituie imaginea unui personaj de dramă. Omul în carne şi oase e mai puţin vizibil. Stă ascuns în spatele unor formulări preţioase şi pretenţioase: „prinsei a vorbi vorbe legate. Ţineam mîna, ruşinat, peste ochi, şi vorbeam. De sub straşina degetelor şi a palmei cu care mă apăram încă de lumea cuvîntului, graiul ieşea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat”.

Scriitorul începe să dea contur profilului său intelectual, povestind despre iniţierea în cultura germană primită din familie, preponderent de la tatăl său. Lucian Blaga vorbeşte şi despre prietenie, tot ca despre o iniţiere, o iniţiere în primele taine ale vieţii. Dar ceea ce este cu adevărat relevant pentru acest flux al memoriei controlate, ţine tot de relaţia dintre individ şi universul descoperit progresiv al artei. Scena participării la un spectacol de teatru din sat şi, mai ales, modul în care tovarăşii de joacă se insinuează în mod creativ în acea reprezentaţie dramatică este redată de scriitor cu minuţiozitate şi umor: „Ne-am îngăduit, noi, cei patru prieteni, să ne facem apariţia, aşa cum ieşisem din rîu, goi, complet goi, cu feţele acoperite cu nămol, pe mîrţoagele deşelate, ce le prinseserăm din herghelie. […]. Curios e că nici «actorii» şi nici «publicul» nu păreau stînjeniţi de prezenţa călăreţilor goi, cu măşti pămîntii, de diavoli”. Ca o dovadă că Lucian Blaga e interesat ca prin memoriile sale să-şi contureze profilul artistic, aflat sub semnul unicităţii, el încheie scena descrisă mai sus cu următoarea mărturisire: „Nu încape îndoială că fapta noastră era cea dintîi prefigurare a senzaţionalelor experienţe futuriste de mai tîrziu. În cadrul patriarhal, în care ne găseam, revoluţia începea de la spectator”.

Amintirile sînt un liant între mai multe teme şi obsesii. Astfel, unele discuţii despre moarte auzite în cercul său de prieteni, trezesc în viitorul scriitor unele gînduri care-şi vor afla formularea definitivă mult mai tîrziu în opera sa: „«Mort trebuie să fie ca şi viu… Cînd eşti mort, trăieşti mai departe şi nu ştii că ai murit… Noi stăm acu aici, în cerc, şi vorbim, dar poate că sîntem morţi, numai cît nu ne dăm seama…». Gîndul se închega în mine de la sine, chiar în clipa cînd îl rosteam”.

Dincolo de preţiozitatea unor formulări, Lucian Blaga reuşeşte şi în această scriere memorialistică să fie, înainte de toate, expresiv şi atent la detaliile semnificative.  Aceste detalii, extrase din vastul cîmp al memoriei afective, sînt aşezate în pagină ca nişte poeme cu efecte revelatorii latente. Dintre numeroasele fragmente memorialistice poematice se evidenţiază portretul tatălui: „Tata nu-şi da pe faţă bătăile inimii, ce le avea pentru noi. El se păstra la depărtare, într-o atitudine de asprime ce părea domolită numai de oareşicare dezinteres. El îşi întindea veghea asupra noastră prin simpla sa prezenţă, fără a ne ţine cu tot preţul sub uitătură. Eram prea mic pentru a-i fi putut pătrunde firea şi cugetul. Numai tîrziu putui să aflu – de la fraţii mei mai mari şi de la alţii cari i s-au abătut prin apropiere – că Tata era de o exuberanţă caldă şi de-o volubilitate deosebit de simpatică atunci cînd se nimerea să se simtă în largul său, între prietenii ce-i arătau înţelegere”. După cum se observă acest portret are virtualităţile sale. Se împlineşte undeva în afara acestor rînduri, înglobînd mai multe bucle temporale. Jocul dintre trecut şi prezentul scrierii produce adevărate efecte estetice. Rememorarea nu e un fenomen de recuperare a timpului trăit, ci unul de revalorizare nostalgică a unor episoade formatoare. Astfel, foarte multe evenimente din viaţa scriitorului sînt menite să-i formeze felul de a gîndi şi de a acţiona în unele momente. Din text reiese un anumit profil al poetului, unul complex şi ramificat. Uneori sînt deschise unele teme ce îşi află complinirea în altă parte a cărţii. Textul memorialistic are, pe alocuri, atributele unui roman. De exemplu, tema religiozităţii apare de mai multe ori în carte. E explorată de la primele semne, atunci cînd şi-a făcut loc în conştiinţa copilului dornic  să-şi explice  unele realităţi exterioare sieşi, pînă la un aparent accident biografic, acela de a fi student la teologie din raţiuni conjuncturale, ajungîndu-se în final la întemeierea unui sistem propriu de gîndire. Acest sistem filosofic includea şi trăirea religioasă, manifestată însă în absenţa oricăror îngrădiri dogmatice: „Între mine şi teologie am pus o tablă de azbest izolator. Cu toate acestea contactul cu diversele materii, imponderabile şi abstracte ca substanţă fictivă a cerului, au izbutit să deştepte în mine o seamă de interese de aceeaşi natură, dar degajate de orice criterii dogmatice”. Această temă revine şi în Luntrea lui Caron.

Lucian Blaga rememorează şi cîteva vacanţe. Dintre ele se detaşează cea în care a a avut experienţa muntelui. Ceea ce a văzut şi a simţit atunci copilul, scriitorul restituie în chip poetic. Există multă poezie în paginile dedicate naturii, a contactului nemijlocit cu ea. Această remodelare postfactuum e dovada clară că adevărata realitate se află în strînsă legătură cu percepţia şi nu cu o anumită existenţă materială total independentă de cel care o observă şi o valorizează.

Tot aşa cum darul vorbirii i-a fost dat mai tîrziu şi pasiunea pentru lectură s-a lăsat mult aşteptată. Din preocupările elevului Blaga aproape nimic nu-l anunţa pe viitorul mare scriitor.  Dovedea o oarecare aplecare spre ştiinţe, cu precădere spre geografie şi astronomie. Dar nici aceste aptitudini nu s-au dovedit deloc întîmplătoare. Au contribuit şi ele la formarea sistemului de gîndire amintit mai sus: „Astronomia îmi comunica realmente sentimentul unei creşteri personale, al unei treziri. În marginea ei îmi făceam singur speculaţiile. Descoperii cărţile lui Flammarion. Perspective cosmice negîndite mi se deschideau. Lumea planetară şi galactică deveneau pentru mine un mediu real, care îmi solicita la fiecare pas un efort de descurcare şi în care palpitam cu ardoarea propriei vîrste”. Scriitorul rememorează şi împrejurările în care i s-a declanşat patima cititului. Reamintesc, Lucian Blaga îşi organizează textul în funcţie de momentele sau episoadele determinante ale formării sale artistice şi intelectuale. La vîrsta de 13 ani descoperă nişte colecţii vechi ale Convorbirilor literare din vremea tinereţii tatălui său. Citeşte un fragment din Faust în traducere, citeşte şi unele studii filosofice ale lui Vasile Conta, se deprinde cu terminologia filosofică, cu unele cuvinte de origine greacă sau latină. Aceste lecturi îl marchează pentru toată viaţa. Simte că nu mai este singur, că se întîlnise cu cineva, că îşi poate confrunta propriile gînduri cu ale altora. Lecturile sale au continuat cu Comstantin Negruzzi, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Odobescu, Sadoveanu, Goga, Iorga ş.a. A început să scrie poezii în genul celor pe care le vedea publicate în reviste precum Luceafărul. A trimis o poezie la Ţara noastră din Sibiu şi i s-a răspuns la poşta redacţiei cu o încurajare. Tot la vîrsta de 13 ani îşi pierde tatăl, iar această ruptură neaşteptată şi dureroasă îi accelerează  procesul maturizării.

Odată cu trecerea anilor se schimbă cadrele, se intensifică unele percepţii. Cresc exigenţele faţă de sine şi faţă de propriile interese de lectură. Poeziile pe care le scrie nu-l mai multumesc şi face eforturi mari de a-şi depăşi propriile limite. În zona filosofiei prinde mai mult curaj. Citeşte diverse tratate care îi lărgesc orizontul cunoaşterii. Face trimiteri la unele idei datînd din această perioadă care, după cum am mai spus, îşi vor găsi formularea adecvată peste decenii.

O frumoasă experienţă o constituie o călătorie în Italia împreună cu un grup de colegi de şcoală, toţi fiind elevi ai profesorului Iosif Blaga, o rudă mai îndepărtată de-a sa, autor al unor manuale şi a unei remarcabile lucrări de estetică intitulată Teoria dramei. Deşi împrejurările îi erau iniţial potrivnice, totuşi Blaga face călătoria spre „azururile mediteraneene”. Dar drumul său spre Italia trece prin Bucureşti. În cele cîteva ore petrecute în capitala României grupul de elevi vizitează diferite muzee şi la Academia Română, acolo unde profesorul Ion Bianu le facilitează accesul pentru cîteva clipe la manuscrisele eminesciene. Scriitorul relatează în amănunt diverse impresii de pe Marea Egee, de la Atena, de la Messina şi, mai ales, de la Napoli: „Napoli ne cucerea totuşi pe toţi cu peisajul său. Preferam deci excursiile în natură oricăror vizite pe la instituţii de cultură. Din priveliştea napolitană am adus cu mine imaginea gălbuie, ce o mai reţin şi astăzi, a acelui vulcan stins, pe nume Solfatara, pe al cărui crater acoperit am umblat. Ne înfiorau sonorităţile de boltă, ce se auzeau sub tălpile noastre, unde la fiecare pas ţîşnea din cratere minuscule un nisip fierbinte aidoma unui clocot de apă”.

Totuşi, cele mai importante întîlniri sînt tot acelea cu cărţile. În filosofia lui Henri Bergson s-a iniţiat prin intermediul cărţii lui C. Antoniade dedicate acestuia. Memorialistul constată că deşi Antoniade nu făcea decît să-l parafrazeze îndeaproape pe marele filosof, totuşi studiul cărţii acestuia a avut o deosebită însemnătate în dezvoltarea sa: „Citind şi recitind această carte, învăţam două lucruri: întîi, cum gîndeşte cel mai de seamă filosof al timpului, şi al doilea – cum se poate scrie, plastic şi elegant – filosofie, în limba românească!”.

Blaga insistă aupra incompatibilităţilor pe care le resimţea în legătură cu sistemul de învăţămînt. Recurge şi la o strategie de a părasi şcoala în care învăţa la Braşov pentru a rămîne acasă sub pretextul unei boli imaginare. Nu-şi mai pierde timpul cu lecturile şi materiile impuse (limba magheară era obligatorie) şi se dedica cititului şi scrisului. După o vreme revine la Braşov în calitate de elev particular. Ia parte la ultima „petrecere cu dans” din acel sezon a elevilor. Acolo o întîlneşte pe cea care peste şapte ani îi va deveni soţie. Această rememorare îi prilejuieşte scriitorului următorul gînd: „e de mirat cu cît de puţine antene ne-a înzestrat natura în raport cu viitorul!”.

 

Revista indexata EBSCO