Jun 17, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – „Reverii monomaniace”. Proza lui Mihai Ursachi

La 75 de ani de la naşterea – şi 12 ani de la moartea prematură – a lui Mihai Ursachi, teritoriul (accidentat, dar extrem de spectaculos) al operei sale încă mai conţine zone extinse ce au, din păcate, statutul de terra incognita. În special proza compozită inclusă în volumul Zidirea şi alte povestiri (reeditată relativ recent[1]) merită explorată, cu sau fără obişnuita miză a cartografului dornic să fie pus în situaţia de a exclama sonorul Hic sunt leones! Mai ales că, în acest caz cel puţin, leii au o genetică destul de complicată… hermeneutic: în ciuda texturii uzual fantaste şi a coloritului pitoresc sau ludic, cele mai ofertante secvenţe/ cărămizi ale Zidirii epice au o solidă armătură livrescă şi (prin urmare profund) simbolică. Ele valorifică, fără nicio rezervă, cele mai diverse influenţe culturale, teme, prelucrări motivice şi formule stilistice. Mai mult, eşichierul narativ oferă posibilitatea permutării abile a elementelor de construcţie, astfel încît majoritatea pieselor pot fi citite în varii moduri: ca mici alegorii sau parabole ale fiinţei (de regulă, în căutarea Fiinţei, aşadar a perfecţiunii), ca fragmente dinadins amestecate dintr-un fel de metanaraţiuni pluristratificate, dar şi ca felii de viaţă rumenite autobiografic ori ca decupaje simple, deliberat anestetice, din ceea ce un povestitor din Scara numeşte „jurnalul idiot al unei robinsonade stupide”.

Interfaţa lor este, oricum, întotdeauna alta, într-un discurs pe alocuri saturat de influenţe literare. Dispariţia lui Flory aminteşte de o proză a lui Poe, Balerca de Amontillado, urmele naraţiunilor lui Lovecraft se descoperă în Augusta, Hoffmann, Nerval şi Maupassant (cel din proza scurtă fantastică, desigur) sînt prelucraţi în Un caz de vampirism, Saturn ori Viaţa de zi cu zi din California, Dürrenmatt în Biblia lui Wulfila, în fine, ironia corozivă, recuzita, bestiarul, plus amestecul de filosofie şi fantezie din mai multe povestiri amintesc de Julio Cortazár, cel din Sfîrşitul jocului sau Axolotul – Povestiri cu cronopi şi glorii etc. etc. Ceea ce nu înseamnă că în spatele scenografiei epice, adesea complicate, mărcile scriiturii Mihai Ursachi – histrionismul, apetenţa pentru disimulaţie, mistificare şi automistificare (cunoscuta obsesie a măştilor şi a altor forme de deghizare), nihilismul ironic, evaziunea căutată şi controlată în forme circumscrise nelimitării spaţio-temporale şcl.– nu sînt mereu prezente. Hotel Paradis este, spre exemplu, un pas de trois înecat, precum trioul legat de o inexplicabilă poveste de dragoste, în undele unui fantastic de sorginte romantică. Biblia lui Wulfila constituie o variaţiune postmodernă pe tema – clasică în proza fantastică – a ieşirii din timp şi spaţiu, prin intermediul căreia autorul face cu ochiul nu numai genului, ci şi propriei proze. O plecare tematizează călătoria astrală – a cuplului atemporal, fireşte, în buna tradiţie romantică, ca de obicei persiflată. Missa solemnis e construită ca o naraţiune despre moartea glorioasă a Comandorului navei Alcyon, pe fundalul unei stranii missa solemnis, desigur desolemnizate. Incendiul pleacă de la un fel de „balet deşănţat” de umbre pentru a scenografia un ritual similidemonic în care se amestecă urmele unor scheme narative formatoare (îndeosebi creştine) cu aluzii la cîteva capodopere ficţionale moderne (în special bulgakoviene). O aventură la Cîrlig e o poantă uşurică despre peripeţiile povestitorului, mîndrul posesor al unei limuzine semiblindate (un Dodge Chrysler, Special Edition) şi al unui discurs blindat de americanisme, în pitorescul Cîrlig, unde îl aleargă „o gloată (a mob) formată din persoane de culoare şi metişi ostili”, învăluiţi „într-un înviorător dampf (damf) de bălegar şi de tescovină”. Un monolog (al lui Cezar!) amestecă referinţe exacte din Marea şi mica istorie caesariană (fapte de arme şi politică familială reale ale imperatorului ajuns chiar Pontifex Maximus şi patron al preoteselor virgine ale zeiţei Vesta, citată de altfel în text) cu aluzii la realităţi economice, episoade tragice din istoria postbelică românească şi diferite simboluri culturale, aglutinate după o formulă aproape diaristică, pînă cînd vălul narativ e sfîşiat… textualist etc. etc.

Ajungînd aici, să punctez faptul că unele texte ar putea fi incluse într-o serie ceva mai unitară, postmodernistă pînă la osatura stilistică/ lingvistică, în care miza jongleriilor discursive marca Mihai Ursachi ţine, totuşi, de mecanica aşa-zis metatextuală. „Reveriile mele monomaniace” învăluite într-un dens, pe alocuri chiar asfixiant abur filosofic, bat înspre devoalarea şi chestionarea lucidă a strategiilor de construcţie a povestirii şi, în genere, a operei. Temele scriiturii, mai precis, ale autorului nerăbdător, capricios şi vanitos, care îşi (de)construieşte nu atît firele epice, poveştile şi/ sau textele, cît propria identitate – una contradictorie, complicată în permanenţă, pusă sub semnul îndoielii sau ascunsă sub diferite măşti – apar, de altfel, în mai multe piese din Zidirea. Cele mai elocvente pasaje despre sensurile aparente şi mizele de adîncime ale acestor ficţiuni uşor de confundat cu nişte „umbre dintr-o viaţă fantastă şi aberantă”, dar şi despre jocurile identitare contrariante ale figurii auctoriale apar în Scara: „Nu poate-ncăpea nicio îndoială că sînt totuşi un mare scriitor; aceste cîteva pagini din noul meu carnet cuprind ceva atît de aberant şi de fantastic, încît savurez de pe acuma scîncetele de admiraţie ale prietenilor şi camarazilor mei de literatură, la cetirea ce le-o voi face ca de obicei, din jilţul meu cel vechi şi verde. Acum îşi vor da seama în sfîrşit şi S. şi V. că nu sînt totuşi un filistin jalnic, deşi… Din clipă-n clipă trebuie să vie Ana, aştept să văd cum i se pare ei… Un semiîntuneric larg cuprinde totul, şi crengi ce intră printre gratii se scutură pe jilţul în care dormitez… ce consistenţă ciudată au plăsmuirile acestea fără sens… un vis atît de persistent, pătrunzător şi viu, încît adevărata viaţă aproape că îşi pierde conturul şi sensul. Aceasta înseamnă desigur adevărata literatură. Sînt pe calea cea bună, îndoielile îmi par ridicole, deşi un fel de spaimă obscură mă apasă… Aştept să vie Ana, şi dormitez în jilţul meu enorm şi verde, ca într-un tron de muşchi sub nu ştiu care arbori. Se-ntunecă încet şi-aştept, aştept încă să…” etc.

Un vector meta-identitar vizibil îl au, de asemenea, gîngăvelile naratorului din Zidirea, promisiune de text neonorată ca atare, ori păţaniile povestitorului cu virtuţi declarate de „biblioman” din Pelicanul. Cum, repovestite, aceste dispozitive ingenioase din armătura Zidirii şi-ar pierde ceva din farmec şi funcţionalitate, prefer să reproduc, în încheiere, o derutantă Povestire: „Am fost îmbrîncit pe uşa încăperii în care se afla domnul Pisică; era o zi de miercuri, ziua mea de noroc. Domnul Pisică stătea acolo împreună cu alţi cîţiva, dar eu nu i-am cunoscut din primul moment. Conform obiceiului meu nu mă prezentai, ci mă aşezai pe nelipsita bancă de stejar şi aşteptai o lună. Apoi încă o lună şi încă una. Apoi un şir nedefinit de luni, timp în care toate istorisirile fură depănate de multe ori. Domnul Pisică spunea: «Ce rost are să mai povestim ceva?» După care ne povestea invariabil şarja de cavalerie de la 20 mai şi spre încredinţare ne arăta cicatricea pe care-o avea la piciorul stîng. Domnul Pisică era un filosof”. Dincolo de aparenţe, la fel ca şi alte povestiri ale lui Mihai Ursachi, această jucărea post-modernă tematizează, ironic, atît strategiile scripturale, cît şi bolile receptării.

 

[1] [1]Mihai Ursachi, Integrala operei. II. Zidirea. Opera în proza. Eseuri filosofice si literare, editie îngrijita de Daniel Corbu, Princeps Edit, Iasi, 2007.

Revista indexata EBSCO