Jun 17, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Inima șotronului

Dacă vom citi romanul lui Vasile Iftime De la Petru citire şi îl şi cunoaştem pe autor, nu putem să nu-i identificăm portretul fizic în următoarele fraze găsite undeva în carte: „un copil scund: părul creţ, capul plecat, umerii lăsaţi, palmele mărunte, privirea tristă, buzele cărnoase, mereu uscate, obrajii alungiţi, tot mai alungiţi. Un copil parcă coborît dintr-un Renoir” (p. 21). Ceea ce nu înseamnă că vom putea urmări destinul unui alter-ego în toată autenticitatea lui, de „coeur mis ŕ nu”, pentru că ar trebui să-l suspectăm pe Vasile Iftime de comiterea de crime, de fărădelegi grave (pusul focului la o mănăstire) şi de manifestare a unor grave dereglări psihice („PARANOIA. Asta îţi este meseria, cruciuliţa mă-ti? Nebunul satului şi-a terminat studiile, leagă-i muiere diploma de gît să vadă lumea ce om mare a ajuns fiu-tu. Laudă-te, băiatul meu a ajuns om mare! Paranoia într-o unitate militară, mai mare grad doar comandantul şi încă vreo doi îl au!” – p. 120). Însă cîteva date ale traseului existenţial al autorului sunt de găsit aici: copilăria într-un anumit ţinut moldovean, absolvirea unui liceu din Iaşi, urmarea unei şcoli militare. Însă aceste cîteva date biografice detectabile sunt prea puţin importante în economia comentării romanului de faţă.

Prin urmare, trebuie să luăm aminte la ceea ce ni se spune „de la Petru citire”. La întrebarea prospectivă a mamei ce vrea să se facă atunci cînd va fi mare, protagonistul răspunde că doreşte să fie cel mai singur om de pe lume, pentru a nu împărţi cu nimeni nimic. Viaţa îi devine astfel o căutare şi o fugă din sine cu un singur liman – (a)casă. Acest topos sufletesc devine un laitmotiv al romanului: lăcaş al viselor în care îşi imaginează că cineva îl aşteaptă pe drumul dintre două singurătăţi, parcurse cu timiditate intimă, nerostit. O casă pustie nu este locuită de păsări şi, nefiind locuită de acestea, rămîne un loc blestemat, deci un mormînt. Dacă Freud spunea că nebunia (compatibilă cu orice formă de libertate) este cea mai suportabilă boală, nebunul este asemenea unui melc ce îşi cară cochilia în spate. Ideală i se pare lui Petru existenţa melcului, care, deşi se naşte, iubeşte, urăşte, moare şi se descompune în propria casă, nu o împarte cu nimeni. Dar şi existenţa păianjenului ar fi de luat ca exemplu pentru protagonist în dorinţa sa de a cuprinde cu sufletul tot ce-i tulbură ochii, pentru că acesta îşi ţese cu propriul fir povestea şi intimitatea dincolo de lumină.

În afară de geometria pînzei de păianjen, Petru este interesat şi de geometria şotronului. El păşeşte cu iubita, Genia, în inima şotronului plin de rouă ca într-o trecere peste ape, peste vămile văzduhului, dar, de la moartea ei dramatică în şotronul vineţiu, este nevoit să urmeze regulile altui joc de şotron – acela care se desenează singur în mijlocul drumului şi are forma paşilor ce fug între viaţă şi moarte. Plin de plumb, acest ultim şotron îl împiedică pe cel rămas aici să treacă „dincolo”, pentru a realiza o „nuntă în cer”. Parte dintr-un şotron nepăşit pînă la capăt, viaţa îi va deveni un fetiş continuu („cel care nu eşti în cel care te cauţi, cel care te cauţi în cel care nu te găseşti, cel care nu te găseşti în cel care nu te recunoşti” – p. 44).

Scurgerea timpul înseamnă pentru Petru o vegetare în afara semnelor, într-un prezent infinit, deoarece el este convins că acela care trăieşte intens nu are vreme de visat, iar cine visează intens nu are timp să existe. Or, în vis nu există timp ca în realitate. Adolescenţa o trăieşte frenetic („La 16 ani, ispita are trup de cal, picioare de iepure, dinţi de lup, urechi de vulpe, ochi de om”), descoperă iubirea. Era vremea cînd viaţa, în esenţă, devine o interogaţie a(supra) sinelui, iar bucuria consta în a putea să oferi mai mult decît îţi închipui că poţi primi vreodată. Aşa însă, moartea în accident a Geniei, după doi ani de „sincronizare”, îi va marca decisiv viitorul. Nu luase, probabil, seama la sfatul tatălui, de aflat chiar pe ultima pagină a romanului: „Niciodată să nu pui două ceasuri alături, spunea tata. Două ceasuri nu au voie să se vadă între ele, aşa cum nu au voie să se întîlnească miresele în faţa bisericii, semn rău. Noaptea, cel care o ia înainte ronţăie secundele celui care numără pe silabe. Cel rămas în urmă începe să moară cîte o secundă la fiecare asfinţit de soare” (p. 219).  Dumnezeul era deja suspectat că îl fură la cîntar, în timp ce altora le cerne viaţa prin sită şi prin ciur („La ce bun să te mai întrebi cine a trişat la cărţi, cine a furat startul, cine a întors spatele, cînd joci cu bună ştiinţă la cacialma, iar Dumnezeu dă cu zarul mereu şase-şase?” – p. 26)

Teama de moarte trăită de cel care doreşte să se restituie, să se (re)culeagă, este mai mare decît teama de viaţă murită pe bucăţele. Astfel, viaţa devine pentru Petru o continuă fugă, deoarece îi este frică să dea cu ochii de cel ce este. Identitatea – ale cărei semne le-a purtat în copilăriei, i-a conturat formele la pubertate, i le-a rotunjit în adolescenţa şi i le-a modelat la maturitate – crede că şi-o poate aprofunda la mănăstire. Fuge de lume şi vrea să uite de ea la mănăstire şi tot peste lume dă şi acolo, uitînd de el însuşi. Zi-i lume şi te mîntuie! În loc de linişte şi pace, dă peste concupiscenţă şi orgolii sporite odată cu amăgirea. Finalmente, purificarea o află dînd foc (scară spre cer) lăcaşului mănăstiresc, pe care îl descoperă că numai sfînt nu este, şi va dansa deasupra tăciunilor cu icoana Fecioarei Maria în mîni (creştere a braţelor pînă în cer).

Acest aspect poetic al romanului De la Petru citire, pe care l-am pus în evidenţă pînă acum, coexistă cu o radiografiere sigură a mediilor prin care trece protagonistul în anii ’80 ai secolului trecut: spaţiul familial, internatul liceului, şcoala militară, spitalul psihiatric şi incinta mănăstirească. Acasă, într-un sat de colonişti, „nimeni nu mişca în front. Dumnezei, cruci, biserici, geamuri sparte, alcool, pumni, palme, nervi, transpiraţie, haine ude, cizme împuţite […]” (p. 68). Internatul liceului pare o cazemată în toată regula, cu ziduri netencuite, împrejmuită cu plăci de beton şi sîrmă ghimpată. Nici interiorul nu oferă o imagine mai reconfortantă celor supuşi unui regim cazon (întuneric, frig, uşi rupte, geamuri sparte, chiuvete crăpate). Însă principiile de recrutare şi de folosire a turnătorilor în statul poliţienesc se aplică începînd chiar de aici: „– Auzi, dragă, notezi tot şi cînd vă întoarceţi vreau informaţiile: cine spune bancuri, cine face yoga, cine merge la biserică, cine citeşte cărţi popeşti, cine instigă la neascultare, cine fumează, cine bîrfeşte profesorii, cine nu-şi face norma. Fii atentă, vreau să ştiu care dintre voi foloseşte săpun străin, parfum, ţigări, ştii tu, căcaturi cumpărate de prin shop sau de la arăboi. Nimic să nu-ţi scape şi lasă-mă dracului cu sclifoselile ăstea ieftine. Ai semnat – ne ajuţi, te ajutăm. Dar să nu umbli cu minciuni, pentru că nu eşti singura care dai note, noi ştim tot. A, uitam, tat-tu a fost prins cu un sac de păpuşoi, 40 de kile, pentru asta înfundă vreo doi ani, vezi ce scrii. Lasă smiorcăiala, avem noi grijă să-i fie bine, dacă eşti fată cuminte. Şi încă ceva, trage cu ochii şi printre profesori, pe Aristotel să-l urmăreşti mai cu băgare de seamă şi, dacă poţi, să-i furi carneţelul! Vreau să ştiu ce dracu scrie în el. Ciuleşte bine urechile, tovarăşă Dora, ascultă ce tot vorbeşte cu Veronica, aia de română. Tot vreau să ştiu! Înţelegi? Tot. Ăsta-i examenul tău, peste doi ani o să-ţi prindă bine recomandările mele. Nu mă interesează nimicuri: cine pe cine o fute, cine cu cine se bate, cine fură la numărătoare sau la castron, cine bea şi cît bea, m-am şters la cur cu notiţele tale de anul trecut. Vreau chestii importante, auzi? Este una de filozofie, îi ziceţi poeta, saltă-i foile! Prea stă bot în bot cu Aristotel, Dumnezeii mamei lor de intelectuali” (pp. 54–55).

Aspirînd să fie şi el intelectual după cei patru ani de liceu chinuiţi printre menchine, eprubete şi strunguri, Petru manifestă dorinţa de a urma studii universitare. Dacă nu s-ar produce atît de precipitat (şi pusă chiar la începutul uneia dintre cele 78 de secvenţe narative), reacţia tatălui ar fi aproape moromeţiană: „– Mai lasă-mă dracului cu facultatea ta, te-am purtat în liceu patru ani! Internat – 700 pe lună, bani de tren, bani de cărţi, haine, mofturi de derbedeu! ?i-a intrat Iaşul în cap, eu ţi-l scot, cruciuliţa mă-ti! Iar tu, tacă-ţi fleanca, muiere! […] vouă vă arde de studii! Dumnezeii mamei voastre de putori!” (p. 67)

În şcoala militară, mediocritatea, prostia şi îndobitocirea urmează acelaşi regim: „Pîine neagră, uscată, secară necernută, nedospită, mestecată ca o gumă cu aromă de cartofi înăcriţi, deasupra cîteva aşchii de margarină rîncedă, îngheţată, ce nu se lasă întinsă şi o jumătate de lingură cu gem de caise. În stomac cîrtiţele făceau tumbe” (p. 75). Decorul nu este prea mult schimbat nici la spitalul psihiatric, de unde protagonistul, deloc nebun, va evada. Demnă de remarcat este primirea care i se face aici: „– Ana, două ceşti de cafea, una pentru domnul şi una pentru umbra domnului. Ce te holbezi la mine? Am spus: două ceşti de cafea!/ – Am înţeles, domule doctor, doar că nu ştiu dacă umbra domnului preferă cafeaua amară ca şi dumnealui. […] Am învăţat că nu toate umbrele sunt la fel. Ieri regele Ludovic al XVI-lea a cerut ceai, iar umbra sa, regina Maria, a cerut limonadă. Alaltăieri, bătrînul Newton, ca de obicei, a poftit suc de mere căzute singure din copac, pentru că merele gravitate sunt de o sută de ori mai bune decît merele imponderabile, iar umbra sa, miss Storey, a servit ceai de tei cu aromă de scorţişoară. Dimineaţa, Gheorghe Gheorghiu-Dej se grăbea să ajungă la Moscova, a băut pe fugă o cafea cu nechezol, iar umbra sa, tovarăşa Paucher, un ceai din ramuri de fenic. Pe domnul nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, pe jumătatea sa, nici atît, poate are bunăvoinţa să ne-o prezinte” (pp. 105–106).

Dar să prezentăm şi portretul respectivei asistente: „Ana avea 1.90, 90 de kilograme, blondă, părul prins în coc, sîni mari, ultimii 3 nasturi de la halat desfăcuţi, următorii 3 dispuşi să se desfacă singuri. Pantalonii albi, strîmţi acolo unde trebuie, chiloţi albaştri, un fel de contur senin sub care se suprapuneau două emisfere identice. Sandale portocalii, degete alungite, toate zece precum nişte biberoane grupate cîte cinci în gura borcanului cu miere, ojă roşie. Mai mult actriţă decît asistentă, dansatoare de cabaret, jucătoare de baschet, contabilă – S.A. Ladorna, menajeră – hotel 5*****, director de bancă, stewardesă, curvă de lux, poetă” (pp. 111–112).

Mănăstirea, al cărei părinte stareţ este un fost maior de Securitate cu multe crime la activ în timpul colectivizării din anii ’50, beneficiază de sprijinul ctitoricesc al unei domnişoare bogate deloc mai prejos, care îşi face astfel intrarea: „Directoarea, fostă balerină în ansamblul de balet al Operei Române, instructor de dans, coregraf, manager. Fund bombat, picioare reliefate, fustă strîmtă, şliţ pînă la portjartier, pantofi decupaţi, tocuri 20 centimetri, bluză de mătase înflorată, ţîţe slobode, sfîrcurile ca prunele coapte pătau pînza, zîmbetul larg, buzele îmbietoare, obrajii rumeni. Domnişoara Cătălina nu inspira, domnişoara săruta aerul ca pe nişte sfinte moaşte. Degete de pianistă: subţiri, lungi, drepte, 10 îngeraşi crescuţi din palme. Şi-a ridicat un pic fusta peste genunchi (fotoliul incomoda intenţiile), şi-a desfăcut ultimii doi nasturi de la bluziţă (focul se întîmpla în inimă), şi-a dezvelit un umăr din greşeală (luna încorseta în elastic). Conturul sînilor stîrnea nesaţul, gurguiul reliefau disponibilitatea, limba – ca o ademenire de şarpe în scorbură. Domnişoara şi-a trecut mîna printre şuviţele rebele. Fruntea înrourată, ochii a ploaie, buzele – a fulgere. Domnişoara a zîmbit sfioasă ca un copil, timidă ca o fată mare, stîngace ca o adolescentă. […] a mimat o ameţeală, un echilibru cu punct de sprijin, o cădere în hău. Mîinile parcă îi erau blocate în rugăciune, picioarele desfăcute precum o spărtură în zid, doi stîlpi rigizi umerii, două ulcioare răsturnate ţîţele, domnişoara – o poartă uitată deschisă peste noapte. Bluziţa transpirată reliefa o cîmpie ca după ploaie, aburii trădau arderea (stingerea se întîmplă cînd goleşti focul şi nu fîntîna din inimă). Domnişoara şi-a desfăcut palmele, rugăciunea îmbrăţişa necuprinsul, degetele, precum nişte lumînări aprinse în noaptea de înviere, capul aproape căzut peste umărul stîng confirma aparenţele. A fost femeie jumătate de viaţă, acum este corabie, turlă de catedrală, far la capătul lumii în vreme de potop. Închină-te, părinte, şi bucură-te!” (pp. 142–144)  Prea mult nu s-a bucurat sfinţia sa, pentru că totul va fi purificat prin ardere de Petru, care, se pare, începuse să aibă profundă evlavie la generoasa ctitoriţă.

La sfîrşitul lecturării romanului De la Petru citire, nu-l pot imagina altfel pe protagonist decît jucînd de unul singur şotron în şopron, deoarece pentru el (a)casă înseamnă locul unde eşti aşteptat. Petru ar fi vrut să-l joace în doi, dar iubita îi moare şi nu poate rezista psihic acestui şoc/joc. De atunci, el încearcă să arunce cît mai bine pietricica în pătrăţelele şotronului, numai că de fiecare dată greşeşte: ori nimereşte pe de lături de „căsuţă”, ori îşi pierde echilibrul (psihic) şi iese obligatoriu din joc, ţopăind de durere. Este, în fond, vorba despre jocul vieţii, unde pătrăţelele vizate/visate pot reprezenta viaţa unui dezrădăcinat şi inadaptat în cadrul familiei, în internatul liceului, în şcoala militară, în spitalul de psihiatrie şi în incinta monahală. Vasile Iftime scrie un matur şi foarte bun roman poetic al (de-)formării îmbinat cu unul de moravuri, în care limbajul liric şi apoftegmatic alternează fără stridenţe cu acela buruienos şi pitoresc, folosit de unele personaje.

Vasile Spiridon

Revista indexata EBSCO