Jun 17, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Magda Isanos, la centenar

Cu „tristeţi de călător”, rîvnind un „snop de soare”, trecînd de la revoltă la împăcare, şi-a însoţit zborul frînt pe cerul literaturii Magda Isanos (1916-1944). Disponibilităţile de mare poetă, cum observase Constantin Ciopraga, au explodat sub semnul urgenţei, omagiind frenetic viaţa şi încercînd a învinge disperarea. Evident, suferinţa, boala, infirmitatea, sentimentul sfîrşitului iminent i-au acutizat sensibilitatea şi au grăbit maturizarea poetei, arzînd etapele. Dar spaimele existenţiale şi „trena morţii” nu închipuie tablouri apocaliptice, nu hrănesc disperări expuse în vitrină şi nu sînt trase într-un estetism rece. Mai degrabă o rugă despletită, iscată, e drept, de o „grabă nevrotică” (Alex Ştefănescu) se insinuează în aceste versuri elogiind „zarea pămîntului verde” şi nădăjduind într-o existenţă prelungită postum („ca şi cum aş sta lîngă vatră”). Născută la Iaşi, la 17 aprilie 1916, Magda Isanos şi-a legat copilăria şi adolescenţa de spaţiul basarabean, părinţii fiind medici la Costiujeni, în coasta Chişinăului. Primele sale poezii vor fi găzduite în revista Licurici (nr. 2/1932), publicaţie a Liceului de băieţi „B. P. Hasdeu”. Reamintim că prima revistă serioasă în care publică Magda Isanos este Viaţa Basarabiei: poezia Ploaie (nr. 3, martie 1934). Era atunci elevă în ultimul an de liceu. Este posibil ca accesul în paginile revistei (dacă se punea problema unei facilitări) să-i fi fost înlesnit de mătuşa ei, dr. Elena Alistar, ea însăşi publicistă, importantă figură politică şi culturală a Basarabiei.

Viaţa Basarabiei, editată de Asociaţia Culturală Cuvînt Moldovenesc (înfiinţată în 1931), sub directoratul lui Pan Halippa, era menită să propage, literar vorbind, programul Asociaţiei, şi anume „crearea, ajutorarea şi susţinerea faptelor de cultură naţională şi educaţie cetăţenească”, „să ajute Basarabia în scop de a progresa pe calea culturii naţionale, educaţiei cetăţeneşti, încurajînd-o şi sprijinind-o în toate începuturile bune”. Se dorea deci o continuatoare a programului Astrei Basarabene, promovat de România Nouă a lui Onisifor Ghibu, în anii primului război mondial şi după. Notăm parantetic că termenul naţional avea, în acel context, alt înţeles decît în mod obişnuit; el privea strict Basarabia, ca entitate autonomă, cu treze reflexe de apărare, încurajînd spiritul autohton. Opera sa, ne informează Mihai Cimpoi, urmează îndeaproape programul revistei. Afirmaţia, credem, e discutabilă cîtă vreme, de pildă, articolul-bilanţ Anul literar 1938 în Basarabia, apărut în nr. 1/1939 al revistei, semnat de N. Costenco, nici nu pomeneşte numele poetei, recunoscînd că în viaţa literară basarabeană „totul se petrece într-o tihnă vrednică de timpuri fără memorie, în deplin dezacord cu ritmul vremii actuale”. Colaboratoare de nădejde, pînă în 1940, a Însemnărilor ieşene (înfiinţată de Gr. T. Popa), Magda Isanos a fost considerată un „copil” al publicaţiei (cf. Elisabeta Isanos); iar „ruptura” de Viaţa Basarabiei era inevitabilă cîtă vreme revista, fluturînd belicos teza autohtonismului se înnămolise în specifism şi regionalism îngust. Debutul editorial se produce în 1943 cînd, la 1 iunie, sub egida Institutului de Arte Grafice BRAWO din Iaşi apare volumul Poezii, singurul volum antum. Poeta, de o mare sensibilitate şi sinceritate în desfăşurările sale lirice contractase o căsătorie scurtă cu Leon Panteleev şi mai apoi, în 1938, se va însoţi cu Eusebiu Camilar (Zeby), consfinţind „mariajul dintre poezie şi proză”, cum s-a spus. În acelaşi an îşi lua licenţa în Drept. Va sfîrşi la Bucureşti (m. 17 noiembrie 1944), la nici 29 de ani.

Singura culegere antumă, adunînd doar 38 de titluri probează o gesticulaţie tumultoasă, cu evlavioase iluminări, conjugînd pasionalitatea şi luciditatea. Vor urma Cîntarea munţilor (1945), cu o prezentare semnată de M. Beniuc şi, peste un an, Ţara luminii (Svetuciaia Basarabia, am putea zice bănuind dedicaţia), aducînd „fiorul aşteptat al poeziei noi”. Imnuri pentru pămînt, un manuscris predat la Editura Fundaţiilor Regale în noiembrie 1944 („cu cîteva zile înainte de a muri”, mărturisea Eusebiu Camilar), n-a mai apărut. Fireşte, zestrea sa lirică, vădind poftă de viaţă însoţită însă de obsesive cugetări sumbre şi un clasicism solar pigmentat cu premoniţii negre a fost exploatată editorial, fie în ţară, fie la Chişinău, unde o stradă, din neglijenţă (oare?) a fost botezată Isanov. Poeta n-a fost uitată şi drept dovadă stau şi exegezele ivite în anii din urmă (Elisabeta Isanos, Aliona Grati, George Sanda). Şi dacă „boala de moarte”, după spusa lui S. Kierkegaard, ne urmăreşte implacabil este indiscutabil că Magda Isanos  ne-a oferit, sesiza tînărul N. Manolescu, „unele din cele mai calm-sfîşietoare poezii închinate morţii”. Să adăugăm contrapunctic că în ciclul Poemelor pentru soare (Voinţa, 27 aprilie 1941), Magda Isanos îşi mărturisea nostalgiile sudiste: „Este o ţară undeva peste mări/ De care ochii mei sînt flămînzi”. Ştiind că strămoşii paterni ai Magdei au plecat din Samos (pe la 1750, crede Elisabeta Isanos) visata călătorie spre sud este întrutotul explicabilă, îndreptăţind o solaritate mereu primejduită de neliniştile care o învăluie, anunţînd trecerea în nefiinţă („marele popas”). Cu prospeţime şi fragede uimiri, poeta descoperă „sensul luminos al lumii”. Exaltările ei se cheltuie spontan, lasă senzaţia improvizaţiei, desfăşoară o simplitate patetică. Totuşi, să nu uităm, exuberanţa – împinsă la temperatura incandescenţei – este controlată iar tragismul răscolitor (invocînd o situaţie-limită) conduce spre o rezolvare panteistă, stingînd angoasele pînă la blagianul „capăt de cale”. Această contopire cu lumea vegetală induce, s-a spus, o viziune mioritică; cea care „se învaţă a muri” speră că va dăinui în ierburi şi flori, veghind la liniştea lumii. Bineînţeles, nucleul dramatic al acestei poezii, tema/ teama călătoriei spre dincolo, bolile care o asaltează cheamă în sprijin un energetism testamentar, scutit de povara suavităţilor şi dulcegăriilor. Poeta va mărturisi: „Sufletu-mi arde de o flacără înfricoşată”. Iubirea-maladie, bolile, apăsarea singurătăţii nu obstrucţionează gîndul că frumuseţea şi binele vor domni în lume. Animată de stări contrarii, în conflict, poeta „cu buze reci-fierbinţi” inocentează lumea-grădină (cf. Aliona Grati), cîntă omul primordial, cel „fără timp şi fără vină”, pămîntul „fecundat de soare” şi invocă „beţia de lumină”. Acest freamăt extatic, de o cuceritoare senzualitate suavă dezvăluie un suflet lilial, ancorînd într-o „deltă de vise” şi ascultînd „orga pădurilor”. Candoarea evlavioasă a poetei îmbracă tonuri tandre, materne; confesivă, risipind afecţiune şi „arzînd” mărturisitor, cucerită de o „naivă mirare”, Magda Isanos produce/ secretă un lirism natural, doldora de vise vegetale, tutelate de o divinitate răsfrîntă în miracolul vieţii, de frapantă prospeţime. Intimismul, biograficul coabitează cu această explozie vegetală, procurînd o stare de fericire pe suport panteist. Pădurea, de pildă, e un loc tămăduitor, resacralizat sub veghea „ochiului de lumină”; simbolul apei, valorizat feminin, ne însoţeşte calmînd motivul anxios al propriei dispariţii, dizolvînd şirul de antinomii prin trecerea în vegetal, visînd reîntoarcerea.

Paradoxal, în pofida undei deceptive care o scaldă, poezia Magdei Isanos-Camilar a fost/ este percepută ca fiind vitalistă. Mai mult, considerată „un copil al vremurilor noui” (scria Cella Serghi), chiar poeta a fost văzută ca o luptătoare, doritoare să pună ordine într-o lume ieşită din matcă. Să nu uităm, eram în plin război şi poeta, dincolo de „gimnastica filosofică”, însetată de adevăr, nădăjduia, vedea – cu inima plină de speranţe – venind viitorul („o lume feciorelnică”). Chiar mărturisea că s-a ţinut „departe de oameni” şi „inima singuratică” s-a trezit, în fine, ruşinată să mai scrie „despre flori”. Acest puseu militant-agitatoristic corecta un suflet mic, contaminat de febră revoluţionară, dezvoltînd un vizionarism mistic „de speţă basarabeană”, cum aprecia Mihai Cimpoi. Poeta dorea să scrie „de ţarini şi oamenii lor” (v. Cine va cînta) cheltuind „puţine cuvinte”, invoca „pilda şuvoaielor revărsate”. Dar eticheta de poetă-luptătoare se justifică, credem, mai ales prin apriga dorinţă/ voinţă de a trăi. Viaţa-vîrtej, tinereţea şi dragostea, obsesia singurătăţii, suferinţa, „calicia” în care se zbate (mărturisea într-o scrisoare), toate o macină şi îşi află tămăduirea în „limba simplă a bucuriilor”. Temperament independent, Magda Isanos evocă „bucuria fragedă” a fiinţării şi îi aduce prinos de slavă; dar are premoniţia morţii, îşi simte destinul şi va recunoaşte: „mi-a fost, se vede, scris să plîng”. Boala are o evoluţie „fadroaiantă” (precizează într-o altă epistolă, ea fiind „scribul familiei”). Totuşi, cu fruntea „lîngă cer”, gustînd „bucuria de-a fi tînăr sub soare” ea dovedeşte o vitalitate copleşitoare, contagioasă, îmbătată de spectacolul naturistic. Precum în poemul testamentar dedicat „femeii care iubea primăvara”; acolo, grădina paradisiacă (o livadă întomnată) poartă deja însemnele morţii. Chiar dacă viaţa „sună înalt” poeta ştie prea bine că „n-o să fim a doua oară”. Conştientizează, aşadar, trecerea, suportă dureros tirania limitelor, are conştiinţa sfîrşitului aflîndu-şi odihna în „pămîntul cald”. Fiindcă oamenii „s-acopăr cu moarte”… Acest destin comun („vom cădea sub coasă”, avertizează un vers din Iarba) îngăduie comuniunea cu natura; iarba e „sora cea bună” încît poeta refuză, cu un gest orgolios, „raiul trist”. Contopirea panteistă îi rezervă o beatitudine cosmică, alungînd tenebrele morţii. Se amăgeşte că o răzvrătire post-mortem ar fi cu putinţă: „şi-oi scoate chip de floare,/ din pămînt,/ obrazul tinereţii de-altădată” (v. La marginea cimitirului). Fiindcă, aflăm, „în flori îşi deschis morţii fereştile” (v. Flori). Cea plecată va mirosi a ţărînă, crede că în „pămîntul cald” îi va fi bine; totuşi, o interogaţie o stăpîneşte terifiant: „Tu, ochi, cum ai să rabzi să nu le vezi?” Reîntoarcerea e interzisă aşadar, chiar un poem recapitulativ lansează interdicţia: Copilul meu, să nu mă cauţi.

Obsedată de certitudinea morţii poeta cere un răgaz (v. Doamne, n-am isprăvit). Din păcate nu s-a putut bucura de el. Şi dacă doar destinele frînte sînt cele împlinite (cum credea Cioran) atunci putem conchide că în scurtul popas pămîntesc Magda Isanos şi-a împlinit destinul poetic. Celebritatea nu se datorează faptului că a murit tînără (insinua Marian Popa), deşi nu negăm că accidentul biologic intră în ecuaţia valorizării. Nici tentativa de politizare a acestei lirici, încercîndu-se o recuperare pe linie ideologică, n-a prea avut sorţi de izbîndă. Încît, departe de capcanele poeziei „leneşe”, îndatorată unui feminism dulceag, Magda Isanos dezvoltă – nota M. Cimpoi – un blagianism de fond, vidat, e drept, de substanţă metafizică ori tensiune vizionară. Fără elogii inflaţioniste, urmele sale scriptice, eliberînd o jubilaţie senzorială, durează şi vor subjuga, sîntem convinşi, şi sensibilitatea receptivă a viitoarelor cohorte de cititori.

Scrisă sub iminenţa morţii, cînd lumina „fuge” şi o „mînă misterioasă” alungă florile, cîntînd, cu exuberanţă senzorială, grădina ca metaforă a paradisului sufletesc şi spaţiu securizant (cum demonstra, temeinic, Aliona Grati), poezia Magdei Isanos, fără a se înscrie în orizontul metafizic dar şi fără a suferi de „naivism”, vorbeşte convingător, cu vibraţie orfică, despre bucuria „de-a fi tînăr sub soare”. Cu sete de viaţă, aşadar, îngemănînd luciditatea cu pasionalitatea, poeta, tumultoasă pe alocuri, rostindu-şi spaimele şi repudiind dulcegăriile, ştia prea bine că moartea e „marele popas”.

Cumva „culpabilă” (probabil) pentru intimismul cultivat (cu decenţă, în ton cald, fără a exhiba impudorile eului), Magda Isanos îşi exprima, am văzut, „dragostea de oameni neînvinsă” aducînd, cu ştiuta-i sinceritate şi simplitate, „veştile mari”. Va cînta, aşadar, Anul unu şi ziua păcii, denunţă „abatoarele Istoriei” şi slăveşte lumea nouă: o revărsare de forţe, entuziasm, curcubeie falnice, holde şi imnuri, cîntecul-leagăn etc., fără a cădea în capcana poeziei de tribună, lozincardă: „De ramuri şi flori/ Eram plină pînă-n subsuori”. Încrederea în oameni o îndreptăţeşte să invoce „cuvinte de foc” chiar dacă sfîrşitul e anxios-perceptibil: „Trebuie să preamăresc ceva şi să mor”. Poeta ne asigură însă: „Cîntecul e-n mine”. Lepădîndu-se de intimismul excesiv, repudiind dulcegăriile sentimentaloide (ca păcate congenitale ale abundentului lirism feminin), ea semna „prologul poeziei de azi” (Marin Bucur, 1964). Şi propunea o ingenioasă ars combinatoria (cf. Aliona Grati), acutizînd – printr-o nelinişte resemnată – „sindromul temporal”. Ştiind că va părăsi curînd această lume, învăţînd a muri, oferindu-şi complice, sesiza Constantin Ciopraga, „un schimb de priviri cu moartea”.

Urmînd a se risipi în acel ţinut luminos, în promisul confort al spaţiilor familiale, multiplicată în ipostaze vegetale: „florile trosnesc/ Ca nişte-aripi de înger care cresc”. Amînînd, neîncrezătoare, acest inevitabil final: „nu pot crede c-am să mor în curînd”; convinsă chiar de şansa învierii: „Ieşi din sicriu/ şi priveşte: răsare soarele”. Dar explozia de vitalitate (copleşitoare) contrastează flagrant cu tristeţea din adînc; viaţa „sună înalt” dar finitudinea ne cheamă: „ne-ntoarcem în pămînt”.

Cea care îşi dorea să scrie „cu puţine cuvinte”, dăruindu-ne, cu naturaleţe, fluidul afectiv, arderea etc. se dedublează parcă (fără a trişa), observa Călina Trifan: „Atunci au venit îngerii şi m-au chemat,/ Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!/ Deschide colivia, să zboare/ cîntecele mele nerăbdătoare” (v. Doamne, n-am isprăvit). Poeta de „o rară profunzime” (ne anunţa Mihai Codreanu), cea care ştia prea bine că „Atîta soare, Doamne, – atîta soare/ o să mai fie în lume după noi” s-a retras definitiv, rămînînd o voce inconfundabilă, de un tragism răscolitor, în peisajul liricii româneşti.

 

Revista indexata EBSCO