Jun 17, 2016

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Marea poveste a ostrovului, spusã, ca nimeni altul, de Ovidiu Dunãreanu

Într-o cronică mai de demult mă refeream la un prozator care mă surprinsese atunci cu un volum neaşteptat, într-un mod realmente plăcut prin felul în care fixa (parcă în legitimă consonanţă cu numele adoptat) şi re-configura un spaţiu dunăreano-dobrogean fabulos/ mitic, venind, oarecum, în descendenţa unor autori consacraţi în literatura noastră, pe de altă parte reuşind să-şi degajeze un drum original şi întru totul convingător: „Prozatorul de la Dunăre devine astfel un prozator al spaţiului, al locului pe care, dincolo de zestrea comună de imagini în care fusese descoperit, capătă valenţele unei noi mitizări, a unei refixări în canoanele privirii, pe care le solicită mereu scrisul lui Ovidiu Dunăreanu. Practic, scriitorul impune propria-i viziune mitică, în povestiri care îşi propun un lucru deloc simplu, acela de a fixa în cadre un univers rural, atît de caracteristic tematicii prozei româneşti.

În volumul Întîmplări din anul şarpelui (Editura Ex Ponto, 2003), în care se adună „unsprezece povestiri”, Ovidiu Dunăreanu se arată a fi un acelaşi împătimit care descrie geografii proprii, cu punct de plecare în fabulosul spaţiu dobrogeano-dunărean, dar ridicate la nivelul unei generalizări care permite actualizarea mitului şi a poeziei; de aici porneşte, desigur, preferinţa pentru reactualizarea universurilor rurale, singurele care mai păstrează semnele vechi într-o lume bîntuită de invazia modernităţii, devoratoare cu orice preţ. Povestirile adunate în acest volum au cîteva puncte comune, din care două ni se par a fi esenţiale, pentru configurarea unei poetici distincte a povestirii, la Ovidiu Dunăreanu, unul la nivel sintactic, celălalt la nivel semantic.

Astfel, atent constructor al textului, autorul porneşte fiecare proză a sa de la o secvenţă ce are rolul (consacrat de o întreagă poetică a povestirii, în canoane specifice fiecărui creator) de a surprinde, de a trezi acel interes necesar derulării povestirii în sine. Aceste decupaje care trimit la o istorie în sine par a veni dintr-o macro-istorie, dintr-o cronică mult mai încăpătoare, greu definibilă, plasabilă undeva la nivelul unui fond comun de imagini, din care autorul extrage ceea ce merită să declanşeze un story, care să-i permită utilizarea propriilor instrumente”.

O surpriză redimensionată este reprezentată de noul său volum, intitulat Lumina îndepărtată a fluviului  (Istorisiri din Condica marilor şi micilor praznice), cu o postfaţă de Angelo Mitchievici (Ex Ponto, 2015). Deşi este indicat drept roman, noul volum poate fi luat şi ca o falsă alcătuire de roman (în sens bun, provocator), deoarece cele 15 capitole ale sale se înscriu copios în ceea ce se indică în subtitlu, adică în linia istorisirilor autonome, cuprinse, e drept, într-o magma uriaşă a cronicii romaneşti intenţionate. Dar întîlnim acum cîteva elemente ce aduc marele plus de calitate al noii cărţi: în primul rînd, trimiterea către povestire este explicită, într-un mod ce aminteşte importanţa culturală a actului povestirii/ implicit Acela al receptării unui produs cultural ce străbate epocile. E vorba, desigur, de re-descoperirea, împreună cu personajele, a ceea ce numim plăcerea şi necesitatea povestirii, înţeleasă în funcţia ei esenţială de tezaurizare culturală, într-o lume care, tocmai pentru că e ameninţată de de-sacralizare totală, are cu atît mai multă nevoie de re-ordonare mitică. Dar această spunere/ rostire ţinteşte atît spre re-amintirea unei lumi (în sensul în care literatura, cel puţin pe latura ei de pornire din vechea Eladă e tributară, într-un fel, amintirii, aşa cum o înţelegea Herbert Marcuse) iar în alt fel îşi reafirmă ambiţia orgolioasă a creaţiei absolute, aşa cum se întîmplă cînd cunoaştem adevăratele lumi ficţionale. E vorba; apoi, de o re-investirea fantasticului în codul unui verosimil de zi cu zi, acceptat de un mental colectiv ce se lasă construit pe această proiecţie, ajungîndu-se la o sudură perfecta, avînd rolul de a elimina posibila inadecvări. Într-o altă ordine de idei, ceea ce remarcam la un volum precedent este augmentat acum cu bună credinţă, de aici rezultînd configurarea alternativei ficţionale/ singura de acceptat, de altfel, cea care oferă propria-i geografie/ istorie/ mitologie pentru un spaţiu, nu obligatoriu de suprapus cu acela real din sud-vestul actualei regiuni dobrogene; un spaţiu ireal de frumos şi de straniu în imediata-i realitate, cu floră/ fauna/ peisaje ce ţin de unicitate, cu toponime stranii  precum Canaraua Fetii (cine s-ar gîndi la existenţa unui soi de canion misterios/ frumos/ spectaculos/ necunoscut plasat atît de aproape de civilizaţia imediată?) dar şi cu oameni ce ţin de un registru onomastic inedit şi care adaugă limbii noastre suficiente elemente lexicale ad-hoc ce cer obligaţia unui glosar, aşa cum vom şi găsi la finalul romanului lui Ovidiu Dunăreanu. Mai putem adăuga o interesantă sporirea potenţialilor actanţi/ povestitori, dincolo de reprezentările antropomorfe aşteptate, printre cei care „spun” povestiri într-o fundamentare a rostirii ce vine de la mari cărţi din vechime aflîndu-se acum „casa veche din paiantă” sau „drumul care urcă la cer şi coboară în adîncuri”. Departe de a tine de proceduri moderniste, alăturarea unor astfel de povestitori ţine, mai mult decît firesc, de acea magmă pre-istorică, consacrată de rit şi de rostire, care a făurit lumile fără timp. Or, o asemenea lume, dincolo de inerentele semnalizări dinspre o lume a istoriei acceptate (aici însă marcată tot în registru uşor fabulos de inserturile ce trimit la oraşele Călăraşi şi Constanţa) are forţa de a rezista şi a exista ca atare, prin puterea supraordonării ficţionale. Mai există, desigur, descripţia unei lumi amestecate, un fel de sumă de identităţi suprapuse, savoarea textuală pornind atît de la particularităţile ce punctează existent fiecăruia neam în parte, cît şi de la pitorescul sui-generis al acestora. Acestor elemente li se adaugă limbajul care trimite nu doar către o anume cotă de autenticitate ci, mai cu seamă, către o suprapunere între temporalitatea suspendată a locurilor şi vechimea/ tinereţea acestora, într-o altă formă de aşezare a relaţiilor cu lumea exterioară.

În fapt, ca şi în alte cărţi ale sale, Ovidiu Dunăreanu tentează această superbie a desprinderii/ re-inventării prin literatură a unei lumi în sine. O lume cu o forma mentis de alt calibru relevase Sadoveanu în Ostrovul lupilor; acolo însă, dincolo de insolitarea descriptive iniţială (anunţată de cunoscutul titlu de capitol Dobroge, tu eşti ţara „vechimii”…) şi de virtuţile capodoperei, interesul narativ urma să se deplaseze spre o poveste tenebros/ tragică/ sapienţială , aşa cum se întîmplă în multe alte naraţiuni sadoveniene. Am putea, desigur, invoca spaţial fantast din proza lui Ştefan Bănulescu sau pitorescul poetizat/ particularizat într-o „nebunie” în sine din paginile lui Fănuş Neagu. Iar pe listă s-ar putea adăuga, desigur, nume sonore, de la Macedonski încoace, înscriind ace scriitori atraşi de configurarea lumilor sud-dunărene.

Desigur, Ovidiu Dunăreanu, deloc întîmplător, particularizează şi generalizează, totodată, fiind într-adevăr prozatorul în totalitate făcut „de” şi „pentru” o lume a Ostrovului, a Dobrogei, a contextualizării sud-dunărene, dincolo de geografiile canonice. E o lume pe care o fixează, aidoma vechilor rostitori de altădată, prin poveşti. Povestea (asociată cu elemente de stil ce nu ţin de o funcţie pletorică, doar de o completare naturală a vieţii) devine marele motor de căutare/ fixare în acelaşi timp. Avînd personaje şi locuri care povestesc/ traduc lumea „de acolo” pentru cei din altă parte, naraţiunea îşi impune ambiţia de a deveni cunoscută şi acceptată. Ea devine rodul unei sume (ce se poate mereu rotunji) de mirări, re-aşezări, transfigurări, căutări, emoţii, spaime, venind dinspre personaje/ inclusiv naratori către magma ce ar trebui să construiască romanul. Numai că romanul (chiar dacă, după toate teoriile, e relaţionat constant cu povestirea) nu s-ar fi fixat (în accepţiile cunoscute) pe ceea ce trebuia să fie în cazul de faţă. Un roman/ ca şi replica sa, lumea reală, lucrează cu ierarhii sau stabileşte ierarhii şi e determinat de o tectonică uneori violentă; cartea lui Ovidiu Dunăreanu construieşte o neobişnuită democraţie (amintind de alcătuirile de gen ce vin din Orient) a poveştilor/ istoriilor, singurele care sunt admise spre a spune ceva despre nişte personaje, altminteri amestecate printre regnuri, tocmai spre a contesta supremaţia umanului explicit şi a întări regula unei democraţii absolute.

Aşadar, povestea/ poveştile Ostrovului şi modalitatea (ce pleacă de la vechii greci) de a asigura astfel nemurirea: „Această păţanie destul de tulbure, lipsită de martori, întemeiată numai pe spusele de necrezut ale băiatului, cu fiecare zi care s-a scurs, a umblat din gură în gură fără încetare. Închipuirea bogată a oamenilor  a ţesut în jurul ei o sumedenie de presupuneri, unele mai neobişnuite decît altele, care te înfricoşau şi înmărmureau totodată, încît, în scurtă vreme, Fane Barză, Dumitru Bolborici şi fata cu picioare de căprioară şi-au găsit un loc în marea poveste a Ostrovului, ajungînd nemuritori”. (s.n., C.D.) sau: „Istoriile astea numeroase şi felurite, ce le auzişi de la mine, posibil că, uneori, vă îndeamnă să vă îndoiţi de ele. Să mă priviţi cu neîncredere şi reţinere şi să vă întrebaţi, pe drept cuvînt, de unde mama-dracului le ticluieşte atît de bine un drum neînsemnat dintr-un sat pierdut de lume! Vă asigur cu gîndul curat, că nu trebuie să fiţi îngrijoraţi şi să staţi în cumpănă absolut de loc, ci să le luaţi întocmai cum sunt, pentru că, la rîndul meu, le aud de la oamenii din Ostrov, ori din întreg ţinutul, care trec de o viaţă pe mine şi ţin să le împărtăşească. Iar eu nu fac decît să vi le spun aşa cum îmi ajung la urechi, fără să caut, cum se zvoneşte că fac alte drumuri simandicoase, să le măsluiesc ori să le adaug ceva”.

Deşi înşirate drept „capitole”, textele respective sunt plasate sub semnul unei autonomii mărginite doar de unitate de intenţie (lumea Ostrovului) şi de unitate stilistică. Astfel, Vînturi şi miracole, dincolo de vraja fantasticului admis, nuanţează o doză de antropomorfism necesară, într-o descendenţă mitic-grecească: zeitatea eoliană se împreunează cu o pămînteancă tînără şi frumoasă, rezultînd „o nălucă”, adică „un copil ca din altă lume”, cu rol de deus ex machina în unele naraţiuni. Care povestiri, într-un mod absolut democratic, înşiruie întîmplări dintr-o suprarealitate imediată; aceasta, după cum spuneam, nu desparte nicicum realul de fantastic, deoarece totul este deja metamorfozat şi acceptat ca atare de discurs. Mîndria rănită a zmeului, departe de a cădea în şablonul cunoscut al poveştilor cu/ despre zmei prezintă un interesant caz de confruntare post-folclorică dintre un pămîntean şi creatura fantastă; rezultatul este neobişnuit, în final flăcăul preluînd (fără ca faptul să fie explicitat) puterile şi însemnele zmeului, într-o altă formă de îndreptare a lumii cunoscute.

O altă povestire, intitulată O căruţă în bună regulă poate fi văzută ca o replică neobişnuită la legenda „corabiei-fantomă” a „Olandezului Zburător”. O întîmplare ce priveşte intrarea în viaţă a doi tineri însurăţei care îşi doriseră să vadă marea, o căruţă făcută cu tot dichisul dobrogean (unică descrierea sandîcului!), clasica întîmplare cu bandiţi şi de aici proiecţia canavalei realului într-o înşelătoare preluare fantastă: „Apa morţilor, uriaşă şi nestăpînită, îşi surpa fără cruţare vîltorile peste el. Prin urzeala ei înşelătoare, apropiindu-se, o căruţă pe care n-o zăream, trasă parcă de cai hrăniţi cu jăratic, făcea să răsune şi să se zdruncine cerul şi pămîntul, gata-gata să dea nebuneşte peste mine…”. Povestea unei îmbogăţiri peste noapte, cu interesante întretăieri de fişe de observaţie şi de elemente ce ţin de fabulosul întîmplărilor cu comori neştiute se derulează în Vremuri acoperite în aur, în timp ce în  Casa cea veche din paiantă şi în Drumul care urcă la cer şi coboară în adîncuri este reinventată imaginea unor suprapersonaje precum casa şi drumul, cu competenţe legate de vechimea lor şi de cunoaşteri nemediate asupra multor întîmplări şi personaje ce ţin de geografia elaborată în întreg romanul Ostrovului lui Ovidiu Dunăreanu. O povestire ce se detaşează prin ineditul întîmplării, prin subtilitatea comentariilor, prin frumuseţea imaginilor este Felul omenesc de a privi al vulpii,  în care erosul cunoaşte metamorfoze ce nu ţin neapărat de cota evidentă a unui fantastic existent în toate naraţiunile ci, mai cu seamă, de supralicitarea contextualizării erotice, în care bivalenţa arătării feminine (fată/ vulpe) este unică: „Fetei atîta i-a trebuit să vadă. S-a desprins ca o zgîtie de lîngă zidurile găunoase ale gorganului de piatră şi, cu calul în galop, tăind poiana pe de-a dreptul, s-a năpustit asupra lui. Scoţînd un vaet întocmai unui scheunat mînios şi descumpănitor, care a cutremurat pădurea, cu ochii tremurînd, l-a lovit cu o rancotă de corn, luată în goană la nimereală de pe jos, peste armă, de i-a zburat-o cît colo din mîini.”. La un pocal de vin cu regele, întîmplare savuroasă ce fixează imaginea ce domină viaţa reuşită a unui om, totul ar putea rămîne în linia unui pitoresc mitizant ce aminteşte de Fănuş Neagu (cel puţin la nivelul construcţiei de personaje), dacă nu ar fi aceeaşi marcă ordonatoare ce adună toate naraţiunile în romanul despre lumea unică a Ostrovului. Setca de fund  e o povestire cu aparente reminiscenţe voiculesciene, construind însă în interiorul acelei geografii fantastice cunoscute de acum o odisee pescărească a unor personaje euforizate alcoolic prea mult, care, în final, scot din apă, încurcată în fîşiile setcii, „o mîndreţe de muiere tînără şi neiertătoare”, identificată cu o anume Serina, pe care oamenii din Ostrov o credeau dispărută definitiv. Un capitol 12 se intitulează  Alţi oameni din Ostrov şi isprăvi după chipul şi asemănarea lor, justificînd intenţia de cronică altminteri a unei lumi ce rivalizează, „posibil” şi cu lumea de dincolo de povestire. Onomasticul este mai mult decît pe măsura unor „isprăvi” anunţate în titlu, justificînd adevărate fişe de existenţă ce pun în evidenţă talentul descriptiv al unui autor ce pune povestirea mai presus de orice: „…Stufarina Ropotin, fiica singurului lipovean pripăşit în sat. Un om deşirat şi ciolănos, cu mîinile atîrnîndu-i pînă la genunchi şi un cap mare ca de cal. Iar ea, leită taica-său. O tălăniţă tînără sub tălpile căreia răpăia pămîntul. Nu era cine ştie ce de făţoasă, dar nici de lepădat.  Rea de muscă, mai tot timpul făcea ochi dulci iubăreţilor şi se lăsa prinsă şi pusă jos, de către aceştia, pe unde se pomenea. Însoţită de prietenele ei cele mai bune – Chiva lui Ţupac, Băgenac Purcica, Biţa Svîrlefus, Petruţa lui Dionişi, Nineta Cacălămîie, Afuza Carabageac, Fenda lui Mogîldoaie, Marioara Scurgeos, Agurida Vînă, Tănţica Mandu şi Paţurca Pîrlici – se urcau în bărci, treceau în bătrîna insulă Tîlchia, se despuiau aşa cum le făcuse mă-sa şi se scăldau sub clar de lună în zăton  la moş Ivan, hihăind ca apucatele, de credeai că că au coborît rusaliile din cer pe pămînt”. Un alt text, Secretul vaporului cu aburi se înscrie în linia unui magic imediat, fără cote mizînd surprinderea, insistînd în schimb pe descripţia în cod realist postbalzacian a unui mod de a călători, dinspre lumea rural mitizată către oraşul de peste apă. Ultimul capitol, Ospeţe vrednice de aducere aminte, ca şi altele de pînă aici, de mici dimensiuni epice, precum În miezul faptelor, Vînturi şi miracole, Lumea merge înainte, au rol supratextual, realizînd asamblările necesare ale unei construcţii doar aparent disjunsă în capitole autonome.

Citind şi re-citind cartea lui Ovidiu Dunăreanu, nu ai cum să nu remarci cum rostul poveştilor şi al definirii lumii prin ele este adînc încrustat în text: „Oamenii ştiau că lumea în care îşi duceau traiul era mult mai plină de minuni şi mai neobişnuită decît putea cineva să-şi dea cu părerea. De aceea, oricît de iluzorii şi uluitoare se adevereau poveştile şi întîmplările redare, pe feţe nu li se citea surprinderea, ci doar o încîntare neîntreruptă. La urma-urmei, dacă socoteau mai cu atenţie, ce aflau?! Că ele nu aveau nimic diferit care să nu se asemuiască în vreun fel cu viaţa lor. Pe unele, povestarii le înfloreau cu bună ştiinţă, punînd de la ei, în aşa chip ca să nu aducă leit cu ce se petrecea în realitate, dar nici rupte definitiv de aceasta să nu fie. Şi scornite şi nescornite, oricum ele îşi găseau de fiecare dată drum sigur la inima lor, şi-i cărau prin ţinuturi necunoscute şi îndepărtate, pe lumea cealaltă, unde nu se auzeau nici păsările ciripind, nici cîinii lătrînd, nici oamenii dîndu-şi bună ziua, ori pînă la soare, în lună şi în stele, peste cîmpii şi munţi sau peste mări şi ţări la capătul pămîntului, prin locuri fără de hotar şi vreme. Iar ei, cu jar în pupile, căzuţi în puterea acestor fantasme, călătoreau cu ochii minţii prin acele locuri, fără nici o greutate pe suflet, liberi ca păsările cerului, ocrotiţi şi învinşi de o taină şi o mulţumire, ce-i făceau de nerecunoscut, şi pe care, în afara lor, nimeni nu avea norocul să le simtă în nici o altă împrejurare..”.

O asemenea carte, măiestrit lucrată, re-trezeşte plăcerea lecturii şi re-aminteşte virtuţile multiple ale poveştii/ povestirii, acum cînd lumea (cum remarca naratorul de la începutul a ceea ce se numea Divanul persian) pare a avea nevoie mai mult decît oricînd de tîlcul ascuns al naraţiunilor vechi şi noi.

Revista indexata EBSCO