Jun 17, 2016

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Gheorghe Grigurcu, poetul travestit în critic literar

„Poetul care ştie să renunţe la balastul sinelui/ spre a sări mai uşor/ peste văile virgulelor”

Pe trei registre distincte s-a consumat pînă acum combustia scripturală a lui Gheorghe Grigurcu: critica literară, poezia şi aforistica. Se destăinuie undeva, spre a lămuri perseverenţa acestor opţiuni: „Mărturisesc că n-aş fi dorit să scriu decît poezie şi aforisme (aforismele: cel mai apropiat reflex al poeziei în cugetare). Am început cu versurile, la ani fragezi, mînat de-o atracţie pe care nici şcoala, nici vreun alt îndemn al mediului în care mă aflam n-ar fi putut-o explica şi am continuat pe drumul lor pînă în anii prezenţi, în temeiul aceleiaşi atracţii neistovite. Activitatea mea critică, ajunsă «mai cunoscută», «mai reprezentativă», conform gratulărilor unor contemporani, a rezultat cred că, mai mult decît din răspunsul datorat unei vocaţii, din necesităţile unei profesii. A fi de profesie critic sună mai realist, ergo mai «onorabil», decît a fi de profesie… poet”. Reies, din acest pasaj confesiv, cîteva detalii demne de atenţie. Întîi, că poetul a premers activităţii criticului, unda lirică rodind timpuriu, natural, fără stimuli exteriori, ci dintr-o pură „atracţie” lăuntrică, greu de explicat. De altfel, poetul a fost cel ce a ţinut să-şi marcheze prezenţa, prima oară în ziarul „Crişana” din Oradea, în 1952 (pe cînd avea 16 ani!), apoi în revistele „Steaua” (1956) şi „Familia” (1965), unde fusese angajat redactor de Al. Andriţoiu; nu stăm acum să ne ocupăm de conformismele începuturilor (a făcut-o M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, 1995), ci doar să remarcăm chemarea precoce spre poezie a acestui autor, cu o carieră impresionantă, mereu marcat de faptul că nu i se recunosc meritele reale pe plan liric. „Poezia a însemnat poarta mea de intrare pe tărîmul scrisului”, se va destăinui lui Gellu Dorian. Ceva mai tîrziu s-a decis să debuteze cu volumul de poezie Un trandafir învaţă matematică (1968), urmat imediat de Trei nori (1969), cărţi care însă nu l-au propulsat în linia întîi a genului, ci doar în evidenţele de rezervă. Pe nedrept, vom spune, pentru că Gheorghe Grigurcu venea cu vocea sa distinctă, mult mai tîrziu remarcată ca atare, în renaşterea aglomerată pe care o trăia poezia românească, în deceniile şapte-opt ale secolului trecut.

Criticul a venit din urmă, cu exerciţii de încălzire tot în „Familia”, din dorinţa asumării unei „profesii” plauzibile, spune el, de fapt cu pornirea ascunsă de a încerca alt versant, eficient, spre a-şi face mai autoritar simţită prezenţa. În timp, şi-a conturat o stilistică originală, rafinată în gesturi, histrionică, uneori somptuoasă, alteori ornată metaforic, uşor calofilă şi barocă, mereu în campanie polemică, pigmentată cu maliţii, cu unde sceptice sau voluptăţi livreşti, avînd propensiune spre modernitate şi noutate expresivă. A ţinut să spulbere cîteva mituri oficializate în epocă – Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu – şi a contribuit, ca să ne referim numai la perimetrul poeziei, la răsturnări valorice şi impunerea unor autori scoşi din penumbră, precum Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov sau Mihai Ursachi. Autorul de aforisme a venit mult mai tîrziu, înaintînd prudent, felinic, spre a nu face zgomot sau impresie de inflaţie publicistică, iniţial sub genericul Contemplaţii, în volumul cu acelaşi titlu din 1984, apoi cu un lansaj moralist (v. serialul Morala şi umbra ei, nişte însemnări ocazionale minore, din volumul Cum am devenit stalinist, 1997, unde intervine şi un atac de sinceritate: „Mi se reproşează că aş scrie prea mult. Mă tem de ziua în care s-ar dovedi că scriu injust…” p. 229), urmat de serialul prelung, Jurnalul lui Alceste, 2005, cu reflexii, pagini de jurnal şi citate lucioase, decupate fugar, care nu fac decît să-i întreţină suflul şi uzajul expresiv, încît să evite colapsul celorlalte două „voci” longevive. În chip surprinzător, Premiul naţional „Mihai Eminescu” ce i-a fost atribuit la 15 ianuarie 2016, a dat satisfacţie poetului de către un juriu care a făcut (cît s-a putut) abstracţie de activitatea critică şi publicistica politică incendiară, focalizînd şi reabilitînd creaţia bardului, pînă nu de mult considerată un moft de recreere pentru exeget. Discuţii n-au lipsit. Merita el, poetul, cu adevărat laurii acestei importante distincţii literare, sau a fost vorba de o recompensă mascată acordară tot spiritului critic, incisiv şi mereu prezent în actualitate? O aplecare atentă asupra acestei unde freatice de adîncime ne convinge că juriul n-a greşit deloc în opţiunea sa.

 

„poet al nopţilor aţîţate/ de pofte candide/ tulburate de-o lăcomie angelică”

Poezia lui Gheorghe Grigurcu îşi are o traiectorie proprie, cu peste 30 de titluri de cărţi ca zestre (!), ceea ce denotă o construcţie lirică solidă şi o stilistică existenţială deosebit de productivă, configurînd un lung şir de ecuaţii reflexive, fin cristalizate în probe de sensibilitate. Tema vînătorii şi a păsării răpuse în zbor, sugerînd destinul curmat în plin avînt spre idealitate, o găsim încă în primele pagini ale cărţii de debut şi pare să se refere la hieroglifa eşecului, prefigurînd o înaintare în social mereu obstaculată: „Alicele se zbat în memoria pajerei./ Cum se-mprăştie monezile roşii,/ monezile de sînge ce răsplătesc pămîntul./ Le priveşti şi nu te-nduri,/ nu te-nduri niciodată/ simţurile să ţi le vînezi în oglindă,/ să te desparţi pe tine de tine” (Alicele se zbat în memoria pajerei); „Glonţ ce-ai ucis pasărea./ Din rîpi îi adunăm penele/ însîngerate/ de sub stînci, din fundul/ ochiului nostru.// Glonţ rămas în carnea vîntului,/ în sîngele norului,/ din tine ne tragem cu toţii,/ aspru părinte” (Glonţ); „Vultur răsucit în sine ca un melc/ în aerul dispreţuit pluteşte,/ la dreapta şi la stînga întîlnirilor lui zădărnicite,/ cu ochii înroşiţi de fremătarea zării,/ insulă fără să ştie cum/ a mai rămas cu pene în noaptea îngrozită,/ inconştient de strigătul ce-l spintecă,/ mîine pe stînci – sfîrşitul rolului ce-l joacă,/ strivit de propria sa umbră prea înceată,/ cochilie de zbor pe care-a sfărîmat-o/ prea ampla linişte a firii/ sau vînătorul cel cu sîngele-i în armă” (Vulturul). Căutînd „ceea ce nu sîntem, ceea ce nu vrem să fim”, după îndemnul lui Eugenio Montale, ficţiunea poetică recurge la un teritoriu al nimănui (oglinda, zarea, imensitatea cerească), unde realul devine proiecţie a misterului sufletesc. Aici apare interesantă poezia lui Gheorghe Grigurcu, în felul de a contopi fugitivitatea trăirii cu profetismul irealului, care „dictează” şi modelează discursul.

Grigurcu a fost şi a rămas un admirator statornic al Cercului literar de la Sibiu, prieten multă vreme cu cîţiva dintre membrii grupului, despre care a scris totdeauna empatic, adesea entuziast, iar motivul vînătorii îl găsim frecvent la Radu Stanca şi Ştefan Aug. Doinaş, sugerînd pe de o parte – blagian vorbind – căutarea, „prinderea” şi revelarea misterului de către poetul-vînător în desişul referenţial; sau a adevărului „ascuns” în pădurea de simboluri; pe de altă parte, condiţia artistului, a intelectualului, hăituit, „vînat” malefic în marele teatru al lumii. Autorul nostru deprinde ambele ipoteze şi concepe, la rîndu-i, o parabolă a suferinţei şi absurdului ce însoţesc drumul presărat cu asprimi spre obscurul absolut: „Cu gesturi cumpănite aţinteşti/ arma spre inima pămîntului./ Astfel înveţi s-aştepţi, înveţi să aperi/ năzuinţa de-a muri.// Şi cîte animale fug/ prin ochiul îndrăzneţ al focului!/ Departe doar un fum rămîne/ încrustat de gheare.// Sălbăticia o supui cu-ncetul/ iubind pînă devine/ din nou sălbăticie./ Umbre se-ascund în oasele de lup/ de frig.// Cînd stoluri se tîrăsc pe cer învineţindu-l/ tu iei fiecare chin în parte ca un deget/ şi numeri tot ce-ţi dărui pădurea.// Apoi te odihneşti privindu-ţi/ cizmele lungi, îngîndurat,/ şi cîte-un strop de sînge colorează/ încă nefolositele cartuşe” (Vînătoare). În mare, însă, cartea de debut dădea impresia unei colecţii de „semne” ale fugitivităţii şi ruinării prezentului, ale scufundării vizibilului în invizibil – „viermele din veşnicie”, „mînia porumbelului”, „mă simt relicvă a unei glorii”, lacrima în care „înoată clipele pierdute”, pagina lovită de „bicele urii”, „vîntul în talger”, „privighetori de tămîie”; nu lipsesc formulările hilare: „cuibăriţi în nepoţii noştri/ păduchii vor să umple lumea/ venind din viitor” (??); „Diogene ascultă cum se dezgheaţă lumina”, „netrebnici sînt morţii solemni/ morţii sociali neîndurîndu-se/ să se părăsească pe sine” (!?).

„Şi totuşi e mai greu să trăieşti Poezia/ decît s-o scrii”

Modalitatea lirică nu se schimbă în volumul următor, Trei nori, anticipînd cartea lui Petru Creţia, Norii (1979), în care autorul nutrea ambiţia să-şi scrie zilnic filozofările (naive) asupra umbrelor de pe cer. Şi aici poezia de notaţie cîştigă teren, cu scene de cotidian prelucrate în plastica bucolică: „Din eleşteul cerului/ o ciocîrlie pescuită/ cu litere de ziar” (Semn de carte); „Pădurea reneagă pădurea/ şi niciodată n-o vom putea ajunge din urmă,/ cu lacrimi de lemn/ s-o celebrăm.// Pădurea se-nchide într-o stea alergîndă/ şi durerea noastră de silex/ n-o mai poate atinge: a dispărut.// De la sine se vor strînge depărtările ei/ cînd se vor şti sărbătorile” (Pădurea). În magia aceasta a corespondenţelor între pămînt şi cosmos, poate fi evocat şi un alt poem care aduce aminte de doinaşianul A cerului pădure răsturnată, unde speculaţia ontică alunecă într-o direcţie nouă faţă de autorul „Alfabetului poetic”: „Lupi pentru acest luminiş, pentru tăcuta/ galaxie de sus/ care ne dă pomană,/ chemare care-atrage iarna/ deşi nu-i nimeni singur.// Cît de bine ştiu să renunţe/ fantomele de-acum la violenţe/ şi mohorîte stau între copaci/ în porţiunile de lumină tocită/ sau sînt copacii înşişi.// Din poarta casei scapă rîsul/ rău felin şi batjocoritor/ lăsînd piciorul alb să mai gîndească/ să caute pădurea.// Şi tu cu aerul că nu auzi nimic/ pe sevele-ngheţate ca o hartă/ cauţi cărarea care nu promite/ nimic mai mult.” (Lupi).

De epigonismul faţă de „cerchişti” Grigurcu pare să scape odată cu volumul Rîul incinerat (1971), poate cel mai împlinit, mai matur, al primei perioade, unde se poate vorbi şi de cristalizarea unei concepţii proprii despre poezie, ce s-ar putea rezuma la două motivaţii asumate: căutarea tărîmului esenţial al poeticităţii, cu înaintări succesive în materia imaginară; şi „obiectivarea” eului liric, conform preceptului „imaginezi lumea doar trăind-o”. Cu alte cuvinte, poezia îşi are făgaşul ei, în afara dramei fiecărei zile şi a plăcerii de a mîngîia metafore. Poetul reface reveria lautréamontescă („infernul visului negru”), se lasă în voia clipelor de graţie, contemplînd „rîul” semnificării şi „soarele” din adîncuri: „Tu, cel ce-ţi aranjezi de minune hazardul,/ plăcerile secrete ale clipelor/ ştiute spre a zămisli o clipă nouă/ (deşi nici timpul nu se naşte din nimic)/ şi rîurile-ţi lunecă pe limbă,/ sub piele te furnică un soare ignorant/ şi naufragiază umbre uitate de convivi,/ la masa unde ziua ţi-o bei/ atît cît ţine ziua/ şi laurii ce-şi suprapun/ mireasma amorală precum o-nvăţătură.// Culoarea feţei ţine loc de faţă” (Tu, cel ce-ţi aranjezi…).

De-acum încolo, poetul se scrie pe sine la nesfîrşit, devine un fel de paznic de „cadavre-n hîrtii mototolite” (Bacovia păzea „sicriele de plumb” cu trăirile-i apuse), recuperează răbdător tot felul de „lucruri ce-au murit pentru spirit”, cultivă frenetic viciul de a colecta „cîntece indescifrabile”, cîntece cu „trupul moale şi lent înspăimîntător ca un nor”, „în care golul e scris cu litere/ cu salturi strîmbe”, adăpostite într-o „casă mare invizibilă” fără nici un musafir în ea. Poezia e prezentul din adîncuri, luptă cu pieritorul, alăturîndu-se trufaşă pulberii de etern ce pluteşte neştiută lîngă noi: „Nu poate fi atins de moarte decît acel ce are-un chip./ Nu poate fi decît recunoştinţă Efemerul/ care trudeşte alături de Forţele veşnice” (Nu poate fi). Place din ce în ce fărîma de miracol, sau de infinit, distilată dintr-o lume închisă, ermetică, monotonă, aridă, intersectată de unda de şoc a elementarului: „Şerpii caligrafiază imensul orgoliu al aerului/ stătut al Genezei/ e caniculă şi nu întrebăm pe nimeni nimic/ dacă drumul e adevărat, o, Doamne,/ ca o platitudine de care am rîs/ am uneltit împotriva dragostei.// Şerpii se-ntorc se-mbracă în faţa oglinzii” (Eden).

 

„fii ca şi poemul o simplă privire asupra unui lucru/ care nu-şi mai aminteşte nimic”

Biografismul se insinuează greu într-o astfel de modalitate lirică, preocupată de tehnica viziunii şi de idealizarea singurătăţii, programată să scoată poezie din piatră seacă. Volumele următoare – Salută viaţa. 1972; Înflorirea lucrurilor, 1973; Apologii, 1975; Rigoarea văzduhului, 1978 – nu aduc elemente de noutate, nu au nimic spectaculos în ele, continuînd obstinat experimentul retragerii pînă la absenţă a eului liric din cadrele poemului. O Inscripţie de patrie nu e nici pe departe un compromis făcut epocii, cît o digresiune esopică: „Îţi faci datoria decor patetic/ artă de-a gesticula/ strigăt mort// dar patria e-o plantă care cîntă neîntrerupt”. Efortul afectiv se focalizează pe definiţii fulgurante, adesea crispate, elaborate, cu efect de chinezărie smălţuită: „Trăsnetul/ Pur trăsnetul ce-arată/ că nu-i pasă de nimeni/ şi-şi însuşeşte rodul viei”.; „Cîmp/ Ca un cimpoi acest cîmp final/ în care suflă vrăbiile”. „Expresionism/ Pîine de ceară pe masă o pustiire acoperă/ ca o palmă, paharul cu vin/ de-afară speranţa/ se holbează la geam curioasă/ o lacrimă întîrziată/ urîtă cum un gîndac/ preface obrazul în Operă de artă” (v antologia de autor Un trandafir învaţă matematica, Editura Vinea, 2004, col. „Ediţii definitive”).

Notaţia melancolică, de spleen ca un rug nestins, se împleteşte cu dicteul de tip Breton, în cascadă ludică. Spirit saturnian, îl şi vedem pe poet cu un carnet la el, scriind de zor tot ce fîlfîirile fantazării îl inspiră din viteza clipei. Căci nu trebuie nimic pierdut din vraja cotidianului sedus de imaginar. Spune el undeva: „Norii carnetelor mele, vînturile-nghesuite-n lentilă,/ un disc de aer părăsit, desăvîrşit,” „Ajunge să navighezi prin clipă”, îşi îndeamnă cugetul, ca un alergător de cursă lungă, dînd vag la o parte crusta uitării de pe suferinţa familiei: „Cu majestatea gramaticii se luptau arborii întomnaţi.// Uhu cum ţipau trenurile din pricina foamei.// E-adevărat, se spunea, această lipsă de facilitate/ care păstrează toate clipele-n cercul lor/ dureros judecînd spre-a face un lucru anume/ ori un altul nelămurit/ ori poate acela care a şi început.// Pe piele se scurgeau marfarele pline de fum.// E-adevărat – se spunea – această lipsă de facilitate” (Copilărie).

E aici o aluzie la copilăria accidentată, cu două refugii din Basarabia natală (n. 16 apr. 1936, la Soroca), în nordul Ardealului, în 1940, apoi la Tg. Jiu, în 1944, unde familia stă o vreme, după care ajunge la Oradea, trenurile fiind o obsesie terifiantă (ca şi la Emil Brumaru, şi el venit de peste Prut, din Tighina). După terminarea liceului „Emanoil Gojdu” din Oradea (1954), devine pentru un an cursant al Şcolii de literatură din Bucureşti, unde se arată a fi incomod pentru regim (vizitele făcute lui Arghezi şi Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, mama Monicăi Lovinescu, conversaţii cu Labiş, lecturi libertine), după care îşi continuă studiile la Filologia din Cluj. Perioada cît funcţionează redactor la revistele ardelene, din anii ’60, va fi urmată de o etapă „neagră”, între 1974-1990, cînd e dat afară din presă şi marginalizat la Tîrgu Jiu, nevoit să scrie mult pentru a-şi asigura subzistenţa. După 1990, gazetăria politică vine să-i completeze eseistica şi poezia, într-o producţie impresionantă, de sute de pagini, în pofida scepticismului pe care nu şi l-a putut reprima, privitor la situaţia României şi la direcţia în care ea înaintează pe valurile istoriei. Un Autoportret (1978) surprinde starea de spirit din vremurile întunecate: „Atît de singur rănit/ de propriile tale mîini/ care ocolind golul/ se repetă.// Atît de singur sub pavăza/ ploii/ a scrisului”. Incomod în opinie, se consideră un demn urmaş al tradiţiei pricinoase basarabene, în linia sa de aur Hasdeu – Stere – Goma.

 

„A te privi pe tine însuţi e-o artă”

Odată cu volumele masive Contemplaţii (1984) şi Cotidiene (1986), versurile se amestecă cu reflecţiile. Un concept uscat, prăfuit în dicţionar, o siluetă anonimă căzută sub privire sau un gest apatic, surprins aiurea, pot căpăta viaţă şi sensuri neaşteptate, dacă sînt date în seama unui athanor al punerii în imagine, al cufundării lor în materie sensibilă. Se conturează acum mai bine interesul pentru „punerea în abis” a textului liric, interogaţia pe seama „facerii” poeziei, temă de altfel obsedantă şi pentru optzecişti, cu care Grigurcu are nostalgia să se ia la întrecere: „Poemul plin de virgule ca o pădure de furnici/ poemul ce te vede şi nu te salută” (Poemul); „un jeg pe mîinile Poemului/ un glas pe-un chip inexistent…” (Trecut); „Atent la ultima scînteie a pasiunii pe-o perdea neagră/ o ţintă precum Cuvîntul primordial/ o glugă pentru a acoperi timpul care asemenea apei/ fuge pe-obraz…” (Poetul); „Poezia nimiceşte inima ca orice îndeletnicire. Ea bucură/ ca un frig robust, ca o apă devoratore de umbră. Contracţiile sale/ aduc mîinilor raţiunea ce le lipseşte”. „Lipsit de har e poetul care vorbeşte despre sine/ ca de-o întîmplare” (Contemplaţii 4); „La fel de prielnic vei fi/ pentru tine însuţi/ poemul e o simplă traversare,” (Cîte-un poem); „Poemul e lacom/ vrea restul/ (restul e Lumea)” (Poemul); „A scrie: dezgust care pune ordine/ în aceste lucruri banale stoarse de puteri/ cum nişte rufe stoarse/ mai curate decît Iluzia”. „Visul: un succedaneu al gîndului/ care te-a părăsit dezamăgit de tine” (Contemplaţii 6). „Poet nu poţi fi dacă nu eşti uneori/ monotonie exasperantă monotonie/ cum un nesfîrşit şir/ de picături/ tortură chinezească.” (Poetul). Poemul şi-ar avea sorgintea în privire şi se mistuie apoi în adîncurile voluptoase ale fiinţei: „Ocheanul cuvintelor îţi dezvăluie depărtările crude ale sintaxei,/ îţi apropie arbori şi nori pur formali, un soare formal. Ochiul/ rău epuizat, golit de sensuri cum de lacrimi. Ceea ce rezultă nu e un/ teritoriu exterior inimii, ci adîncul său retoric, din care,/ dacă-l sfărîmi, obţii crîmpeie la fel de retorice. Dar versul odată/ făcut te cheamă în aer liber,/ în jocul echivoc al miresmelor/ încărcate de munţi şi albine, te cheamă la Vise fără sfîrşit” (Ocheanul cuvintelor). În rest, în volumele următoare, greu de aflat ceva ieşit din cadenţa ceremonială cu care ne-am obişnuit – Oglinda şi vidul, 1993; Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului, 1996; Nimic n-ar trebui să cadă, 1997, şi se părea că pericolul manierizării e de natură să temperează lirismul acesta şlefuit, laborios, remarcabil ca anduranţă, dar steril, fibros. Exact atunci cînd să ne considerăm edificaţi asupra însemnelor acestei poetici, apare elementul surpriză!

 

„mie-mi fu hărăzit Amarul Tîrg”

Dacă luăm în considerare o primă perioadă, sub influenţă „cerchistă”, urmată de o alta, cu accent pe experimentul cu „obiectivarea” eului liric, în poezia cu mişcări lente spre noutate a lui Gheorghe Grigurcu, trebuie să remarcăm un moment de ruptură în devenirea sa, odată cu volumul Amarul Tîrg (Pontica, 1998), o carte-revanşă, neobişnuită, în manieră expresionistă, nu cu „scene” de provincie, ci cu stări trăite frust în provincie. E vorba de Tîrgu Jiu, urbe care intră astfel în geografia literară de studiu, într-un spectacol depoetizant, cu dungi sarcastice şi aluzive. Va spune: „Am ajuns în Amarul Tîrg, niţel diferit de dulcele Tîrg al Ieşilor, identitate domiciliară a mea de aproape patru decenii… Niciodată nu mi-am putut alege locul în care să mă stabilesc, după ce-am părăsit Basarabia de baştină. Oraşele mari aveau porţile pururi zăvorîte, astfel încît m-am repliat în spaţiul de-o tihnă aspră şi de-o dulceaţă amară a micii provincii,” Optzeciştii au defăimat provincia, scenă derizorie în care orice gest deplasat sau cuvînt şoptit erau comise ca subversiuni sortite neantului; o lume care complotează, bîrfeşte, conspiră, delirează, scoate limba la oficialii zilei, ca singură formă de revoltă şi de protest.

În Amarul Tîrg, provincia e un topos al zădărniciei, monstruos, pustiu, depopulat, „sălbăticit”, „acru”, în care zilele se strecoară printre ziduri ca şoarecii înspăimîntaţi. Poetul îşi adaptează vocaţia miniaturală în a surprinde condiţia anonimatului burlesc, în era fricii şi a urii oficializate: „Amarul Tîrg e-n mine şi eu mă aflu-n el/ de-atît amar de ani tot mai mişel/ chiar şi pămîntul Tîrgului e îmbibat de ură/ morţii-n cimitir se păruie se-njură” (Amarul Tîrg e-n mine); „Mim al Amarului Tîrg/ îngînîndu-i cu fidelitate/ urîtul rîgîitul/ indolenţele flatulenţele/ oracolele calpe…” (Mim în Amarul Tîrg); „Să fie-Amarul Tîrg măsura mea/ ori eu să fiu măsura lui?// mă cutremur de indiferenţă/ căci iată am obosit// şi spaima mea revine pe asfalt/ cum norul prefăcut în ploaia/ saşie şi peltică…” (Să fie Amarul Tîrg); „Amarul Tîrg te pîndeşte cînd te dezbraci/ prin gaura cheii/ apoi ţi se uită-n suflet/ prin ochi precum prin gaura cheii” (Vesperală). În provincia provinciei, imaginile au o severitate stranie, mai stranie decît la Bacovia şi la urmaşul său, Ovidiu Genaru: liniştea e ca o „pîine nedormită”, florile îşi „vomită singurătatea”, scrisul „se veştejeşte se chirceşte”, îngerii miros „a săpun”, zeii de paie sun rumegaţi „de vite la marginea pieţii de legume”, amiezile „se strîmbă-n oglinzi”, copacii din parc „expectorează un verde greţos/ cheaguri de veri de odinioară”, cerul îşi lasă pe ferestre „albele cleioasele dîre/ precum un melc”, memoria e spălată la bucătărie „cum un vas murdar”, „stihiile umblă de-a buşilea/ aidoma copiilor”, iar corbii se înalţă „de pe stîrvul Textului”.

Următoarele cărţi vor conţine, fără excepţie, alte şi alte „vederi” din Amarul Tîrg (Dealul purtat pe scripeţi, 1999; Spaţiul dintre corole, 2000; Acul şi steaua, 2001; De unde pînă unde, 2002; Natură moartă şi vie, 2003; Calendar, 2004; Fiindcă, 2005; Castele în Spania, 2005; Şterge soarele de praf cu o cîrpă, 2006; Şoseta cu bluesuri, 2007; Muzeu, 2008; Văzduhul din oglindă, 2009; Cerc şi punct, 2010 etc.). În 2012, a avut ambiţia să adune într-o nouă carte toate crochiurile din „rezervaţia” cu ferestre zidite, ca o „bolgie a-ngenunchierii substantive”, sub titlul Ilustrate din Amarul Tîrg (Limes), unde reia ca valabil un autoportret în spirit bacovian: „Sînt un poet al periferiei al pietrelor cu buze groase/ al norilor de fontă al picioarelor goale/ al prafului aşteptînd pe trotuarul crăpat/ labele de vrabie-ale ploii/ al arbuştilor adaptaţi scundelor streşini/ al taifasurilor cu voce scăzută/ ca un clipocit de vin turnat pe-ndelete/ al cailor cu coama-mpletită cu fum de ţigară ieftină” (Sînt un poet). Şi mai apare o particularitate, o volută la care ţine (cam din ’93 încoace) – aceea de a consacra poeme unor scriitori, portrete de sugestie, le-am putea numi, în care aşterne cîteva tuşe de arhivă sentimentală. Cîteva nume din amuzanta colecţie: Liliana Ursu, Doina Sălăjan, Monica Omescu, Nina Cassian („făptura? un templu coclit cum un samovar/ pe zvelte picioare de – antilopă// dar mai curînd un atelier la amiază/ în care suflă greu metalica senzualitate”), Ştefan Aug. Doinaş („Napoleonian acest poet/ care cu săptămînile zace/ în aşternuturile Gloriei/ şi doarme acolo/ mănîncă acolo/ procreează acolo/ şi pruncii i se nasc tot acolo/ textuali/ în aurita promiscuitate// nişte semizei”, pruncii fiind desigur turnătoriile date despre colegi, la Securitate!?), Alexandru Lungu, Ion Caraion (alt delator de neuitat), Petre Stoica, Rolf Bossert, Bogdan Ghiu, Leonid Dimov („magul cu un coif constelat/ şi c-o barbă lungă lungă/ precum trena unei regine burgunde”), Eugen Barbu („Principe ot Cuţarida”). Portretul poetului Aurel Dumitraşcu, simbol al replicii provinciei în mişcarea optzecistă, admite o atenţie specială: „E tînără moartea poetului tînăr/ o viperă cu corn îl revendică. Nu/ e nimeni pierdut în gunoaie ca-n mările calde/ ale calendarului. Ştii în care flacoane/ în care spiţerii se vindecă soarele? Doar pînă ieri./ Cînd aplauzele i-au pedepsit fruntea, unde erai,/ copil linşînd oile din abecedar, răscolind/ cerul creţ să le caute./ Cînd a fost asta? Un an de care îţi aminteşti bine,/ o colină adultă la Cluj./ Atunci a intrat în lume poruncitor şi rotund cum o varză/ blond ca nisipul (cum e căptuşeala sufletului, dacă vrei)/ nepot cristalin al flautului, deget năuc mozartian/ urmărea rochia pîlpîitoare a unei femei -/ el însuşi ne-o spune, precum o ediţie rară./ Mai întîi a murit, pe urmă ţi-a scris/ cea mai lungă epistolă. Asta a fost. Asta este./ Eşafod ca o călimară plină cu sînge./ Prin oraşul de virgule zumzăitoare sîcîitoare ca muştele/ ce se adapă cu sînge”.

Fie şi cu întîrziere, poetul Gheorghe Grigurcu, decuplat de exeget, merită omologat ca atare în galeria decadenţilor noştri rafinaţi (de obicei amînaţi în receptare), degustători de mărfuri estetice fine, un virtuoz de nuanţă contemplativă, ocolind erudiţia şi neputînd scăpa de povara ei augustă.

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO