Jun 17, 2016

Posted by in Proza

Viorel BUCUR – Nunta

(Fragment din romanul Numele Clarei, în pregătire)

Sincer, Paul, mă gîndesc acum că dacă ar fi venit la mine cineva să-mi povestească cele ce vor urma, legat de nunta viitorilor bunici ai Lisei, i-aş fi spus că a citit de prea multe ori Contele de Monte Cristo, că felul brutal în care au fost despărţiţi cei doi miri, chiar în ziua şi-n noaptea nunţii lor, nu poate fi decît imaginat şi nicidecum să se întîmple cu adevărat. Numai că tu mă cunoşti de-acum suficient de bine ca să admiţi că n-aş avea nici un motiv să scornesc întîmplări senzaţionale şi sînt sigură că mă vei crede. În fond, tot monologul meu din această noapte poate fi asemănat cu o spovedanie, deşi la noi, la lutherani, nu există această practică a confesiunii directe, şi atunci, admiţînd acest lucru, nu cred că aş avea curaj să spun neadevăruri. În ciuda faptului că delirul, ca şi tragedia preotului Roth vis-ŕ-vis de Lisa m-au lecuit pentru totdeauna de a mă mai încrede vreodată în popi. Dar asta-i altă poveste…

 

Punctele verzui se mişcă tot mai aproape pe sub geamuri, tot mai adevărate, Petra nu mai are vedenii, este cît se poate trează, „sînt soldaţi cu puşti în spate” gîndeşte, „ce să caute soldaţii aici şi în această seară, şi mai ales, cum au reuşit să între dincoace de zidurile bisericii, că doar poarta cea mare de către puntea ce se arcuieşte peste şanţul cu apă este închisă şi zăvorîtă?”. Strînge cu putere braţul lui Martin, „o să mă învineţeşti”, se-ntoarce acesta spre ea, dar imediat îi dispare zîmbetul de pe buze, Petra este palidă de tot la faţă, este la fel de albă ca gangfrauheful pe care-l poartă acum pe cap în locul schleierului cu coroniţă, are acum amîndouă mîinile, cu degetele desfăcute aţintite spre ferestre şi cînd priveşte în prelungirea lor, Martin vede şi el, numai că el ştie ce sînt arătările de afară, vede chiar într-un ochi de sticlă, pentru cîteva secunde, chipul rînjind al unuia dintre gradaţii care urcase în autobuzul care l-a adus acasă, apoi acesta dispare şi apare un altul, la fel de rînjit, i se pare că chiar şi şapca leninistă a lui Uităce se agită prin mulţimea de soldaţi care par uşor dezorientaţi, vor să pornească spre biserică, dar Uităce îl apucă de umăr pe gradat şi-l întoarce în direcţia opusă, „acum îmi dau seama că zvonurile pe care le-am auzit la şcoală sînt adevărate, am rîs atunci de cei pe care-i credeam naivi să se gîndească la aşa ceva, dar acum le dau dreptate, ruşii adună saşii şi şvabii de prin satele şi oraşele Transilvaniei şi-i înghesuie prin magaziile şi depozitele din gările mai mari în aşteptarea noilor ordine care urmau să vină „de sus”, nimeni nu ştie sau nu îndrăzneşte să spună cu voce tare ce va fi în zilele şi săptămînile viitoare, probabil va trebui să plătim şi noi în vreun fel faptul că nemţii au pierdut războiul şi asta doar pentru că sîntem de acelaşi sînge cu ei…”. În încăpere liniştea este acum atotstăpînitoare, oamenii au văzut şi ei şi privesc îngroziţi desfăşurarea de trupe de afară, muzică a amuţit demult, iar dansatorii, chiar şi cei care uitaseră cîte pahare de vin au băut, par mai treji decît oricînd, apoi deodată, ca şi cînd ar fi fost înţeleşi cu zecile de cîini de pe aproape tot cuprinsul aşezării, care încep să urle, de parcă ar fi năvălit o haită de lupi sfîrtecînd tot ce îi iese în cale, cu bivolii ale căror mugete se aud acum ca nişte buciume pe dealuri în ceas de mare primejdie, în aceeaşi secundă, paturile puştilor încep să spargă tăcerea în mii de cioburi, bătînd asurzitor în uşile grele de stejar lăcuit. Nimeni nu mai respiră, Martin îl caută din priviri pe Getz, dar acesta pare să fi dispărut, la fel şi Sara, „o fi ieşit să se răcorească puţin în desişul de sălcii de pe marginea lacului minuscul din care se alimentează cu apă şanţul din jurul bisericii” gîndeşte, şi dă să zîmbească, apoi „doamne-dumnezeule, nici nu ştiu cum pot să gîndesc asemenea lucruri, cînd de afară se-ndreaptă spre noi, cea mai mare tragedie pe care va trebui s-o suporte neamul nostru, niciodată, nicicînd nu a îndrăznit cineva să frîngă atît de brutal un ceremonial sacru, o nuntă, un priveghi sau un botez al unui grup de oameni, fie el de aceeaşi etnie cu aceia care au dat pe nedrept foc lumii”, zgomotul devine tot mai asurzitor, pare că toate vietăţile oraşului, în loc să meargă la culcare în ceasul acesta de seară tîrzie, se trezesc şi sporesc vuietul – mai trăise asemenea moment la cutremurul din ’40, la fel, aceeaşi tînguire cu cîteva zeci de secunde înaintea dezastrului – iar apoi, maiestuos, clopotele prind glas exact atunci cînd cu toţii îşi pierduseră orice gînd către o divinitate care să vină şi să-i salveze, cineva urcase pe nesimţite în clopotniţă şi Martin îşi dă seama că acolo dispăruseră Getz şi Sara, erau singurii cărora le mai rămăsese un gram de luciditate, era şi greu să-l scoţi pe Getz din normalitatea lui enervantă, cîteodată, dar cît se poate de salutară de data aceasta. Şi atunci, de parcă ar fi fost răpus de acest dangăt ciudat, zgomotul puştilor, care erau la un pas să spargă uşa de afară, încetează brusc, iar soldaţii se trag cîţiva paşi înapoi străbătuţi de o teamă inexplicabilă.

În sala de nuntă, preotul şade încă în dreapta lui Martin, cu coatele sprijinite pe masă şi palmele împreunate implorînd, parcă, un sprijin ceresc, apoi se ridică greoi şi deschide în altar uşiţa doar de el ştiută, un secret păstrat cu sfinţenie de tot şirul de fete bisericeşti care se perindaseră prin această parohie. Curtea mică, în care se scurg oamenii speriaţi şi neştiutori de ceea ce se întîmplă, este prea îngustă, dar ferită de privirile celor de afară, copaci bătrîni de zeci, chiar sute de ani şi-au unit pe deasupra coroanele închipuind un acoperiş peste o lume nevăzută, este ca un gol secret uitat în interiorul unui zid ce desparte două încăperi. Nimeni nu-şi face iluzii că acest loc este salvarea în faţa barbariei, dar măcar poate să dea cîteva clipe de răgaz şi meditaţie celor care, încet-încet, înţeleg inutilitatea împotrivirii şi în sufletul cărora încep să se rotunjească primii muguri ai resemnării. Martin stă mai departe pe locul de onoare din capul mesei, fusese o adevărată luptă cu el însuşi de a nu se ridica să-i urmeze pe ceilalţi, dar şi mai dureroasă a fost brutalitatea cu care desprinsese, la un moment dat, degetele încleştate ale Petrei de pe braţul lui şi o împinsese înspre şirul de oameni care părăsea biserica. Nu-şi dădea seama de ce rămîne, de ce se împotriveşte instinctului devastator care aproape îl saltă de pe scaun şi-l poartă pe urmele celorlalţi, această hotărîre nebunească coborîse în el în intervalul fără sfîrşit dintre cele două secunde, cea aproape săvîrşită cînd îşi sprijinea deja toată greutatea corpului în palmele întinse pe masă dorind să se ridice, şi clipa în care se lăsase să cadă din nou pe scaun, de parcă undeva, în genunchii încordaţi, i se frînsese brusc orice putere. În faţa lui, sala de dans pustie este asemeni unui cîmp de război după ce au încetat strigătele de luptă şi zgomotele asurzitoare ale armelor ucigînd, cu mesele lungi şi înnegrite brusc că nişte tranşee părăsite de cei ce avuseseră norocul să poată face acest lucru, iar în urma lor, resturile neînsufleţite, pe jumătate răsturnate sau chiar amestecîndu-se cu sîngele şi pămîntul ce curg împreună într-un singur şuvoi de neoprit. Şi peste toate, din nou, treziţi parcă din amorţeala care-i făcuse să se dea înapoi cu teamă şi făcîndu-şi cruci mărunte şi ascunse, soldaţii mînaţi de ordine răcnite şi ameninţări cu împuşcarea de către superiorii lor, dînd asaltul final asupra unei redute demult cucerite şi care nu mai poate aduce nici o glorie nimănui. Nu mai ştie cînd zboară uşa în bucăţi, în aşchii mărunte ca nişte vreascuri uscate de aprins focul, tropotele bocancilor omoară orice alt zgomot, şi apoi în faţa lui stă un ofiţer şi cîţiva gradaţi, la un metru, la o jumătate de metru, ochi în ochi, simte răsuflările lor, mirosul care le vine din gurile nespălate, de fasole, de usturoi, de ceapă, de mîncare de cazan fiartă în grabă pe foc de lemne din pădure, afumată, lipită de fundul oalelor şi totul amestecat cu duhoarea de tutun ieftin şi tescovină, este greu de suportat, aproape că îi vine să se ridice de pe scaun şi să facă vreo cîţiva paşi înapoi, dar locotenentul îl prinde deja de reverele hainei cu amîndouă mîinile şi-l ridică cu brutalitate, cascheta îi alunecă spre ceafă peste părul udat de sudoarea acră, faţa îi este congestionată de furie, roşie, nu-şi poate explica şi nu-şi poate stăpîni furia, cum, ce-i asta, răcneşte, de ce este sala goală, cînd doar cu cîteva minute înainte auzise el cu urechile lui muzica, strigătele şi tropăiturile dansatorilor, văzuse şi înghiţise în sec, pîndind, prin ochiurile de geam, transpiraţia curgînd printre sînii dansatoarelor, picioarele lor ca nişte coloane de marmură cum se dezgolesc cînd se rotesc ameţite de vin şi de feţele aspre ale partenerilor frecîndu-le pielea albă ca nişte petale de crin în locurile unde este cea mai dulce carnea de femeie, cum se ridică norii de praf şi de abur fierbinte, cum dispar sticle şi pahare întregi de vin în găturile nesăţioase, şi dintr-o dată doar locul pustiu?

„Unde sînt?”, ochii lui Martin îl înfruntă cu îndrăzneală şi atunci îi dă drumul la haină, furia i se stinge treptat, nu mai strigă, obrazul îşi recăpăta încet culoarea normală şi locotenentul îşi trage scaunul cel mai apropiat, apoi se aşază respirînd greu. Îşi toarnă vin într-un pahar folosit de altul sau alta pînă atunci, nu mai contează, sper să fie cu vaccinurile la zi, rîde în sinea lui, bea cu înghiţituri lungi şi mici noduri care-i zgîrie gîtul uscat de atîtea ordine urlate. Ca la un semn se aşază şi ceilalţi, gradaţi şi soldaţi, unii nici nu se mai obosesc să-şi toarne în pahare, beau din cele golite pe jumătate, pe trei sferturi, sau direct din sticle, îşi aprind ţigări, rîd şi povestesc de cu totul alte lucruri, de parcă ar fi uitat brusc din ce motiv spărseseră uşa şi intraseră acolo.

„Ştii bine că n-aveţi nici o şansă să scăpaţi. N-aveţi unde fugi şi cred că nici nu vreţi asta”.

Pune paharul golit pe masă şi aprinde şi el o ţigară. Martin îl priveşte absent, îi caută ochii, dar locotenentul nu mai are puterea să se uite la el. Pare să se fi scurs din el toată vlaga.

„De ce faci asta? Eşti tînăr, ai toată lumea înaintea ta, tot viitorul, de ce vrei să-ţi încarci viaţa săvîrşind ceva de care poate mai tîrziu te vei ruşina? Şi mai ales contra unor oameni care nu ţi-au făcut nimic, pe care nu-i cunoşti, nu i-ai văzut niciodată pînă acum şi n-o să-i mai vezi nici de-acum înainte!”.

Locotenentul îl priveşte mirat, aproape că nu-i vine să creadă că acest tînăr subţire, cu faţa palidă şi suptă, a îndrăznit să-l certe, să-l mustre ca pe un şcolar imberb, să-i arunce în faţă nişte vini, de care şi el începe să fie conştient, doar că nu-i place să i se spună asta, aproape că întinde mîna să-i smulgă din piept floarea mare de mire, pe care o mototolise el atunci cînd îl apucase brutal de reverele hainei, şi să-l pleznească peste mutra lui de hitlerist împuţit, şi asta nu numai pentru că-l contrazisese, ci mai ales pentru că-i arătase greşeala pe care o vedea acum şi el, tot mai clară şi tot mai hidoasă. Vede că prin ceaţă cum dinspre biserică se apropie un alt individ, înalt cum nu mai văzuse vreun om pînă atunci, această mică diversiune este suficientă să-l calmeze din nou, cît de cît, gradaţii şi cîţiva soldaţi dau să se ridice de pe scaune privindu-l întrebători, dar el le face semn să se aşeze la loc, Getz este liniştit de parcă ar fi fost invitat la o şuetă cu alţi doi prieteni, aproape că aştepţi din clipă-n clipă să-şi ceară scuze că a întîrziat, „da, mi-a trebuit ceva timp că să-mi conving prietena că nu mă duc la curve, ci doar la o mică agapă ca între băieţi”, şi poate nici n-ar fi fost foarte departe de adevăr, fusese o adevărată luptă pînă s-o convingă pe Sara, nu să-l lase să vină, asta i-ar fi fost foarte greu ei, sau chiar imposibil, ci s-o determine să rămînă în clopotniţă, acolo unde era aproape în siguranţă. Se opreşte lîngă ei şi apoi, văzînd că cei doi îl privesc muţi de uimire, dar fiecare din alt motiv, apucă un scaun, îl aduce spre el şi îl încalecă, la propriu, trecîndu-şi unul dintre picioroange peste speteaza lui înaltă. Apoi aşteaptă, pe faţă îi mijeşte chiar o părere de zîmbet, ceea ce îl adînceşte şi mai mult în nedumerire pe locotenent, ce dracu-i aici, gîndeşte, unde am nimerit, ăstora pare că nici nu le pasă că am venit să-i încarc şi să-i duc unde şi-a înţărcat mutu’ iapa şi prostu’ calu’, se poartă de parcă ar fi o glumă de nuntă, un mic divertisment menit să–i ajute să treacă peste momentele de lîncezeală ce apar întotdeauna la un chef, sînt inevitabile, şi atunci vine providenţial un individ care este cunoscut că poate juca în orice moment şi un rol de clown şi care îi ajută să repornească distracţia cu şi mai mare îndîrjire, la fel se uită şi ăştia la mine, gata, copii, faschingul, spectacolul de costume şi măşti a luat sfîrşit, acum luaţi-vă voi frumuşel jucăriile de carton şi dispăreţi că avem altele mai importante de făcut.“

“Eu am primit un ordin”, spune, „şi am să-l execut, sper că nu sînteţi atît de tîmpiţi încît să încercaţi să mă opriţi cu chestiile astea de grădiniţă”. Se şi miră cum poate vorbi atît de liniştit, fără ură chiar, deşi în interior clocoteşte din nou.

„Nu mă-ntrebaţi dacă îmi convine ce fac, de fapt nici nu ştiu bine despre ce este vorba, eu am un ordin, te duci acolo, intri peste ei la nuntă, că-s toţi prezenţi, şi-i iei ca din oală, apoi îi încarci în camioane şi-i „cazezi” în depozitul de mobilă din gară, că-i gol, da’ numa’ cîte unu’ din fiecare familie, aşa-i ordinul, de la şapteşpe’ la patruzeci şi cinci de ani, femeile de la optîşpe, fără gravide, bătrîni sau copii şi să nu te prind că faci prea mare gălăgie, sau că va apucaţi să înghesuiţi săsoaicele prin tufe şi că le daţi fustele peste cur în sus, că va paşte puşcăria pe toţi, după aia nu vă mai interesează că-i preiau tovarăşii sovietici, voi vă întoarceţi frumuşel la cazarmă. Cam asta-i… Aşa că, chemaţi-i pe toţi aici, vine şi ţiganuşu’ ăla comunist, care zice că vă ştie pe toţi, facem selecţia, mai spuneţi şi voi care-i treaba, că eu n-o să mă apuc acum să controlez toate femeile dacă-s gravide sau nu, şi gata!”.

Clopotele au amuţit demult, dar vuietul lor mai trăieşte încă în micile scîntei provocate de descărcările electrostatice. Nu se mai aud nici urletele cîinilor şi nici mugetul bivolilor. În penumbra premergătoare întunericului, chipurile celor trei sînt tot mai estompate, aşa că este din ce în ce mai greu să citeşti frămîntările de pe feţele lor.

“Dacă nu-ţi arătăm uşa de intrare în curtea unde sînt ascunşi oamenii, nu vei reuşi să ajungi la ei decît trăgînd cu tunul în zidul exterior. Şi nu cred că-ţi doreşti să se-ntîmple asta, ar însemna să încalci partea din ordin care-ţi interzice să faci prea mare zgomot. Aşa că lasă-ne să ne ducem liniştiţi acasă…”.

Locotenentul se ridică brusc antrenînd cu mişcarea sa şi scaunul care se răstoarnă lovind surd podeaua de scîndură. Nu este un gest intenţionat, dar văzînd tresăririle de spaimă de pe faţa celor doi, se bucură că s-a întîmplat aşa, poate astfel îşi recîştigă autoritatea aproape pierdută în această discuţie aproape amicală cu cei doi. Trînteşte şi paharul golit pe masă, de data asta ostentativ, ca să se ştie cine comandă acolo, este momentul în care ţîşnesc şi soldaţii în picioare frecîndu-se la ochi şi căutîndu-şi puştile abandonate în dezordine de parcă ar fi fost furci aruncate la întîmplare de nişte ţărani obosiţi, hotărîţi să-şi tragă cîteva clipe sufletul după ore de muncă istovitoare. Prin ferestrele transpirate continuă să curgă spre ei, tot mai întunecată, noaptea şi ţipetele amestecate ale păsărilor de pe lacul de afară.

„Voi trage şi cu tunul, dacă va fi cazul. Dar pînă una alta, vă voi lasă să muceziţi în gaura voastră, poate aţi uitat, da’ sîntem în octombrie, voi ar trebui să ştiţi mai bine decît mine că pe-aici ninge destul de des chiar şi în luna asta. Nu ştiu cum se vor simţi peste noapte frauenele voastre, frumoase şi îmbrăcate doar în mătăsuri subţiri şi cu decolteuri pînă la buric. Cît priveşte mîncarea, poate nu este aşa importantă, dar, după o vreme, e şi ea necesară, nu? Că doar n-or să pască iarbă ameţită de brumă… Hai să fim serioşi, ştiţi doar că n-are nici un rost, ăsta-i mersul istoriei şi chiar dacă eu voi pleca acum, nu peste mult timp, vor veni alţii după noi, ştiţi voi care, ciolovecii colecţionari de ceasuri. Şi precis va fi mai rău atunci”…

Scuipă pe podea ca după o mare greaţă. Logica lui este rece şi distrugătoare. De aceea, infailibilă. Nimeni nu se poate îndoi de asta. Negociază timp de o jumătate de ora, se privesc pieziş, nici nu le vină să creadă că au ajuns să facă asta, dar negociază de parcă ar fi o afacere obişnuită, în care o parte vrea să vîndă scump, iar cealaltă să cumpere ieftin, uite, zice locotenentul, vreau să vă arăt că sînt corect şi, de altfel cred că îmi deveniţi simpatici, domnule, chiar nu ştiu ce au ăia cu voi, că doar sînteţi ca toţi ceilalţi oameni, nu arătaţi absolut deloc mai fioroşi sau mai nuştiucum, n-aveţi nici corniţe şi nici coadă de drăcuşor, rîde de gluma făcută şi imediat face altă glumă, şase saşi în şase saci, îşi aminteşte el propoziţia care, cică, are menirea să-i încurce pe pretendenţii la actorie atunci cînd dau examenul de dicţie, se încurcă de vreo trei ori pînă-i iese pronunţia, dovadă că dacă ar vrea să facă pe actorul, ar fi unul jalnic, dar acum este în vervă şi-i mai vine una în cap care, crede el, se potriveşte momentului aproape destins de acum, pui de sas, să-ţi crească o buba în nas, nici să coacă, nici să spargă, să se facă cît o varză, bun, acum putem şi glumi, dar eu trebuie să-mi fac datoria, vă dau drumul acasă, că doar n-o să vă încarc îmbrăcaţi aşa, în mătăsuri şi costume de stofă nemţească, nu că m-ar deranja, dar vă dezbracă ruşii cît ai zice haraşo, şi să lăsaţi şi ceasurile acasă, că ăştia parcă-s căpiaţi după ceasuri, vă las, deci, să plecaţi şi vin cu camioanele să vă adun pe la patru dimineaţă, trec prin faţă casei la fiecare şi vreau să se prezinte cîte unul din fiecare curte, nu mă interesează că-i bărbat sau femeie, numai să nu încalce condiţiile pe care vi le-am spus mai înainte… Vă transport în gară şi va predau acolo, nu mă întrebaţi unde vă duc mai departe, că nu ştiu nimic precis, am auzit doar poveşti că prin Rusia n-au mai rămas bărbaţi nici măcar de prăsilă, că urlă văduvele ca vacile care se cer la taur, că n-au mai rămas bărbaţi să le reguleze nici măcar de Paşti şi de Crăciun, nici nu-i de mirare după cît de bătuţi în cap erau soldaţii ruşi pe front, le ajungea să ia la bord o jumătate de kil de vodcă, că după aia se aruncau în mitralierele nemţilor ca fluturii în sticla de lampă, făceau ăştia grămezi-grămezi de cadavre, de arătau pe cîmpuri, după atac, că nişte căpiţe de otavă proaspăt cosită… Martin şi Getz îl privesc înmărmuriţi, ei n-au reuşit să scoată nici un cuvînt în toată această perioadă în care locotenentul şi-a recitat monologul, care ar fi trebuit să fie un dialog, dacă tot conveniseră să poarte o negociere, pînă la urmă ei nu apucaseră să ceară nimic ca să poată spune că locotenentul le-a făcut vreo concesie, totul se transformase într-un ordin cinic aproape scuipat de ofiţer şi care-i lasă pe cei doi fără replică. Dar mai ales îi convinge că nu mai era nimic de făcut, că nu le rămîne decît să se ridice şi să le transmită concetăţenilor dorinţa soldaţilor, bine măcar că aveau voie să treacă pe acasă, poate vor reuşi să se îmbrace mai gros şi să arunce într-o traistă sau valijoara cîteva lucruri, să-şi îmbrăţişeze soţiile, soţii, copiii, bunicii, nepoţii, socrii, finii, cumnaţii, vecinii şi dumnezeu mai ştie pe cine or apuca dintre cei care au norocul să rămînă acasă, amestecîndu-şi lacrimile şiroind pe feţele înnegrite de disperare, să se prezinte la porţi, care nici nu se vor mai închide după plecarea lor, bălăngănindu-se într-o parte şi în alta scîrţăind în bătaia vîntului, atunci cînd frigul dimineţii muscă cel mai tare, în loc să se întoarcă pe partea cealaltă şi să-şi continue somnul căutînd cu mîna prin aşternut după cei dragi adormiţi alături de ei, să aştepte cuminţi, ca nişte soldaţi, şi ei, încremeniţi disciplinat lîngă valize, să fie culeşi în camioane de cei care, avînd arme, sînt, desigur, şi cei care dictează regulile, şi duşi într-un loc pe care nu poate nimeni să-l numească şi de unde nimeni nu ştie dacă vor mai apuca să se întoarce vreodată în aceasta lume.

 

Cînd oraşul da să se trezească, o teamă, ca un croncănit de corb, pluteşte în aer. Casele sînt puncte negre în ochi, străzile, tăcere strivită de bocanci. Sîngele aleargă poticnit prin vene, cu noduri, cu pauze, cu goluri de aer. Doar în curţi mai respiră duzi cu frunze negre păzind geamuri şi porţi ferecate. Stau în spatele meselor cu mîini împreunate şi scaune goale risipite peste tot. Soba e rece demult şi atît de neagră încît noaptea din jur ei pare lumină orbitoare. Bucăţi de geam, adîncite în pereţi, ca nişte firide secrete, clipesc ori de cîte ori încearcă să ţină deschişi ochii mai mult de cîteva secunde. Cel care trebuie să plece şade pe marginea patului, iar pe peretele din spate, într-o cusătură de mînă, se mai distinge doar o casă ca un castel şi un singur cuvînt : Heimat. Ceilalţi fac un cerc pe lîngă el şi privesc în jos, de parcă ar fi în faţa unui mormînt deschis şi aşteaptă doar un semn ca să poată desfacă pumnii şi să arunce ţărînă din ei peste sicriu. Şi au picioarele amorţite, şi mîinile le sînt amorţite, dinţii încleştaţi muscă puţinele cuvinte pe care le mai cunosc şi care le mai vin în minte. Acum sînt liniştiţi, nu pentru că inimile le-ar păşi cu mai multă fereală, ele sînt la fel de grăbite şi saltă în văzduh mai departe ca nişte ogari hăituind o vulpe, ci pentru că au găsit golul pe unde să tragă linia. Nu fără lupta, pentru că fiecare a dorit, rupîndu-şi mila de sine şi din sine, să fie el cel privit din urmă, să fie el cel care se îndepărtează uşor adus de spate, purtîndu-şi puţinul pe care-l putea lua cu el şi care va deveni de-acum toată averea lui. Cît timp n-au ştiut locul, erau ca nişte rîuri care-şi schimbă adîncimea după lăţimea sau îngustimea albiei, după cum plouă sau după cum usucă vîntul şi soarele apele. Dar acum ştiu, se privesc de aproape şi de departe cum stau încremeniţi în faţa porţilor ca nişte trunchiuri uscate, se văd, se recunosc, nu se strigă pe nume, unii sînt miraţi, alţii surprinşi, de ce el şi nu ea, de ce ea şi nu el, de ce aceştia şi nu ceilalţi, decedecedece, deşi toţi ştiu cum a fost, pentru că ei toţi au făcut la fel, mai plutesc în aer vocile şoptite sau răstite, rugătoare sau autoritare, uscate sau udate cu lacrimi… Pleacă Ointz, rămîne Zor, cu copiii Otto şi Maria, pleacă Trentchen, că e tînără şi fără familie, şi rămîne fratele ei, Michael, cu cei trei copii şi mama lor plecată la ceruri, nu, nu e ruşine, dacă ar trăi Johanna, dar ea nu mai este, pleacă Honnes, dacă tot putem alege, nu, nu sînt bătrîn, ce-ar spune fiul meu mort pe frontul rusesc dacă te-aş trimite pe tine şi i-aş lăsa copiii fără mamă, tu te înţelegi bine cu soacra ta, iar dacă nu, strîngeţi dinţii şi ţineţi în voi, în fond fiecare are dreptul să-şi facă viată atît de grea pe cît şi-o doreşte, pleacă Rosa, rămîne Entchen şi Karl, pleacă Edgar, Helmuth, Willi, Josef, Erwin, nu doar pentru că vinul mai lucrează în ei, de fapt demult nu mai are nici un efect asupra lor, dar sînt tineri şi parcă s-au săturat să vadă aceleaşi străzi şi aceleaşi case, aceiaşi oameni pîndind de după garduri sau crăpătură perdelei, lumea e mare, băieţi, hai s-o cunoaştem şi noi, dar care lume, cît de adînc va trebui să săpăm în pămîntul uscat şi străin ca să deschidem o groapă pentru cel ce va avea nevoie, rămîn fetele noastre, unele femeile noastre pe ascuns, cu frică, cu groază, chinuit, dar atît de necesar şi dătător de aripi, ne vor aştepta, nu ne vor aştepta, ar fi bine, dar dacă nu, treaba lor, au şi ele nevoile lor, iar noi, cînd ne vom întoarce, bărbaţi călărind bidivii nărăvaşi, nici nu e sigur că vom mai avea nevoie, pleacă Christian, pleacă Sophie, pleacă Stephen, pleacă Melita, Dieter, Klaus, Ursula, pleacă, pleacă, pleacă, rămîne, pleacă, rămîne, pleacă, rămîne, rămîne… pleacă Getz, rămîne Sara, voi avea trunchiurile stejarilor… îţi voi privi mersul legănat de urs înghesuit într-o cuşcă prea mică pentru tine, apoi voi muşca viţa de vie crescută prin zidurile între care a curs sîngele meu de femeie, amestecat cu purpuriul de toamnă al frunzelor sau vîntul verde înghiţindu-mi complice durerea, pleacă Martin, ai grijă de Petra, tată, eu voi rămîne fecioară, Martin, în fond, pămîntul răbdă şi mai mult cînd îl călcăm în picioare, plecînd sau doar rămînînd pe loc, şi el e numai negru, pe cînd noi sîntem şi calzi, şi reci, şi frumoşi, şi cu goluri în inimi, înalţi cît să scriem pe cer, şi ceea ce se vede scris de aici pe cer, se vede din orice lume, nu? şi sîntem singurii care putem, atunci cînd vrem, să ne uscăm pe dinăuntru, vărsînd lacrimile care ne ţin umezi şi reci…

 

Locotenentul este de cuvînt şi la patru fix începe să se audă zgomotul crescînd al camioanelor urcînd spre străzile lor. Chipul ofiţerului este împietrit şi priveşte numai înainte, lăsîndu-i lui Uităce zelul de a se mişca cu repeziciune în dreapta şi în stînga, de a arată cu degetele, cu mîinile, cu capul, cu tot ce are la îndemînă, case, uliţe, porţi şi garduri, fîntîni sau cîte un pom singuratic crescut în mijlocul curţii. Oameni. Să le spună numele, poreclele, să le numere membrii de familie, să facă un istoric complet al moşilor, strămoşilor… Nimic să-i scape, ce-au făcut în timp de război, în timp de pace, în timp de război şi pace. Maşinile înaintează cu benele deschise ca două păsări de pradă cu ciocurile căscate şi apoi încep să se rostogolească trupuri şi valize prin deschizăturile primitoare, întind mai întîi valizele pe care soldaţii le aruncă de-a valma într-un colţ murdar al camionului, apoi întind şi braţele ca pentru o îmbrăţişare, nu e nici o diferenţă că pînă la urmă le sînt zmucite şi aproape smulse din umeri, nu contează dacă măcar o fracţiune de secundă au crezut că s-ar putea întîmpla şi altfel. Şed pe băncile reci, alţii rămîn în picioare, tot mai mulţi, tot mai unul în altul, şoldurile şi sînii femeilor strivindu-se de umerii sau de spatele vreunui bărbat pe care, altfel, n-ar fi îndrăznit nici cu privirea să-l atingă, dar cine a spus că aici mai sînt bărbaţi şi femei, aici sînt doar persoane fără sex, fără vîrstă, fără identitate… E cald, chiar dacă afară începe să ningă, aerul e tot mai puţin şi li se usucă gurile încet, dar e cald şi bine, doar capetele le ţin plecate de parcă le-ar fi ruşine să se uite înapoi spre porţile pustii pe care, în grabă, n-au mai apucat să le închidă. Apoi zgomotul motoarelor se stinge uşor lăsînd în urmă doar liniştea clopotelor. Aproape nimic nu s-a întîmplat, puteţi merge înapoi la culcare, ce dacă din umbra porţilor întredeschise se desprind bătrînii fără somn şi purtînd pe umeri kirchenmunkel albe, ca nişte hlamide antice măturînd zăpada subţire, venită la timp să acopere, să cureţe locul rămas pustiu, nimic nu mai pot schimba cu ritualul lor aşa-zis sacru, vor sta doar zile şi nopţi în curtea bisericii îngheţînd degeaba, pentru că ei nu pot să urască pămîntul lor, oricît l-ar scormoni cu ghearele lupii străini şi oricît i-ar îndemna ceva ascuns să-l blesteme. Nimic nu poate schimba cîntecul lor şoptit, crescînd, apoi, tot mai mult din piepturi şubrezite de parcă ar vrea să-l arunce pe urmele celor plecaţi, să-i întărească, să-i vindece de deznădejdea înstrăinării.

Siebenbürgen süße Heimat

Unser teures Vaterland!

Sei gegrüßt in deiner Schöne

Und um alle deiner Söhne…

 

…Şi vom scrie pe cer, şi ceea ce se vede de aici pe cer, se vede din orice altă lume, iar speranţa va pieri numai dacă scrisul se va şterge, pentru că atunci, cînd moare cel ce scrie, ia cu el tot ce-i al lui, toate frazele, silabele, punctele, virgulele şi semnele de întrebare, îşi goleşte toate cărţile rămase după el, lăsînd paginile albe ca laptele.

Revista indexata EBSCO