Jun 17, 2016

Posted by in Poezii

Sterian VICOL

Numai vulturul

 

Culcat pe-un pumn de greieri şi furnici,

la marginea lanului de cînepă, aştept

dezvoltarea zborului din copilărie –

 

Fiindcă el – cine-i el? – atîrnă de unda

apei, cum mama de icoana Fecioarei,

atunci eu rămîn singur, singurătatea-i

a celui care aruncă cu pietre-n biserică!

 

Port demult umbra ogrăzii la paşti,

pe cînd iarba-i vie ca alergarea unui copil,

deasupra, peste coroana stejarului mistuit

de verde, zboară vulturul, numai el!

 

Fiecare scris al meu locuieşte o pagină albă

pe care curge un firişor de sînge

al vietăţii împuşcată pentru carne!

 

 

 

 

Aripa din zid

 

Cînd moş Haralambie, el era cel mai vînător

din regiunea de odinioară, a-mpuşcat un vultur

la amiază, copiii au plîns toată ziua!

Dacă într-o zi – se lăuda moşul –

vulturii vor dispare, peste-un secol,

sătenii din ţinutul pădurilor noastre,

vor privi cu alţi ochi aripa vulturului!

Aripa vulturului prinsă-n peretele casei

se va-gropa încă o dată în lutul fierbinte,

de zbor şi nisip, cînd moş Haralambie

nu se va mai întoarce de la vînătoare

din rîpa Zbancului care-i poartă numele!

 

 

 

Adio

 

Din creerii munţilor ţipă vulturul tînăr

cu zborul în zigzag peste genuri,

el, vulturul meu pe care l-am scos

din colţii pisicii cînd era pui –

Lăsaţi mutele, ţipă vulturul meu

pe cînd vînătorul îi ţinteşte aripa,

adio, glontele scapără piatra întîi

şi ricoşează-n mîna strînsă pe lemn!

 

 

 

Piatra Alatyr

 

M-am lovit de piatra Alatyr cum

în copilărie m-am lovit de oul corbului

pe cînd Maria scutura creanga stejarului

unde cuibul păsării încet se destrăma!

 

Cartea cu legile – scrise de cine? –

de mama Grăpina, Olimpia, Ilinca, Penelopia

care nu ştiau alfabetul, nu ştiau decît

prispa casei, ciutura fîntînii şi bărbatul…

 

M-am lovit de Piatra Alatyr, m-am legat apoi cu funii

de sînge, să nu zbor în timp ce pasărea vieţii

pasărea vieţii mele, clocind ouăle din

din ultima scriere, îmi ciugulea cuvîntul!

 

 

 

Mic basm

 

Că nu mai mori,

de nu mai mori,

ştie vulturul din nori,

ştie vulturul din nori,

pentru fraţi, pentru surori,

pentru fraţi, pentru surori,

că nu mai mori,

de nu mai mori!

 

De nu mai mori,

că nu mai mori,

pe-o cărare de din flori,

pe-o cărare de din flori,

dintr-o creangă tu cobori,

dintr-o creangă tu cobori,

cînd te legeni uneori,

cînd te legeni uneori,

că n u mai mori,

de nu mai mori!

 

Că nu mai mori,

ştie vulturul din nori,

cînd te legeni uneori,

cînd te legeni uneori,

şi cu fraţi şi cu surori,

şi cu fraţi şi cu surori,

de nu mai mori.

 

 

 

Strofe care puteau să fie poeme

 

***

Cum să mă dumiresc – zicea tatăl meu –

că stejaru-i stejar şi nu-i salcîm, noaptea!

cînd ele, crengile, spărgeau egal lumina lunii

cînd tata era tînăr şi pe noapte stăpîn!

 

***

Săritori în groapa de nisip cu tăietură,

poartă o floare de salcîm în gură.

În ultima clipă ei încă învaţă

că nisipu-i chiar cămaşă de gheaţă!

 

***

Cînd mestec în fugă frunză de stejar,

cuvintele sînt mute, totu-i în zadar!

Numai cine ştie floarea dinspre Paşti

poate să citească poemul ce se naşte!

 

***

Veşnică floare, floare de cui ruginit,

pierdută-n grădini demult, la asfinţit,

dar floarea de cucută, floare vie,

leagănă-n tulpină, moartea ce va să fie!

 

***

O, scrisul pe cine trădează, dacă trădează

cînd zeii ca pîinea sînt hrană pentru poeţi=

fiecare vers e o colină în amiază

şi lanul de grîu e-o dîră de săgeţi!

 

***

Să iubim ce? floarea unui cui

ruginit, căzut din putredă scîndură?

bătut din nou pe-un perete-a nimănui

şi scris cu grafitti fără măsură?

 

***

Mă-ntorc la Piatra Altayr din nou

s-aud scrisul destrămat în ecou,

la biserica arsă să lumineze icoana

cu ochiul tămăduindu-mi rana!

 

***

Duc, fratele meu, în sîngele meu,

ca pe-o corăbioară invizibilă,

sunetul pur al lamei de cuţit

îngropat demult în lanul de grîu

de tine, fratele meu, geamăn!

 

***

Cine poate crede că tu eşti

însăşi imaginea acestei absenţe,

ascunsă mereu într-o nouă trădare

cum semnul crucii într-un chivot

căutat şi pierdut sub mănăstire!

 

***

Femeia nebună de iubire desigur,

la miezul nopţii, atîrnă de propria-i

chemare, tăcută ca funia aruncată colac

în creanga sugrumată de vîntul de ieri

cînd eu cerneam nisipul de pe deal!

 

***

Cum să-i şopteşti femeii să vină aproape

de apa rîului, unde tu o aştepţi înfrigurat,

cînd cineva, de-asupra-ne arde şi arde,

mătasea de porumb din copilărie?

 

***

Cînd fetiţa cu fundiţă e-nţepată de-o albină,

poetul pune gura şi suge otrava încet

din pieptul ei firav ca o tulpiniţă de

lumînărica Domnului; atunci ea pare că-i

Fecioara Maria alăptîndu-şi pruncul!

 

Aprilie 2016

Sterian Vicol

Revista indexata EBSCO