Jun 16, 2016

Posted by in Varia

Lucia OLARU NENATI – Un model al omului-emblemã: Constantin Ciopraga

Evocare la centenarul naşterii sale

 

Viaţa culturală românească a timpului nostru, în consonanţă cu valurile zbuciumate ale celei sociale şi politice, a oferit mereu imaginea unor necurmate prefaceri, răsturnări, chiar dinamitări ale elementelor de stabilitate. Totuşi au existat oameni care au continuat să acţioneze, egali cu sine şi în direcţia marilor valori, construind mereu, laborios şi tenace, parcă fideli unui program asumat la venirea lor pe lume, chiar în aceste vremuri frămîntate. Sînt marii Profesori formatori de conştiinţă ai contemporaneităţii, magiştrii, precum doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dumitru Micu ori Romul Munteanu, la Bucureşti ca să prelevez doar exemplele cele mai venerabile şi definitorii. Prin efectul formator şi iradiant al activităţii îndelungate, această stirpe de oameni a avut cumva un rol axial în cîmpul cultural românesc.

Acest rol l-a jucat în Iaşi, dar, de fapt, în toată zona Moldovei, privită astfel ca un fel de domeniu nobiliar, Profesorul Constantin Ciopraga, cel pe care îl comemorăm acum la centenar. De la înălţimea acestei borne temporale scrutarea reliefului său existenţial oferă un peisaj impresionant, dar şi cu mare valoare de exemplaritate. Ca sub imboldul unui plan de devenire asumat dintru început, Constantin Ciopraga a acţionat concertat pe mai multe paliere, înaintînd calm, dar tenace pe fiecare. Prelevînd reperele categoriale ale acestui plan, identificăm un domeniu al activităţii didactice, longeviv şi constant, altul de auctoriat cu numeroase şi valoroase titluri, apoi participarea la viaţa culturală în orice for sau manifestare putea oferi tentaţia implicării, apartenenţa de forul academic naţional, activitatea de istoric literar, hermeneut şi critic de întîmpinare ş.a.

Activitatea sa didactică a fost în mod indisolubil legată de Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi (deşi a fost o vreme şi lector de limba română la Paris, rector al Institutului Pedagogic din Suceava ş.a.), unde a fost asistent din 1962, parcurgînd pe rînd toate stadiile ierarhice fireşti pînă la a deveni şi a rămîne, parcă o întreagă eră, Profesorul, resimţit ca magister a zeci de generaţii de studenţi filologi pe care i-a format în spiritul responsabilităţii şi seriozităţii faţă de misiunea propagatoare de spirit care este aceea de profesor de română. Aşa că se poate spune că toţi profesorii de română din aria Moldovei, dar şi din multe alte zone de unde proveneau studenţii au diseminat în activitatea lor ceva din spiritul grav, sobru şi responsabil, propagat de magisterul Ciopraga. Îmi amintesc doar, ca fostă studentă a domniei sale, că actul de predare nu era caracterizat prin efuziuni ori pusee retorice din cele ce făceau apanajul altor magiştri celebri de-a lungul istoriei noastre literare şi academice. El a fost mereu un spirit sobru şi laborios, plin de seriozitate care, fără a fi posac ori opresiv, instituia o ştachetă de nivel ridicat pe care ştiam că trebuie s-o trecem, nu cu uşurinţă, dar cu sentimentul unei trepte de consacrare. De fapt, prezenţa domniei sale în acest proces didactic formator constituie, alături de încă alte nume de profesori de clasă, un motiv important pentru care calitatea de a fi absolvent al filologiei ieşene era resimţită ca o instanţă consacrantă. Şi, ceea ce e poate la fel de important, deşi am parcurs acest stagiu universitar în plină epocă de comunism care, privită de către cei de azi, ar putea părea monstruos deformatoare, îmi dau seama că studiul în această universitate era doar intens, valoros şi solid formator şi nu-mi amintesc nimic, nici o nuanţă care să fi deformat la modul politizant actul de predare – în mod sigur, nu la cursurile magisterului Ciopraga – ori să ne fi solicitat conştient operarea unor compromisuri ideologice. Materia predată era prelucrată doar în spirit axiologic şi ceea ce ni se cerea era numai o cît mai solidă aprofundare şi documentare bibliografică asupra acesteia. De fapt şi cursul său tipărit stă şi azi mărturie asupra acestui fapt. Deci deşi ştim acum că nici universitatea aceasta nu a scăpat de imixtiunile politicului şi ale altor consecinţe ale timpului, cum am aflat din atîtea demascări postrevoluţionare ori, de pildă, din cărţile prozatoarei Magda Ursache, profesorul Ciopraga şi alţii cîţiva asemenea lui, au ştiut mereu să se ţină şi să ne ţină departe de tot ce nu era fundamental şi peren, de orice nuanţă de conflictualitate, de inconfort ideologic deformator, păstrînd atenţia focalizată în mod constant doar asupra elementelor majore, de stabilitate, durată şi valoare. Cred că nu e puţin şi lucrul a stat la baza formaţiei solide a atîtor filologi de calitate şi de seriozitate, a profesorilor ieşiţi de pe băncile acestei instituţii academice şi care au format, la rîndul lor, zeci de elevi în spiritul preţuirii culturii ca element axiologic de top în ierarhia existenţială. Azi citindu-i mărturisirile (din cartea Cuvinte pentru urmaşi, Modele şi exemple pentru Omul Român, 2005, realizată de Asociaţia Română pentru Patrimoniu), înţelegem, nu fără uimire, ca aceasta atitudine i-a fost programatică: „Dincolo de îndeletnicirile curente mi-am impus o cadenţă, un ritm existenţial plenar, dătător de pace interioară: nimic nu creşte pe stări convulsive”.

Ca autor, el are la activ numeroase titluri aparţinînd mai ales istoriei literare, dar şi eseisticii hermeneutice de profunzime, din care citez doar cîteva, deşi nu se poate spune că unele din cele 20 de cărţi ale sale sînt mai importante decît altele: monografiile despre Calistrat Hogaş, Sadoveanu, Topîrceanu sau Hortensia Papadat Bengescu, marea lucrare de sinteză Literatura română între 1900 şi 1918, Personalitatea literaturii române, Portrete şi reflecţii literare, Între Ulise şi Don Quijote ş.a, cărţi care au rostul, în ansamblul lor, de a lumina specificitatea unor personalităţi, perioade literare sau teme dominante din literatura română. Aceste cărţi au reuşit să-şi afle dintru început făgaşul lor de unicitate; oricine cată să aprofundeze vreuna dintre personalităţile literare monografiate de el nu poate face abstracţie de studiile sale. Cine se apleacă asupra începutului de secol XX are în marea lui panoramă, ca şi în cartea lui Dumitru Micu, Început de secol. 1900-1916, reperele esenţiale pentru înţelegerea acelui timp frămîntat al prefacerilor de paradigmă culturală şi literară.

Cît despre cartea Personalitatea literaturii române, considerată chiar de autor „cartea mea cea mai importantă”, virtuţile sale sînt subliniate de el însuşi mai bine decît de oricine altcineva (în cartea de Mărturisirea de credinţă literară, 2006, realizată de acelaşi for), ea fiind „o panoramă, o hartă a reliefurilor definitorii”, căci „m-a posedat întotdeauna proiectarea fenomenului creativ românesc într-o durată a noastră”.

Recitită în proximitatea preocupărilor reevaluatoare ale mitului quijotesc, prilejuite de quadricentenarul Cervantes, de pildă, cartea Între Ulise şi Don Quijote se configurează a fi una de altitudine europeană a meditaţiei, prin formulările elevate şi fin nuanţate, prin ideaţia flexibilă şi clară, prin stilul elegant şi de perfectă urbanitate intelectuală. Se impune parcă de la sine apropierea acestei cărţi de aceea a lui Jose Ortega y Gasset, Meditaţii despre Don Quijote în care figura cavalerului de la Mancha este, ca şi în cartea profesorului ieşean, prilej de extrapolare a consideraţiilor asupra lui Don Quijote la zone mai largi ale romanescului, ale literarului, în genere şi, în final, o scrutare avizată dar şi pertinentă a constantelor culturii europene operată dinspre cele două extremităţi geografice ale acesteia, cu instrumentele oferite ca punct de pornire de către Cavalerul Tristei Figuri, mereu prolific întru noi interpretări. De altfel, şi despre conştientizarea acestui echilateralităţi citim în aceeaşi Mărturisire: „Oriunde am fost, în Europa, în America, în numeroase alte locuri, la alte aşezăminte ştiinţifice, m-am simţit pe picior de egalitate cu partenerii de discuţii”.

Dar indiferent de stadiul profesional al activităţii sale, C. Ciopraga şi-a manifestat à la long şi dexteritatea de-a opera analiza literară a cărţilor scrise de contemporani, fie ca jurnalist şi cîndva chiar director al revistei Cronica, fie în chip de colaborator statornic la diferite publicaţii literare şi culturale în care s-a manifestat pînă tîrziu, la vîrsta patriarhală, proaspăt şi neobosit ca odinioară, mereu „în priză” şi parcă mereu mai perspicace şi mai ingenios, dar la fel de serios şi responsabil, în demersul său hermeneutic de surprindere a trăsăturilor specifice, particulare, originale, definitorii fiecărui autor, formulate în puţine, dar pertinente şi memorabile cuvinte, non multum sed multa, mereu surprinzătoare, proaspete, tăiate ca pentru a fi aşezate pe frontispiciul operei acelui autor şi purtînd acel parfum inconfundabil al „punerii în operă a adevărului”, statuat odinioară de Heidegger drept condiţie a valorii acestui domeniu. Iată şi privirea interioară ce vizualizează motivaţia unei atari întreprinderi: „privesc spre creatorii din toate timpurile; îi admir şi văd în ei însemne ale divinităţii. Indiferent de domeniul lor, mă încîntă acei oameni care încă din timpul vieţii deveniseră monumente. M-au sedus acele modele care proclamau austeritatea, alţii stăpîni pe instrumente, vizînd universul, mi-au însoţit încrederea în omul-emblemă”.

Aşadar, dacă ar fi să degajăm o posibilă marcă distinctivă pentru profilul acestei personalităţi ce-a parcurs cu spiritul său aproape traseul unui secol, cred că aceasta ar putea fi o îmbinare rară aflată sub semnul unui echilibru olimpian, de cantitate impresionantă (în durată, operă, număr de titluri, fapte, realizări, performanţe ş.a.) cu calitatea fină, ”profesionistă”, a „execuţiei”, neostentativă, decentă, sobră, distinsă, precum eleganţa rafinată a vestimentaţiei englezeşti de altă dată, ori a unei persoane de gust care nu afişează piese ţipătoare şi şocante, adaptate excesiv modei momentului, ci o asamblare rafinată şi discretă de piese din stofă de bună calitate şi croială, a căror apreciere este destinată mai mult „pour le connaiseurs”, dar care, prin repetare şi continuitate, sfîrşeşte prin a se impune tuturor, spre a fi observată şi a se constitui ca normă axiologică de raportare şi, mai ales, de respectare.

„Mi-am jalonat eforturile spirituale pe ideea de echilibru”, mărturiseşte însuşi Profesorul, „reacţionînd egal la bucurie ori la nefericire, înţelegînd să opun Marii Treceri primatul faptei dăinuitoare”.

Din punct de vedere ontologic, omul-emblemă care a reuşit să devină Constantin Ciopraga, încununat auroral, meritoriu şi deplin meritat cu titlul de academician, reprezintă un adevărat model al omului realizat prin perpetua exersare conştientă a propriilor calităţi şi voinţe, dar care nu-şi schimbă deprinderile şi conduita, rămînînd mereu egal cu sine, intrat în rîndul celor deveniţi încă din viaţă monumente, cu ochii aţintiţi veşnic către esenţe, către ceea ce este permanent şi valoros, către constante, respingînd variabilul efemer, dar, mai ales, păstrîndu-şi demnitatea în orice împrejurare. „A deveni mai om („humanior”) prin intermediul filosofiei, al literelor şi artelor, a fost o idee-boltă; toate eforturile le canalizam programatic spre acest ţel” (Mărturisirea…) Este deci un model de destin împlinit care propagă discret, dar grăitor, cu un efect de tonic şi energizant optimism, lecţia extinderii longevităţii fizice, graţie celei spirituale, adică altfel spus, o emblemă a victoriei spiritului asupra limitelor omenescului.

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO