Jun 16, 2016

Posted by in Varia

Nicolae CREȚU – Constantin Ciopraga: valențe în posteritate

Nu voi scrie, acum şi aici, despre omul care a fost Profesorul – al atîtora dintre noi – Constantin Ciopraga. Deşi amprenta individualităţii acestuia, a stilului său interior, e de nedespărţit de spiritul ce-i impregnează opera şi, ca atare, pornind chiar dinspre paginile ei esenţiale, i se poate cel puţin „deduce”, şi de către cei care i-au fost mai puţin apropiaţi, „portretul”: al autorului, ca şi al omului. Dar cea mai autentică şi rodnică posteritate, vie, rămîne oricum tot lectura reînnoită, aprofundată, a Cărţilor.

 

De la distanţa pe care o impun evaluările şi ierarhizările retrospective, primele apariţii editoriale, consacrate unor autori ca Hogaş (1960), sau Topîrceanu (1966), pot părea eclipsate de cele care le-au urmat, în timp. Dar o literatură nu se face numai cu nume de primă mărime şi nimeni nu ştie mai bine acest lucru decît un critic şi istoric literar care este şi profesor, dovadă dealtfel şi cursul universitar Literatura română între 1900-1918 (Ed. Junimea, Iaşi, 1970) sau o cuprindere panoramică, Amfiteatru cu poeţi (1995). Celor doi „minori”, atît de legaţi de Iaşi, de „Viaţa românească”, nu li se dilată meritele, o receptivitate interpretativă reală le defineşte, pe deplin argumentat, „formula” de artă: cărturărismul ludic şi parodic al „amantului nestrămutat al naturii” (Hogaş), fondul sentimental disimulat în umor (Topîrceanu). Criticul nu se grăbea către vîrfuri ale literaturii naţionale, ca Sadoveanu sau Eminescu. Totuşi, despre cel dintîi scotea în 1966 două studii concentrate, trepte premergătoare pentru o mai tîrzie sinteză de alte proporţii, de un alt nivel de complexitate şi profunzime: Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare (1981).

Nici o altă operă de exegeză sadoveniană nu se poate compara cu cea a universitarului ieşean sub raportul cuprinderii şi „cernerii” analitico-interpretative, cu adevărat pe măsura amplorii corpusului luat ca obiect de studiu. O calitate rarisimă la noi, cea a unei trude benedictine şi devotate, nu doar de parcurgere integrală a unei opere ciclopice, dar şi de natură să garanteze, în temeiul relaţiei „cernerii” cu cuprinderea, o autentică „hartă” a reliefului Operei, cu majestatea „masivilor” conferitori de monumentalitate, cu succesiunile alternanţelor şi situările detectabile din perspectiva unui atît de bogat şi diversificat ansamblu. Explorarea atentă, minuţioasă şi negrăbită a unei, cu propriile-i cuvinte, „planete cu mii de intrări şi ieşiri”, demers în care nimic nu este, de plano, uitat, ignorat, lăsat deoparte, totul fiind supus, dimpotrivă, unei filtrări exigente, cale către o ierarhizare a „cotelor” valorice, implicit (şi explicit), de asemenea, şi spre deducerea, prin analiză şi evaluare, a devenirii în timp, în durata creaţiei, a „continentului” Sadoveanu.

Extensie spaţială, geografică („pămînt” românesc şi oamenii lui) şi socială (medii, climate, mentalităţi), dimensiunea verticală, nu mai puţin, a adîncirilor în timp, spre originar. Timpul regăsit (altfel decît cel proustian): sinteză de sensibilitate şi înţelesuri, dialog al văzutului şi ascunsului, joc de lumini şi penumbre, „ton de tînjire” şi „poezie tragică” (sens costinian) a mythistoriilor. Capodopera acestei mari coordonate a operei: „epopeea” Fraţilor Jderi. În reacţia criticului la această împletire de „mare sensibilitate a grandiosului”, de etern omenesc al poeziei vîrstelor, ca şi de umor şi meditaţie, de etnos şi ethos, de alunecare a istoriei în legendă şi mit, ca şi în pagini despre „prezentul şi eternitatea naturii”, ori seducţia „divanului” de la Hanu-Ancuţei şi iubirea-agapé din Creanga de aur, se simte unda lirică şi discretă, a unui ataşament mai adînc la spiritul şi frumuseţea operei, chiar o cadenţă muzicalizată a discursului critic, altfel mereu lucid, măsurat, auster.

Dense nuclee simbolice: Sacralitatea muntelui, Între tăcere şi cuvînt, O filozofie a trecerii. „Muntele”, „tăcerea”, „trecerea”, mari axe motivemice, semnalizatoare de convergenţe profunde. O altă asemenea „matcă” de semnificaţii: Mitologii ale pămîntului, în care „pămînt” e o vocabulă-sumă, cuvînt-mit, cu galaxia sa de conotaţii metaforico-simbolice: fecunditate, viaţă, tăcere şi taină; „trecere”, moarte, patrie. Ultimul „cerc” hermeneutic, Sensul final al tiparelor, înscrie opera într-o „continuitate spirituală”, dă „tiparelor originare” şi fascinaţiei lor valoarea de punţi de comunicare adîncă între trecut şi prezent, iradiază un ethos al apartenenţei şi al fiinţei etnice ca identitate colectivă eternă. „Tiparele” sunt manifestarea tradiţiei „abisale” în arhetipuri.

Cu o „filozofie discretă” a sa şi cu o artă a modului stilizant, revelator de esenţe, Sadoveanu este astfel văzut ca un Brâncuşi al prozei româneşti.

 

Aceeaşi provocare, de fundamentare analitică a „lecturii” critice şi în Poezia lui Eminescu (Ed. Junimea, Iaşi, 1990, în colecţia „Eminesciana”). Subintitulată Arhetipuri şi metafore fundamentale, cartea captează jocul de nuanţe şi iradieri proprii unei semantici a viziunii eminesciene, în Univers poetic şi mitologii, pe adevărate linii de forţă şi „cîmpuri” conotative ale imaginarului liric: „haosul”, „acvaticul”, „astralul”, dar şi „pădurea”, „domul”, „muntele-simbol”, în fine, „sacrul şi magicul” „diafanizarea materiei”. Experienţe revelatoare de aspiraţii şi tensiuni definitorii pentru Condiţia umană sunt Erotikon, farmec şi durere, Destinul geniului: „Luceafărul”, Trepte spre Marea Trecere, ca la nivelul unui ultim, suprem palier să se urce către Armonia-nostalgie a coerenţei şi Poezia-mister şi revelaţie. Nu doar de o organizare a studiului prin delimitarea unor mari „albii” tematice e vorba, ci de o tentativă reuşită de a împleti detectarea modulaţiilor de sens şi sugestii polarizate în jurul temelor esenţiale în viziunea critică integratoare a articulărilor într-o coerenţă a întregii opere poetice eminesciene.

Simboluri, arhetipuri şi „tipare originare”, „metafore fundamentale”: situarea lor în prim-planul construcţiilor critice consacrate unor autori de importanţa lui Eminescu şi Sadoveanu ar putea crea impresia de privilegiere a abordării arhetipale. În realitate „metoda” nu este, ea, impusă – din afară – operei, din cine ştie ce „slăbiciune” a criticului faţă de un anumit demers şi reperele lui, ci, invers, autorii aleşi şi spiritul operei lor, dominantele acesteia, iată ce anume îl îndreaptă pe exeget către un „orizont” sau altul. Scriind despre Hortensia Papadat-Bengescu (1973), Constantin Ciopraga a apelat la cu totul alte „chei” hermeneutice decît în cazul lui Sadoveanu şi Eminescu: la psihologie şi psihanaliză, la unele elemente de sociologie şi psihologie socială, nu la arhetipalitate şi la simboluri. Aşadar, demersul critic, „metoda” se lasă modelate de disponibilităţile proprii operei-obiect de studiu, obiect al analizei şi interpretării, formă a „supunerii la obiect” (G. Ibrăileanu), a unei măsuri care refuză artificiul, excesul şi fixaţia, ostentaţia „metodei”. Consecvent cu sine, dar nu refractar la înnoiri şi deschideri realmente fecunde, adecvate realităţii estetice a operei-obiect de studiu aprofundat şi temeinic, criticul îşi defineşte, distinct, individualitatea nu numai prin temperament, formulă sufletească şi o disciplină a automodelării, dar şi în înrădăcinarea, de netăgăduit, a personalităţii sale ca şi a operei, a de fapt spiritului amîndurora, într-o demnitate a românescului, a cărei conştiinţă exclude orice fel de complexe. Expresia tonică, deloc festivistă, nici „indulgentă”, a acestei încrederi în potenţialul de creativitate românească, în destinul culturii noastre naţionale, s-a cristalizat sintetizator în Personalitatea literaturii române (Ed. Junimea, Iaşi, 1973, reed. 1997), în paginile căreia „specificul naţional” (echilibru clasic, „estomparea tragicului”, „aspiraţia rotundului” etc.) şi deschiderea spre universal şi spre dialogul cu alte culturi îi apar autorului drept complementare, sub semnul unei tradiţii vii, altfel spus: selectiv şi critic, da, permeabilă.

În perfectă analogie cu o astfel de dialectică şi vitalitate, ale culturii căreia îi slujeşte şi aparţine,  individualitatea creatoare a criticului însuşi, aşa cum se configurează, detaşîndu-se în posteritate, pe liniile ei emblematice, apare ca un echilibru – cucerit şi consolidat – al consecvenţei cu sine şi al deschiderii: lucidă, nemimetică, selectivă: Personalitatea literaturii române rămîne o expresie, substanţial argumentată, dată iubirii de o viaţă a Profesorului pentru această „dimensiune” a culturii naţionale, revelatoare de permanenţe şi înclinări ce disting identitatea noastră etnoculturală: miticul, mai cu seamă la Eminescu, Sadoveanu, Blaga, Voiculescu, un fantastic de simili folclorici de cele mai multe ori, mai în spiritul modernităţii la alţii, paleta diversificată a unor „interludii balcano-orientale” îi permit criticului regrupări, în sincronie şi diacronie, de autori şi opere, degajarea unor „linii” dominante prin comparaţii cu excepţiile, la rîndu-le , simptomatice şi semnificative, nuanţări de fineţe şi subtilitate. Premise de fundamentare teoretică, componente de demers comparatist şi abordare stilistică în sensul larg adecvat nivelului de sinteză sunt absorbite în diviziunile-capitole mai analitice consacrate, pe rînd, autorilor proeminenţi (II, Cîteva rezonanţe), secţiunea centrală, cea mai amplă a cărţii, precedată de cea introductivă (I, Constante şi metamorfoze) şi urmată de succinta încheiere (III Proiecţii în universal), consacrată unor Vocaţii şi dimensiuni specifice, care afirmă în orizont dezmărginit „accente” şi nuanţe, perspective şi refracţii româneşti, distinctive fără ostentaţie, conferite esenţelor „lumii”, existenţei şi omenescului: „O încercare de sinteză” (s.n. – N.C.)? Un poate prea modest subtitlu: apărută în 1973, tradusă şi în franceză, Personalitatea literaturii române are în miezul ei un credo puternic şi convingător privind roadele şi viitorul creativităţii româneşti.

 

Opera de ansamblu a criticului se întregeşte cu paginile de poezie, roman, eseistică, aforisme, care ar merita o abordare aparte, desigur. Ca şi activitatea Profesorului, a traducătorului şi editorului şi, în relaţie de profunzime cu toate aceste dimensiuni, convergenţa dominantelor lor cu acelea ale omului, ale personalităţii sale. Limitînd aici comentariul la titlurile-reper ale vocaţiei sale pentru analiza şi interpretarea fenomenului literar, am certitudinea că, axă a vieţii, activităţii şi creaţiei lui Constantin Ciopraga, atît de legat de Iaşi şi de Alma Mater ieşeană, aceasta este şi în prim-planul posterităţii sale vii, active pe calea cea mai firească: lectura.

 

 

Revista indexata EBSCO