Jun 16, 2016

Posted by in MOZAIC

A.G. ROMILA – Cel mai ludic șaizecist

Generaţia lui Marin Sorescu, se ştie, a încercat o nouă racordare la estetic, după întunecata eră proletcultistă. Modelele, cel puţin în poezie, erau cele autohtone interbelice (interbelicul era cel mai la îndemînă, fiind şi cel mai cenzurat, înainte), dar şi cele europene, în condiţiile unei deschideri politice către dramul de normalitate necesar producţiei artistice adevărate. Aşadar, cînd Nichita Stănescu, Ana Blandiana şi Ileana Mălăncioiu testau noile posibilităţi (adormite) ale limbajului, în tonalitate gravă, ca să evite orice risc minimalizator, în faţa ideologiei, Marin Sorescu alegea ludicul, ironicul, demitizarea. De la debut (cu binecunoscutul volum de parodii, Singur printre poeţi, în 1964), pînă la ultima carte (finalizarea ciclului La Lilieci, în 1995 – poetul moare în 1996), sunt rare momentele complet „serioase”, în scrisul sorescian. ?i poezia (aproape douăzeci de volume, fără cel de debut, incluzînd aici şi „ciclul liliecilor”, amintit mai sus), şi dramaturgia (şase piese), şi eseistica (patru volume, între care unul de cronici literare), şi proza (două aşa-zise romane, de fapt, experimente epico-lirice complet neconvenţionale) au arătat polivenţa unui scriitor care a forţat limitele genurilor şi a rămas consecvent unui fel binocular de a privi realitatea: cu un ochi jucăuş şi cu unul trist. Rîsul n-a fost, în opera soresciană, o categorie pură, dimpotrivă, el a oferit o salvare, un antidot împotriva tragicului – o boală existenţială pe care autorul a simţit-o mai acut ca alţii, în ciuda aparenţelor.

Genul predilect i-a construit prestigiul prin cîteva volume de poezie care au exploatat din plin tonul glumeţ, colocvial, cu poantă finală şi colorat regional (mai ales La Lilieci, poate cel mai „oltenesc” dintre ele). Titlurile n-au dezminţit originalitatea autorului: Moartea ceasului, Tinereţea lui Don Quijote, Tuşiţi, Suflete bun la toate, Descîntoteca, Fîntîni în mare, Puntea. La fel s-a întîmplat în genul sobru al improvizaţiei intelectuale şi al comentariului literar: Teoria sferelor de influenţă, Insomnii, Uşor cu pianul pe scări. „Desolemnizarea expresiei” (Vl. Streinu), „capacitatea excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune” (G. Călinescu) pot fi etichetele canonice ale unei lirici care a adăugat sensibilului fantezia, spectacolul, farmecul banalităţii şi, de cele mai multe ori, subtile analogii simbolice. Prozele par desprinse din La Lilieci (Trei dinţi din faţă, Viziunea vizuinii), căci mizează şi ele pe sonoritate, pe Witz, iar cărţile pentru copii (Unde fugim de-acasă, O aripă şi-un picior, Cocostîrcul Gît-Sucit, Cirip-Ciorap) n-au făcut decît să încununeze o disponibilitate ludică deja cronicizată.

Piesele de teatru au consacrat o specie pe care puţini scriitori de la noi au îndrăznit s-o abordeze. Sigur, un Camil Petrescu şi Lucian Blaga au cultivat teatrul de idei, alegoria dramatică, parabola scenică, absurdul dialogat, dar reuşita unui amestec indiscernabil de tragic şi comic reprezintă atuúl lui Marin Sorescu. Iona, Paracliserul şi Matca, pe de o parte, au ilustrat existenţialismul de tip beckettian prin drame ale singurătăţii şi ale sacrifiului suprem, prin alegorii tanatice cu profunde implicaţii religioase. Iona e un anti-profet rămas prizonier în burţile succesive ale „peştilor” pe care-i străbate (uterului matern, burta lumii, burta mormîntului), paracliserul luminează cu propriul trup arzînd icoanele din biserica părăsită, iar femeia îşi salvează pruncul de ape punîndu-l în coşciugul pregătit de bătrîn pentru sine. De cealaltă parte, Răceala şi A treia ţeapă au extras din istorie esenţa absurdului, prin improvizaţii contrafactuale şi scenografii în care omul ocupă, de fapt, locul principal. „Răceala” e boala fatală a lumii, iar Vlad ?epeş îşi aranjează, într-un sfîrşit, ca o ultimă operă de artă, propiul supliciu. Dacă adăugăm tendinţele puternic demitizante ale teatrului sorescian, manifestate la nivelul unui imaginar burlesc şi al unui limbaj minimalist, avem, în piesele pomenite, texte exponenţiale pentru noua modernitate literară românească de după Al Doilea Război.

Cred că aş putea ilustra cel mai bine amprenta spiritului autorului printr-un poem tulburător, aparţinînd unui volum postum, Puntea (1997). Deşi e despre moarte (scris, se pare, la spital, chiar pe patul ultimelor clipe de viaţă), discursul textului Scară la cer e emblematic pentru felul în care, confruntat cu o situaţie-limită, prin umor, poetul potenţează tragicul fără să-i anuleze fiorul metafizic: „Un fir de păianjen/ Atîrna de tavan,/ Exact deasupra patului meu.// În fiecare zi observ/ Cum se lasă tot mai jos.// Mi se trimite şi/ Scara la cer – zic,/ Mi se aruncă de sus!// Deşi am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost,/ Mă gîndesc că trupul meu/ Este totuşi prea greu/ Pentru scara asta delicată.// – Suflete, ia-o tu înainte,/ Pîş! Pîş!”.

Cel mai ludic dintre şaizecişti a creat o paradigmă literară personală. Azi, dacă spunem „sorescian”, înţelegem din prima că e vorba de ceva grav, de ceva serios, care ni se deschide, iniţiatic, printr-un zîmbet. E marca unei originalităţi pe care nimeni, deocamdată, nu a egalat-o.

 

Revista indexata EBSCO