Jun 16, 2016

Posted by in MOZAIC

Nicolae ILIESCU – Cel care scria pe cutremure

Printre scriitorii pe care i-am cunoscut şi care m-au ajutat cel mai mult figurează trei olteni: Tudor Dumitru Savu, D.R. Popescu şi Marin Sorescu. Pe primul l-am întîlnit la barul Facultăţii de Litere din Cluj, pe strada Horea şi a fost cel care a desluşit enigma plicului trimis revistei. Către cel de-al doilea m-a îndrumat Crohul, adecă profesorul Ovid S. Crohmălniceanu, spunîndu-mi trimite acolo la „Tribuna”, fiindcă-i redactor şef cel mai deschis la cap şi cel mai talentat prozator al momentului. Cel de-al treilea, citindu-mă, m-a publicat hodoronc-tronc.

Ce se întîmplase? Pusesem o proză dactilografiată, „Fuga”, într-un plic pe adresa redactorului şef al Tribunei şi ataşasem şi o autoprezentare unde spuneam că adrisantul este după mine, dar după mine, cel mai bun prozator şi că mă cheamă Nic. Elian-Iliescu. Umblînd prin redacţie şi întrebînd cine-o fi ăsta, n-o fi actorul cu acelaşi nume, trecut pe la Naţionalul urbei, Tudoriel Vusea, cum mai tîrziu îl vom denumi, bietul, a spus că nu şi că mă cunoaşte de la un colocviu Eminescu, de mai an. Pentru „Ramuri” îmi ceruse o proză însuşi Gabi, Gabriel Chifu, cu care m-am împrietenit încă de pe-atunci şi care mi-a spus „nu ştiu ce i-ai făcut, dar lui Marin îi place cum scrii”.

Eu scriam cum scriam, „miştocăresc”, autobiografic, dadaist, bîlbîit, fără epic, „miştocăresc” cum spusei, ce mai, „băşcălios şi intimist”, cum foarte exact se exprimase o autoritate în cadrul unui juriu al „Cîntării României” (sînt laureat al fazei studenţeşti pe ţară desfăşurată taman la Iaşi în 1977!) şi culmea îl imitam pe Ionesco. Mi-o spusese cu zîmbet, o să rîdeţi măzărat, Ionel Vitner pe care l-am întîlnit într-o şedinţă a cenaclului „Junimea” al facultăţii noastre. Pe vremea aia scriam monologuri şi dialoguri ciudate pe care le probasem prin revistele din liceu, „Phoenix” de la „Sadoveanu” sau „Mugurul” de la „Lazăr”, ţicneli, jocuri de cuvinte, adevăruri spuse zeflemicios. Adică aduceam bine cu scriitorii de mai sus. Cred că singurul lucru bun şi pe care nu vreau să mi-l pierd cît oi trăi, măcar în cîmpia asta a literaturii, era o oarecare doză de autentic, de prospeţime copilărească. Mult, mult după aceea – ce spun eu se întîmplă pe la sfîrşitul anilor şaptezeci – unul dintre cei mai apropiaţi meşteri ai mei, prozatoriul şi pohetul Fănuş Neagu, îmi declara: „Nicule, ca să scriu trebuie să văd din nou lumea cu ochii copilului din Gradiştea, satul ăla de pe malul Buzăului şi ca să fac asta trebuie să mă îmbăt bine”. Această adevărată orcă, Nea Fane, era un devorator de cărţi, voi nu ştiţi, dar citea orice, tratate comerciale, ziare, teatru, lucrări de numismatică şi mai ales romane poliţiste, cîte două pe zi cîteodată. Ca să scrie o proză de cîteva file despre cai a plecat într-o dimineaţă cu trenul pe ruta Bucureşti-Făurei-Brăila-Barboşi-Galaţi şi retur numai ca să se uite pe fereastră. M-a rugat odată să-l învîrtesc prin jurul Casei Poporului cu Oltcitul personal ca să vază cartierul de la Piaţa Coşbuc la Chirigii şi înapoi pe Rahova şi Uranus, să simţă aerul mahalalei lui Caragiale. Era un levantin, un balcanic gros, îmbătat de Creangă şi Sadoveanu, dar iubitor de petreceri şi de cuvinte. De fapt, toată proza lui, un fel de poezie vîscoasă, iese din alăturări foarte savant-ţărăneşti de cuvinte şi de imagini. Uite-aici început de schiţă: „în odaia mică şi goală, ca un os cu măduva suptă”! Te-apucă amocul sau rîsu’-plînsu’, cîinii după dînsul, nu-i aşa? Numai la el „primăverile sînt blonde, luna are bot de miel, Cutărică doarme pe maţe de peşte, la uşă zgreapţănă vîntul ca un cîine, o enervare tăcută stăruie în pereţi” şi cîte şi mai cîte.

Dar nu despre Nea Fane voi a vorbire acilea, ci despre Marin Sorescu. Tachinat de Nea Fănică în felul următor: „bă, Marine, zgîrcit cum eşti, ai ştiut să te naşti de 29 februarie, să nu dai de băut decît o dată la patru ani”. Replica venea imediat, căci Marin Sorescu nu lăsa să-i scape şi nu prea rămînea dator: „bă, bă, Fănuş, bă lipovene, tu ai băut un mărfar de vin şi eu mă îmbolnăvesc de ficaţi”.

Nu-i deloc adevărat, nu era un zgîrcit, era un timid şi un calculat, un echilibrat, în ciuda deraierilor verbale prezente în scrisul său. Lumea îl invidia fiindcă, în calitate de redactor şef al unei reviste, îşi făcea relaţii, legături, prieteni. Era viu şi stabilea punţi, lua interviuri şi premii. Dar ce, alţii fac altfel, Mirciosu face altfel, ce e de condamnat aici? Fundamental era un om bun, bun cititor, bun familist, mai puţin bun consumator. Şi era, poate vreţi să mă contraziceţi, un generos. Cînd i l-am prezentat pe Răzvan Voncu, pe atunci tînăr jurnalist cultural la „Ora”, i-a propus imediat o normă la „Literatorul”. Mie mi-a telefonat într-o dimineaţă la ora opt spunîndu-mi „bă, bă, bătrîne, nu vrei să vii la minister, să te ocupi de presă?”. Am vrut, am fost, m-am înţeles foarte bine şi am fost la o grămadă de spectacole şi recepţii unde el nu mergea, căci nu-i plăceau ieşirile în public. Acum nici mie nu-mi mai plac, aşa că-l înţeleg perfect. Noi, românaşii, avem o boală ceva de speriat în organizarea a tot felul de acţiuni, de simpozioane, de întîlniri fără niciun rost şi fără vreo finalitate. L-am văzut propunînd şi pritocind diverse cărţi, slujbe, întîlniri, reviste. La „Ramuri” inventase toată redacţia, să fim serioşi, adusese o sumă de tineri cărora le dăduse rubrici şi atenţie. De-asta se ferea, să nu cadă iar în ispita vreunei prietenii interesate. Sînt mulţi oameni foarte talentaţi, foarte deştepţi care cad în plasa cîte unui şmecher sau a cîte unei femei isteţe şi hotărîte şi fac numai prostii. Am podul plin de exemple de-astea.

Nu era un orator, era chiar departe, dar în scris îi ieşea cam tot. La parastasul organizat la COŞ, Casa Oamenilor de Ştiinţă din Piaţa Lahovary, acelaşi Nea Fane l-a întrerupt pe popa ce tocmai oficia şi ajunsese la chestia aia cu „dacă a greşit cu vorba, cu gîndul sau cu fapta” astfel: „părinte, cu vorba Marin nu a greşit niciodată!”. Scria admirabil. Tot. Şi poezie, şi teatru, şi proză, şi eseu. Chiar şi critică literară, are intuiţii mai bune decît un critic de meserie. De fapt ce-i aia critic de meserie? Călinescu, geniu şi el ca şi Eminescu, bine spune cînd spune că un critic adevărat trebuie să fie un ratangiu, ceva gen Ozon. Îmi povestea taică-meu, pentru care el este cel mai mare fotbalist român dintotdeauna, că Ozon, Titus Ozon trăgea şapte şuturi pe poartă, trei în bălării, două se loveau de portar, unul în bară şi unul în plasă. Lumea îl fluiera trei sferturi de meci iar după ce marca golul la final îl purtau pe braţe. Şi vreţi să ştiţi ceva? Eu nu cred că ratează cînd ratează. Ce-a ratat Călinescu? Cumva proza? Haida de, este unul dintre cei mai buni! Chiar şi teatrul şi poezia lui sînt de citit. Şi în general, un scriitor mare şi care gîndeşte ca un scriitor mare e foarte bun şi cînd scrie articole ocazionale sau despre fotbal. Ce, Eminescu sau Arghezi sînt mai puţin prozatori? Caragiale e dramaturg sau prozator, la fel ca Derepeul? Proză de poet, auzi dumneata! L-am enervat pe un profesor de-al meu, de altminteri împătimit de Bacovia, că şi proza lui e bună, el susţinînd că-i un exerciţiu lipsit de valoare. Baudelaire e doar poet, nu-i aşa? Prozator nu, traducătorul poate al celui mai mare scriitor american? Apropo, Poe ăsta nu-i ambidextru, nu trage la fel de bine şi cu proza şi cu poezia? „Roca Baudelaire are straturi de suflet care nu pot fi ale unui singur om”, zicea Marin Sorescu în „Baudelaire cel numeros”. Şi cred că vede cam la fel literatura. „Florile Răului sînt nişte teste ale decalajului teribil dintre celulele noastre. Între apă şi piatră nu există nicio diferenţă, decît un decalaj teribil de densitate”.

Sorescu avea mîna grea, grea de talent. Chiar spunea asta cînd îl mai ciupea cîte un nimuric, „mi-e milă să-i trag un articlu peste ochi că rămîne ăla încondeiat aşa, pe viaţă. ”Pentru el talentul era şi o pedeapsă, durea. Om sensibil şi călduros, refuza închistarea, starea pe loc, nu avea stare, căuta sămînţa de umor din orice, era atent la poante, la snoave. Toată partitura lui este un solfegiu cu notele răşchirate, un fel de Kandinski, care pune ochii într-o parte, crucea într-un colţ, calul pe două potcoave în altă parte, sabia în mijlocul unei şopîrle, ca pe-o frigăruie şi dacă îi întorci şi-i învîrteşti pictura iese tot Sfîntul Gheorghe împungînd balaurul!

Sorescu era familist. Şi timid şi aici, în familie. Doamna Virginia, născută Şeitan, din Dudeştii Brăilei (de unde poposea şi Motoi, George Motoi, un actor român foarte bun), adică din Niculeşti-Jianu, cred că aşa purta numele ca pe-o haină raionul din care făceau parte şi ai mei era foarte omniprezentă. Ştia tot, supraveghea tot, cu uitătură atentă, cu voce calmă dar fermă, ca la fermă: „Sorin!”. Aşa îl alinta, cu o formă contrasă. Am mai văzut soţii de scriitori, mă rog, familii întregi, unele le ziceau pe nume, pe numele de la sonerie şi de dicţionar „Cutărescu”, cum ne numeau profesorii în liceu, altele foloseau diminutive: „Ţuchi, Moni, Bubi, Bubu, Puiu, Barbosina, Nuşi” şi aşa mai departe. Familia este şi ceva precis, şi un joc de cărţi, şi un „dublu” al lucrurilor, o imagine bi- şi tridimensională, la nevoie şi la rigoare. Familia este o încercare dar şi o transformare, şi o grămadă deschisă, şi o bucurie împărţită în felii.

Sorescu zice: „În acţiunea lui de defrişare, de clarificare a problemelor, omul modern distruge explicînd. Misterul e dezorganizat. Se află în natură sub formă liberă.” Dacă aş fi Auerbach aş găsi aici toată poetica explicită a autorului. Defrişînd, deconstruind, risipind totul el reface din toate părţile componente întregul text. Peste tot se observă utilizarea din abundenţă a genului inteligent liric, dramatizat prozaic.

Sorescu a avut mulţi detractori, mulţi invidioşi. Multora le era teamă că le ia Nobelul din faţă, chestie pentru care au scris chiar Academiei suedeze să nu i-l acorde. Acolo, mi-a spus el însuşi, odată, în casa din Grigore Alexandrescu – casă de scriitor, veche, prevăzută cu ceva curte, cu umbrar, cu un Lulu sub formă de cîine, plină de cărţi şi de tablouri – există un fel de sotisier la intrare la suedezii ăia cu tot felul de năzbîtii, autopropuneri, gesturi sifilitice, delaţiuni şi multe altele. Acolo ci-că i-ar fi arătat un coleg cele două scrisori trimise de un poet şi de-o poetesă. De fapt şi scandalul cela de la „Ramuri” tot din pricina asta a pornit, iar redacţia a fost implicată ca masă de manevră. Redacţie pe care se spune că ar fi compus-o complet însuşi Marin Sorescu. Nu ştiu mai multe, oarecum cîte ceva de la Ioan „Jimmy” Lascu, coleg de an cu Sorin Preda şi adus la „Tineretul liber” să facă Suplimentul cultural în locul nostru, al meu, al lui Gabi Rusu, Sorin şi Francesco, dar care nu a reuşit decît să-l îngroape. Cert este că atunci celor doi, pohetului şi pohetesei menţionaţi li s-a adăugat şi un al poet de onoare al breslei. Dacă primii doi sînt înzestraţi cu o extrem de modestă valoare literară, cel din urmă, cu ochiul format în balada germană, prezintă tot interesul.

Marin Sorescu a atras încă de la bun început atenţia lui Călinescu. Prin poemul Shakespeare, care e antologic. Ca şi Trebuiau să poarte un nume. Ca şi foarte multe altele. De la acel început şi de la acel debut, cu o plachetă de parodii, i se trage. Sigur, stilul de a face poezia, de a o plămădi şi de a o pune la dospit şi apoi la copt este stilul olarului, care se joacă în mlădierea lutului. Totul poate fi luat în răspăr, şi viaţa, şi iubirea şi moartea. Vorbeam deseori cu Moşul, Crohul cum îi spuneam şi căruia „Marin” i se părea foarte bun, ce susţinea că despre lucrurile grave, cum ar fi lagărele, Shoah-ul, nu poţi vorbi decît în două moduri, al lui Primo Levi sau al lui Kafka. Roberto Benigni a reuşit admirabil o a treia cale, prin rîs, bine, mai mult rictus. „La Vita e bella” este cred unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor. Luarea în rîs, cu metodă, a celui mai mare dezastru al omenirii. Iată că se poate, geniul călinescian a intuit, iar Sorescu a pus în pagină această manieră. Nici Ionesco nu face ceva prea altfel, cînd „rinocerizează”. Dar Brîncuşi? În „Note şi Contranote” viitorul academician francez născut la Slatina îşi aminteşte cum l-a cunoscut pe ţăranul din Hobiţa, uriaşul deschizător de numeroase porţi ale săruturilor în piatră. În stilul românesc mitic, de la Mitică. Sculptorul s-a dat tare de ureche neînţelegînd cum se prezintă tînărul dramaturg, ca şi cum numele de Ionescu ar fi extrem de încîlcit. După vreo trei, patru întrebări de „cum, cum” îl cheamă, i-a adresat-o pe-aia fundamentală: „şi cu te ocupi dumneata?”. „Cu teatrul”, a survenit răspunsul. „Teatrul e un rahat”, a căzut atoatecunoscător concluzia. „Ştiu, şi tocmai de-aia vreau să-l fac de rîs”, a binevenit recunoscător răspunsul. „Bravo, merită să aduc o şampanie pentru asta”. Şi gata.

Staţi, că nu-i gata! Întîlnirea aia, dintre poate cei mai de seamă români de export este caracteristică pentru noi. Începem chiorîş, pieziş („piezîş”, ar fi zis olteneşte Nea Marin), ne facem că pricepem greu, vorbim îngămat, tragem cîte-o remarcă sleită într-un sughiţ încruntat şi dacă sîntem înfruntaţi cu dibăcie, deci cu inteligenţă, cutezăm să ne zguduim de rîs şi de prietenie. Eminescu proceda altfel? Sau Tata Iancu? Creangă? Ca să nu mai zic de Arghezi? Pînă şi taciturnii ardeleni Slavici, Rebreanu, Blaga? Ce gură spurcată are Goga, aţi văzut? Ca să nu mai vorbim despre alţii şi alţii. Poezia ca o reptilă, literatura în unghi ascuţit, cu vorbă tăioasă, asta execută în text Marin Sorescu şi o face ca nimeni altul în Limba Română. Fireşte, pe culoarul lui.

Marin Sorescu a dezghiocat vorba, a împrăştiat poezia şi s-a jucat cu sensibilitatea, pe care a considerat-o „o condiţie implicită”. „Poeţii toţi sînt sau trebuie să fie sensibili, unii însă sînt mai inteligenţi, alţii mai puţin”, zice el aspru, ca o formulă matematică. Şi pe urmă demostrează că textul este o „reconstituire ca de cetate ( vezi Troia, descoperită direct din paginile Iliadei! ) după un cutremur grozav, cînd bucăţelele de case şi de destine, puse unele lîngă altele, nu se leagă, nu se mai nimeresc ; dar sînt interesante şi aşa. Parodie la prima vedere, dramă la ultima ; risipă de erudiţie pînă la savantlîc ; şi, dincolo de toate acestea, un flux, un curent adînc precum în oceane, care îşi poartă gustul şi conştiinţa, ca pe un înecat, pe sub apele obişnuite, departe de orice ţărm al banalităţii”. Şi mai încolo, că poate nu s-a înţeles: „Poemul funcţionează prin acumulare lentă de presiune şi eliberare bruscă de presiune. Ca un vulcan care se încarcă încet-încet, apoi izbucneşte. (…) Autorul joacă tot timpul pe cele două interpretări: cea laică, modernă, şi cea care ţine de ritual, de mit.” E clar, da? E aici totul lui de tot, de la Singur printre poeţi pînă La Lilieci şi Iona, de la Moartea ceasului pînă la Puntea (ultimele). Şi vorbele astea însoţesc poezia lui T.S. Eliot într-una dintre cele mai frumoase cărţi de eseuri din literatura noastră, Teoria sferelor de influenţă, gramatică sau îndreptar de citire şi mai ales de recitare a textului sorescian.

 

 

Revista indexata EBSCO