Jun 16, 2016

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu

În cei peste treizeci de ani, cîţi au trecut de la debutul editorial, Liviu Ioan Stoiciu şi-a creat un univers liric propriu, cu o identitate precisă, pe care critica de întîmpinare, fără a-l răsfăţa prea mult, pe „incomodul” autor, l-a definit în tuşe sigure: La fanion (1980), Inima de raze (1982), Cînd memoria va reveni (1985), O lume paralelă (1989), Poeme aristocrate (1991), Singurătatea colectivă (1996), Ruinele Poemului (1997), Post-ospicii (1997), Poemul Animal (Crepuscular – 2000), Pe prag (Vale-Deal – 2010), Substanţe interzise (2012), Nous (2015), deşi diferite din punctul de vedere al codificării textului liric şi, implicit, al mesajului poetic, au impus pe Liviu Ioan Stoiciu printre cei mai productivi şi mai interesanţi poeţi din actualitatea noastră literară. Cartea-pivot e Ruinele Poemului care venea, în 1997, cu un experiment liric nou, comunicînd, e adevărat, prin canale subterane cu formula poetică din, să zicem, Poeme aristocrate ori Post-ospicii, focalizînd însă referenţi speciali, opuşi chiar: în Post-ospicii şi în toată lirica de pînă atunci era vorba despre partea văzută a lumii (şi acolo poetul extrăgea substanţa lirică din aluviunile depuse de cotidianul cenuşiu, amorf), în vreme ce, în Ruinele Poemului, poetul explora, cum însuşi afirmă, „ochiul mistic, din interior”, partea nevăzută şi, iarăşi cu vorba sa, adeverită; în primele cărţi, esenţială era vederea, în Ruinele Poemului, viziunea. Înainte, importantă era definirea poziţiei fiinţei faţă de o realitate nu o dată agresivă (prin duritate şi surpriză, prin grotesc şi deriziune); în Ruinele Poemului, „protagoniştii” sînt poemul şi fiinţa interioară. Liviu Ioan Stoiciu este un poet cu foarte multe resurse lirice disponibile; modul său de a citi realul şi realitatea, în oglinzi paralele, felul de a-şi adecva limbajul pe un canal direct, deplin transparent, abordînd frontal realitatea (în Singurătatea colectivă sau Inima de raze), pentru ca, apoi, să se întoarcă în şoaptă, în senzualitate, comunicînd prin subtext, aluzie, metaforă (în Ruinele Poemului) şi, din nou, la strigăt şi traumă (în Poemul Animal) re-prezintă un poet care îşi ţine cititorul într-o permanentă stare de alertă.

Analiza celor două cărţi, apărute în 1997, spune multe din acest punct de vedere. Există un singur loc unde cele două volume se întîlnesc: tema poemelor rămîne, în Ruinele Poemului ca şi în Post-ospicii, poemul însuşi, o machetă, o „dărăpănătură a manuscriselor”. Astfel, farmecul poeziei din Post-ospicii era dat de acroşanta alăturare a cotidianului nu o dată brutal cu feeling-ul, a relatării seci ori anecdotice despre ceea ce se petrece în pieţele publice cu ceea ce se închipuie în viziunile poetului; de aici, un acut sentiment al urgenţei de a reinventa (şi, deci, de a rescrie nu numai poemul dar şi) realitatea în real (şi nu era aceasta „reţeta” textualismului optzecist pe care poetul îl semnalase cu „fanionul” său din 1980?). În Ruinele Poemului, deşi tema rămîne aceeaşi, reflexivitatea este dusă către limitele poeticului, acolo unde totul se scaldă în valurile unui lirism de o mare fineţe a sugestiei: „Femei-cireş înflorite, scuturate/ acum de petale, la picioare… Iubito, n-ai aici/ senzaţia/ desăvîrşirii, printre femeile-cireş?/ Sufletele/ noastre, la ora asta, au/ reuşit să se strecoare prin sita/ ordinii…/ Hai/ să ne schimbăm pînă mîine trupurile între noi:/ opriţi lîngă bărcile de la malul/ Fluviului/ Uitării. Abandonaţi amîndoi «stărilor/ anormale». Cu/ o surdă capitulare, cînd/ se vor stinge şi ultima lampă la bărci şi ultima/ lumînare pe vîrful dealului, la/ părinţi, repetînd în gînd la nesfîrşit că: în/ sufletele noastre e tăinuită cîte o/ ruptură./ Ruptură de cînd am venit, plini de ruşine, goi/ puşcă, la îmbălsămat? La/ îmbălsămatul femeilor-cireş, după văruitul scoarţei lor,/ primăvara: în/ acel ritm al redeşteptării, ciclic…/ Stăm întinşi acum/ înfloriţi/ unul lîngă celălalt, după/ dragoste, scuturaţi de petale, în/ sicriu, abia atinşi, cu/ trupurile schimbate între noi, la începutul/ unei alte lumi” (Cu trupurile schimbate între noi). Obiectul cărţii – poemul – şi subiectele ei – erosul, petrecerea, moartea – reprezintă reperele care jalonează aventura scrisului şi cealaltă aventură, a existenţei. Liviu Ioan Stoiciu percepe poemul ca pe o încăpere cu ferestre al căror pervaz este cartea însăşi şi ale cărei falduri sînt frazele: chipul însuşi (al eului poetic, mereu) este un palimpsest de pe hîrtia unde se suprapun semne ale textelor succesive. Tema poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu este textul, mod de testare dar şi de textuare a realului, a „persoanei” care îşi scrie existenţa între contemplarea prin vedere şi înţelegere prin viziune (un volum anterior se numea O lume paralelă!).

În ambele cărţi regăsim o poetică a vederii, constituind elementele raportului de semnificare a privitorului cu spectacolul realului, desfăşurat dincolo de încăperea textului; cititorul asistă la ritualul săvîrşirii poemului în care deschiderea (prin memorie: Cînd memoria va reveni se chema a treia sa carte) îşi dezvăluie dubla sa funcţionalitate: ecran şi lentilă: „La umbra vişinului pe jumătate uscat, vişin/ bătrîn, îşi/ aprinde o ţigară cu mîinile/ tremurătoare: de departe/ vede cum vine spre el adeverirea… Nemernica! De fiecare/ dată cînd ceva esenţial nu merge, vine/ ea. În acelaşi cult al/ nedesăvîrşirii./ Se sprijină pe vişin – priveşte furnicile pe trunchiul/ lui. Se apropie cu buzele de ele, suflă,/ alungă furnicile, apar altele, suflă iar, acolo e/ o bobiţă mare de răşină, tare/ la pipăit: o/ desprinde de tulpină, o pune pe limbă,/ o mestecă – nu/ are gustul unei emoţii profunde,/ drăgăstoase, din trecut, care ar fi trebuit să fie moartă?” (Adeverirea). Inima dedublată (din Poemele aristocrate) este inima unui poet adevărat care pendulează între zborul îngerului (din Ruinele Poemului) şi căderea demonului (din Post-ospicii).

Un eveniment editorial este apariţia volumului Poemul Animal (Cre­puscular) unde Liviu Ioan Stoiciu îşi surprinde din nou cititorul, trecîndu-l din oglinzile paralele folosite în primele cărţi şi din lirica subtextuală din Ruinele Poemului, în strigăt şi traumă. Faţă de cele opt cărţi anterioare, Poemul Animal este, cum spune Ion Pop într-o amplă şi pertinentă prefaţă, o experienţă-limită care „împinge pînă la tensiuni extreme o stare de spirit grav-deceptivă”. Poemul Animal este istoria plină de echivocuri a descompunerii unui spaţiu-timp, a unei „entităţi” care, metaforic, e ţara, realul, fiinţa: „tot ce s-a acumulat pînă acum ca expresie a experienţei traumatizante traversate de istoria românească sub presiunea alienantă a dictaturii – remarcă Ion Pop – atinge cota maximă a dezolării şi deziluziei”. Cartea are un subtitlu pus între paranteze, (Crepuscular), sugerînd subtila trecere de la declin la început, de la ruină la auroră, de la dispa­riţie la răsărit, pentru că, între sensurile figurate ale cuvîntului, regăsim ambele înţelesuri. Această ambiguitate este proprie fiecărui poem care se coagulează în jurul unei construcţii-pivot de genul „prăvălie-că-închizi”, „oală-că-spargi”, „rîie-că-are”, „serenadă-că-face”, „vrăjitor că eşti”, „ponegrită că vii” etc. Un joc, cu frumuseţea, candoarea şi cruzimea lui, adică, putem citi „vrăjitor (te prefaci) că eşti”? Sau, poate, certitudini dureroase, definitive, adică, putem citi „prăvălie (este sigur) că închizi”? Sau, poate, condiţionalul cu toate cele şapte tipuri de ambiguitate, adică, putem citi „sacrilegiu (da)că săvîrşeşti”? Poemele cărţii adună, în decorul şi recuzita unui spectacol grotesc, versete dintr-o nouă Apocalipsă, unde imaginile terifiante ale trecutului apropiat, fixate deseori prin repere autobiografice, se amestecă fără a le opri nimic, fără filtre, cu cele ale unui prezent care arată ca un „mort întins pe masă, spălat, îmbrăcat pe jumătate”. Liviu Ioan Stoiciu ordonează poemele primei secţiuni a cărţii în literele unui alfabet al ruinei (ori, poate, al răsăritului?), într-o structură foarte atent studiată; e aici o lume surpată, dar, în acelaşi timp, o lume care reînvaţă, odată cu alfabetul, cuvinte, noţiuni, sentimente, senzaţii, stări, recompunîndu-se şi, prin asta, dînd un alt sens conceptului însuşi de poeticitate; pot fi „poetice” cuvinte precum alambic, azil, briceag, buric, bleg, calabalîc, ciomag, fus, gingie, guzgan, hambar, hîrleţ, iarmaroc, jandarm, lanţ, lingură, manufactură, naftalină, oală, omidă, paracliser, pecingine, rîie, sacrilegiu, sac, sex, tabac, tăciune, ulcer, vierme, vagabondaj, vulcan? Şi cum/ unde îşi pot ele recupera poeticitatea? Eventual, spune poetul, într-o cameră de lectură „cu mucuri de lumînări pe mesele de parastas”.

Poezia din Poemul Animal e una a lutului şi subteranelor; rareori, cineva priveşte „cu sfială la schema cerului” şi atunci doar pentru a constata că acolo, în acel punct, a dispărut între valţurile „motorului fiziologic”; şi tot acolo Poarta Paradisului e doar o „firmă particulară” care vinde, cu profit sigur, „animalul din mine”, hoitul, în pachete cu „cărnuri şi oase, limfe, ganglioni/ nervoşi, vase lemnoase, glande intestinale… Vagi nostalgii”. Din explorarea acestui real se naşte un sentiment profund al irealităţii, al eşecului total, al ruinei interioare; nimic nu e însă fără ieşire şi nici un asfinţit nu e fără speranţă, spune Liviu Ioan Stoiciu într-un „mesaj” de dincolo de bine şi de dincoace de rău: „ascultă sfatul subconştientului tău, nu pe cel al/ inimii, liberează-te de tine/ însuţi, nu te comporta ca un prizonier” (Luna că o atingi cu mîna). Liviu Ioan Stoiciu încheie astfel radiografia crudă a „animalului” recompus în toată fiinţa sa, dobîndind cap, urechi, nas, ochi, limbă, dinţi, gură, coloană vertebrală, gît, mîini, picioare, intestine, inimă, suflet, stomac, schelet, organe genitale, nervi, ficat, plămîni, rinichi, trunchi (acestea sînt titlurile Poemului Animal); în plus, pierzînd totul, omul poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu cîştigă coada, alungînd astfel şi ultima speranţă, aceea a mîntuirii prin credinţă: îngerul căzut din Poemul Animal, varianta de o deplină cruzime a celui din Post-ospicii, trebuie să facă şi această ultimă experienţă, a limitei dincolo de care starea crepusculară e haos, întuneric, nefiinţă: „Miresme vătămătoare şi diferite forme de rătăciri, ba/ cînta şi cucul cînd a/ ajuns din urmă o biserică neterminată, pusă pe patru roţi,/ plină de gutui, cu/ limba scoasă. I s-a părut că/ are în faţa ochilor o adevărată întărire în/ necunoscut a graţiei sale, din tinereţe./ Mai ales că era sub o impresie/ profundă, atunci, a sfatului/ unui veritabil şef de trib – să/ caute o biserică neterminată, mergătoare, şi să se roage în ea: că/ tăcerea,/ îndelung practicată, nu-i place lui Dumnezeu,/ deoarece i te ascunzi… Cînd a/ ajuns-o din urmă, a constatat că, de fapt, biserica asta/ neterminată era o simplă căruţă trasă de cai,/ care scîrţîia îngrozitor. Şi în care nu te puteai urca, să te rogi, fiind/ plină vîrf cu/ tot felul de roade stricate, adunate la întîmplare, ale/ acestor vremuri./ Regăsit, s-a aşezat pe coada căruţei” (Coajă. O biserică mergătoare). E multă cruzime dar şi speranţă în acest fel de a-şi regăsi fiinţa interioară, alergînd după o „biserică mergătoare”; cîtă cruzime şi speranţă, atît adevăr în poezia lui Liviu Ioan Stoiciu.

Un jurnal liric al stărilor, senzaţiilor şi, mai ales, al poziţiei fiinţei în lume scrie Liviu Ioan Stoiciu în Pe prag (Vale-Deal); aici, la fel cum în urmă cu treizeci de ani, în La fanion (1980) şi, apoi, în fiecare din cele douăzeci de volume de poezie, publicistică, proză, pe care le-a tipărit, Liviu Ioan Stoiciu scrie despre sinea sa, reînnoind ştirea de pe vremea Cantonului 248, conform căreia fiinţa golită de conţinut, avînd consistenţa ceţii ridicate pe o arătură, păstrează gustul cenuşii după ce va fi fost arsă de singurătate „pînă în măruntaie”. Vestea nouă e că, acum, la „vîrsta a doua”, nu se mai simte bine singur, „numai cu mine însumi”, ia un nume cu vagi rezonanţe blagiene, Vale-Deal, într-o logică a deriziunii unde se cuprinde şi „spaţiul mioritic”, vrîncean, al copilăriei şi eternei reîntoarceri şi, în acord cu noua vîrstă, de bronz, îşi dă alte sfaturi, deşi drumurile rămîn ale repetiţiei şi uzurii (cum e traseul Dealul Mitropoliei – Parcul Carol din Acelaşi traseu), iar eul, depus în el însuşi în mai multe straturi, stă la fel, ghemuit-strîns pe dinăuntru: „Ai răbdare cu tine, Vale‑Deal, oricît de prost ar merge/ lucrurile: ura altora la adresa ta,/ sau indiferenţa, sau frustrarea, sentimentul de ratare/ te/ vor ţine în viaţă pînă la 85 de ani – sau/ vrei să trăieşti mai mult? Nu. Vrei să prinzi numai/ apocalipsa din 2012? Să nu uiţi să-ţi/ iei pastilele. Şi nu ezita/ să-ţi priveşti în ochi micul vierme – să te vezi/ în amănunt în el. Mîndru şi/ plîngăcios, aşa cum te cred alţii, distant,/ demn de milă. Aparent,/ fără ieşire…” (Micul vierme).

Într-un pertinent articol sintetic despre autorul admirabilelor Post-ospicii, Andrei Terian desluşeşte trei straturi concentrice ale evocării: memoria biografiei (evenimentele din «Anii LIS», notate cu exactitate şi fervoare), memoria istorică (avatarurile satului natal în perioada comunistă) şi memoria preistorică (regre­siunea într-un tărîm arhetipal). Dintre acestea, doar primul strat, cel al „anilor LIS”, a rămas neschimbat; după primele cărţi şi mai ales, în Pe prag (Vale-Deal), viziunea poetului schimbă chiar dacă nu radical, dar în nuanţe semnificative, structura celorlalte două nivele; memoria istorică include acum trauma severă a Revoluţiei şi, lîngă satul din fostul regim, e oraşul în tot derizoriul său postrevo­luţionar, în timp ce „memoria preistorică” iese din mitologie şi recuperează un substrat „păgîn” al obiceiurilor, credinţelor şi superstiţiilor de tot felul, aducînd alături vraja şamanică a cutărei babe care descîntă de urît şi sugestia mărturisirii sentimentului religios pentru că, iată, „după Revoluţie merg în fiecare zi de sărbătoare la biserică”, spune Vale-Deal în Jasp. Deşi e o carte unde, iarăşi, „peste tot – numai eu” şi unde poetul notează cu aceeaşi exactitate evenimentele unui calendar interior al patimilor, plictiselii şi singurătăţii (duminică, 4 iulie, stă pe treptele unui oficiu poştal şi ridică din umeri „absent”, pe 4 februarie 2009, e o vreme primăvăratică, prielnică plictisului şi unor constatări de genul „nu cred că am să duc dorul acestei lumi”, pregătindu-se să tragă dintr-o gaură „şopîrla anului 2012”, cînd va fi apocalipsa, cum scrie în Micul vierme), nu vom găsi în Pe prag (Vale-Deal) nici un autoportret conform canonului, ci notificări privind poziţia fiinţei, vizînd sinteza memoriei biografice, astfel: „îmi întîrzii pe aici răsuflarea, nu ştiu de unde am/ venit, nici pentru ce: probabil, sînt/ numai un martor al acestor vremuri. Sînt atent la/ ce mi se întîmplă, pot să mă/ mărturisesc: dar nu văd în profunzime şi nu cred că/ merită risipa făcută cu mine, fiindcă nu/ reţin nimic deosebit, am o memorie pe care nu poţi/ să pui bază. Experimentul cu prezenţa/ mea, din anul 1950 pînă azi, pe pămîntul României,/ a eşuat, nu înţeleg rostul/ continuării lui. Am ajuns demult într-un unghi mort,/ în care nu mai găsesc răspuns nici la/ întrebări simple. Degeaba încerc să-mi distrag/ atenţia, să plec de acasă sau să mă/ ascund în mine/ însumi, peste tot, secundă de secundă, mă urmăreşte/ subconştientul, el are legătură directă/ cu sursa de energie/ universală. Mi-am pierdut singur urma… Am/ lăsat uşile să se trîntească în/ spatele meu, intrat în cine mai ştie ce fierbinţeală/ şi euforie. Am lăsat scris că trebuie/ să fiu căutat în altă parte, pus la încercare, în caz/ că uit de mine – şi? Nimănui nu-i pasă” (Nimănui nu-i pasă).

Experimentul prezenţei pe pămîntul României, din anul 1950, începe, în fapt, în casa bunicilor unde Vale-Deal descoperă „urcuşurile şi coborîşurile”, comunicarea cu exteriorul prin cele cinci simţuri (Baţi la porţile celor cinci), porţile de intrare/ ieşire din trupul poemului însuşi, identificarea fiinţei poemului (sau a poemului ca fiinţă, cu trupul şi sufletul său) fiind una din ţintele de totdeauna ale liricii lui Liviu Ioan Stoiciu. Raporturile nu tensionale, ci de complementaritate între fiinţă şi sinea sa sînt foarte importante pentru că ele nu doar circumscriu temele şi motivele poetice, dar, în cazul unei lirici elaborate cum este aceea a lui Liviu Ioan Stoiciu care îşi construieşte, atent la fiecare detaliu, arhitectura textului (un joc de construcţie, scrie poetul), explică legăturile dintre două nivele esenţiale ale imaginarului; fiinţa stă pe prag, nici înăuntru, nici în afară, într-un balans baroc şi, constatînd „în fiecare zi că rămîn cu mult în/ urma mea, mai exact în urma/ a ceea ce e nedefinit în mine, rămas pe prag”, caută cu febrilitate un schimb de energie, cum spune în poemul Au fugit în faţa locomotivei; energia din palmă, energiile ancestrale, excitarea magnetică, sursa de energie universală, puterea apelor subterane, electricitatea din natură şi din creier, prezenţa unor forţe de neînţeles, deplasările de particule electrice – sintagme foarte frecvente în poemele cărţii – desemnează primul pol al schimbului energetic pe care îl caută fiinţa pentru a ajunge la sinea sa. Într-o altă ordine, electricitatea din creier şi excitarea magnetică amintesc de poezia penetrantistă a avangardistului Geo Bogza, dar şi de poezia disperării fără sens din La cea mai înaltă ficţiunii a lui Florin Iaru: Bogza, Iaru şi Stoiciu sînt din acelaşi trunchi poetic. Celălalt pol se află în substratul „păgîn” amintit mai înainte, constituit într-un soi de inventar al unor obiceiuri, credinţe, superstiţii şi spaime transmise, pe căi neştiute, omului de azi care aşteaptă apocalipsa din 2012: copilului care nu vorbeşte să i se dea apă sfinţită dintr-un clopoţel, de Crăciun, sub prag, se pune un drob de sare, lîngă pragul uşii se lasă „mărgeanul de la gît” ca să se rupă „farmecele singurătăţii”, apa sfinţită de Bobotează are putere opt zile, noaptea, se lasă lămpile aprinse pentru a fi feriţi de duhurile rele: „tinere vase de lut, două, îngropate sub/ bîrnele acoperişului/ căzut; ea-i mîngîie lui venele pe spatele palmelor,/ el o sărută pe ochi. Tinere/ vase de lut de genuri opuse, din antichitate, pline/ cu boabe de grîu carbonizate?/ Amîndoi, el şi ea, sătui, întorşi de la o pomană:/ surprinşi de ochiul din viitor, cînd el/ îşi suflecă mînecile, o ia pe ea în braţe şi o aşază/ pe capra trăsurii. Ea care plivise cu/ o săpăligă din corn de cerb mormintele bunicilor…/ Doamne, ce înserare/ frumoasă: îmi e şi frică… Martor al dragostei/ lor transmise înainte, departe,/ pînă în secolul al XXI-lea: rătăciţi, ei lasă/ lămpile să ardă toată/ noaptea, să fie apăraţi de duhurile rele” (El şi ea, rătăciţi). Protagoniştii schimbului energetic sînt mirele şi mireasa, figurile lirice închipuind viaţa-moartea, ca în mitologia populară de unde poezia lui Liviu Ioan Stoiciu distilează, cum s-a văzut, multe esenţe: el şi ea, rătăciţi transmit zadarnic pînă în secolul XXI sfatul de a lăsa lămpile aprinse pentru că, iată, mirele şi mireasa de acum le uită stinse, intrînd sub stăpînirea duhurilor rele, în pustiul dracului; „Destrăbălată, cucută prăfuită de pe marginea/ drumului – ea, atît de crudă/ totuşi; n-aveţi un foc? Te opreşte pe stradă, îţi/ pune mîna în piept cu o ţigară/ neaprinsă şi te priveşte în ochi; de la ea vine/ izvorul neliniştitor… A fost/ mireasă, în sîn cu boabe de porumb, de grîu, cu/ sămînţă de cînepă, cu firişoare de lînă,/ cu păr de porc: să aibă de toate, dar zăpăcitul, mirele ei a aruncat-o în stradă din/ prima noapte, cînd a aflat că nu/ e fecioară…/ Mirele, fugit din spital în ziua în care/ îşi luase pălăria şi mersese din poartă în poartă,/ strigînd: «Domnule, vă rog, dacă/ sînteţi bun, să poftiţi/ pe diseară la noi, la nuntă»… Stînd/ şi azi steagul mirelui, furat, folosit drept prosop,/ în colţul odăii unde ea/ le satisface pofta clienţilor. Dusă pe pustiul/ dracului (ajuns înjurătură)” (O destrăbălată). Atît a mai rămas din energia ancestrală, din „mormîntul civilizaţiilor”, surpat definitiv în deriziune şi grobianism: „«No, cînd am vinit în casă, ce crezi?/ Nevastă-mea citea din ceva ziar, şi-mi zice: tu/ ştiai că noi stăm aici pe fundul mării?»/ Că-s pămînturi scufundate pe aici… Atîta m-o bătut/ la cap, că-mi venea să-i dau una: ce/ mă interesează pe mine, fă, că stau în «mormîntul/ civilizaţiilor»? Bine că sîntem/ sănătoşi, în putere, că e cald şi avem ce mînca/ şi ce bea. Restul… După care am înţeles/ că ea mi-a bătut un apropo, aşa că am luat-o pe după/ cap şi…/ Acolo, după şură. Am stat amîndoi pînă/ cătră ziuă, am pupat-o./ Mamă, mamă, ce-am mai pupat-o!” (Mi-a bătut un apropo).

În logica internă a poziţiei fiinţei în lume, pe care o fixează experimentul prezenţei în România, din 1950, tema-pivot a poemelor din Pe prag (Vale-Deal) este aceea a marginalităţii; în Bucureşti, izolat „pînă pe Dealul Mitropoliei”, în satul copilăriei, undeva, lîngă Adjudu Vechi, în preajma celebrului Canton 248, „în camerele cu gratii la ferestre,/ ferestre urîţite de pete de umezeală” sau la Neptun, după gardul „vilei goale a lui Ceauşescu”, într-o zi posomorîtă, fiinţa experimentează mereu unghiul mort, singurătatea, plictiseala, uzura, zilele din oxid de carbon, metan şi amoniac, percepînd lumea ca pe un spectacol carna­valesc; eliminat din jocul substanţial al schimbului energetic, realul se identifică în atmosfera unui spital unde nebunii cîntă „foaie verde, laba gîştii” şi se bat pe sacii plini de ciori, pe o scenă „a poftelor scîrbavnice”, instalată pe un rimbaldian vapor „cu cărbuni”, cu oameni morţi de băutură sau la înmormîntarea unui pitic unde bocitoarea zice despre mortul care îşi uda florile cum că „A fost/ un domn mare, cu gagici mişto, cel/ mai frumos dintre pitici”.

Realul, exterior ecuaţiei care uneşte fiinţa cu sinea sa într-un schimb energetic este un univers aspru, golit de sens, cu oameni-fantoşe, ecorşeuri mişcîndu-se abulic, fără ţintă, ieşiţi din timp: o tînără „drăguţă, bine mirositoare” – un vestigiu, zice poetul – vine de la prăşit, îşi spală picioarele şi încalţă pantofii „de oraş” pentru a merge niciunde, o alta aşteaptă zadarnic o noapte de dragoste, „fostul politic” merge la „furat de buruiană”, străbunica face o mămăligă care o să aibă cocoloaşe, iar oamenii au dat foc la mirişti, după ce a bătut piatra „în trei rînduri” şi au îngropat grîul; în satul mioritic al blagianului Vale-Deal timpul pare încremenit, învîrtind în gol morişca gesturilor şi vorbelor năclăite în uzură şi plictis: „ce mai faci? Ia, mai plivesc şi eu nişte pătrunjel…/ Ai dejugat boii? I-am dejugat; şi le-am/ dat coceni să mănînce pîn-or să crape… Nu crapă/ ei aşa, cu una, cu două; bre, dar şi la matale/ sînt viermănoase prunele anul ăsta. Plus că strigătele/ cucuvelelor sînt lungi şi ele anul acesta… Ai/ tutun? N-am. Dar duhneşti a/ tutun, nu glumă, îl ascunzi. Ba duhnesc a sudoare,/ nu ţi se pare? Am fost şi am/ cules ciuperci: bureţi, burta oii, roşioare… Da’/ pîinişoarele/ nu erau mîncate de melci? Dă din cap… Pe deal erau/ pălăvragioaice, săreau din copac în/ copac, m-au speriat, am fugit pînă aici: femei goale,/ păroase, ţipau să le las în pace pîinişoarele,/ aveau sînii pînă la brîu… Zău?/ degeaba, dacă pălăvragioaicele ălea nu te-au atins/ cu văpaia lor…” (Duhneşte). Acestea sînt întîmplările din sat, în vreme ce la oraş, în faţa blocului, femeile fac bulion, iar bărbaţii afumă şuncă; estimp, Revoluţia, „Jos comunismul!” şi un scamator vestit care avertizează altundeva, în biografia lui Vale-Deal, asupra schemei mentale în mizerie; „e o schemă mentală în mizerie – ridică degetul, e/ o boală de care nu mai scapi, mai rea/ decît reumatismul. E o/ întruchipare a dezordinii, asupra căreia e mai bine/ să nu te opreşti, că te devoră. E un/ scamator scăpat din poveste, din care mult mai este./ Ce poveste? E o schemă/ mentală…/ Fetiţa luată de viitura pîrîului boceşte, agăţată/ într-o răgălie; ce/ poveste? «Scamatorul viiturii m-a scăpat de la/ moarte». Ce vă spuneam eu?/ E o schemă mentală la mijloc, în mizerie… În/ mizerie: forme, sunete, duhori,/ miresme, atingeri. Toate, la cheremul celui ce prinde,/ celui ce dă drumul. După/ două săptămîni fetiţa asta se va arunca în fîntînă/ dacă nu aveţi grijă, mai/ spune scamatorul cel vestit – cu părul zburlit” (Scamatorul cel vestit). De schema mentală în mizerie, spune poetul, nu se poate scăpa decît prin schimbul energetic între fiinţa de pe prag, singură, în cortul de piele şi oase, la Cantonul 248 şi sinea sa de dincolo, din lumea celor rătăciţi. Nimic mai potrivit pentru poezia lui Liviu Ioan Stoiciu decît vorbele Eclesiastului: deşertăciunea deşertăciunilor…

“o ia de la capăt, revizitează ace­leaşi locuri, frecventează/ aceiaşi oameni şi aceeaşi epocă, nimic/ nou – numai lucruri/ şi sentimente vechi”; cînd o nouă carte de Liviu Ioan Stoiciu începe astfel, te poţi întreba ce va fi diferit aici faţă de volumele precedente pentru că, iată, versurile care deschid Substanţe interzise nu trimit doar la un sentiment al personajului liric, ci fixează starea poeziei înseşi. Li­viu Ioan Stoiciu face parte dintre poeţii care păstrează un ritm, o cadenţă a apariţiilor editoriale constante, tipărind cîte o carte de poezie, publicistică sau proză o dată la doi-trei ani, de fiecare dată, însă, poetul figurînd drumurile, căutarea, poziţia fiinţei în lume şi stările, consemnate în felul unor jurnale lirice care creează reţeaua de sensuri, desenul din covor; locurile sînt vechi, oamenii sînt aceiaşi, asemeni şi epoca, scrie poetul; nimic, însă, nu e la fel pentru că, în fond, păstrînd aproape pe Heraclit, nu poţi fi de două ori în acelaşi vis. În fapt, locurile, oamenii, epoca şi sentimentele „vechi” sînt noi, iar „revizitarea” lor are semnificaţia unui nou început; Li­viu Ioan Stoiciu ştie şi, mai ales, poate să se reîncarce liric de fiecare dată, iar secretul constă în capacitarea unor energii noi (cuvîntul e foarte frecvent în Substanţe interzise); poezia creşte dintr-un cîmp energetic emoţional, cum îl numeşte în Azi, mîine, fiinţa face mereu un schimb de energie „cu mediul înconjurător”, mai mult, comunică pe „frecvenţe de undă mai înaltă” cu morţii din viitor ai locului, iar cu oamenii de azi, „la nivelul unei fericiri fără margini”, vorbeşte prin energii „de vibraţie joasă”: cîmpul energetic emoţional, energia cerebrală şi aceea, joasă, a informaţiei negative constituie spaţiul poetic, timpul şi vremea fiinţei, trecutul şi viitorul său: „Fără alcool, fără sex. Sună fals: «îşi scutură mătreaţa/ îngerii din cer», îmi/ spune mortul, ce mă ţine de mînă, cît să traversez strada/ principală, mai/ bine mi-ar înfige un pumnal în spate,/ spate cocîrjat de volumul istoriei atmosferei ce o respir… E/ prea serios. Încotro? Că mă distruge destinul./ Poate încep să mă dizolv fizic. «Ninge din mine»… Ninge,/ iată fulgii Binelui, Frumosului şi/ Adevărului – pentru cine ninge? Trec pe/ lîngă mine grupuri de oameni în zdrenţe, grăbiţi şi tăcuţi,/ cu copii în cîrcă, avînd cu toţii ochii larg/ deschişi şi privind fix, cu o uitătură demenţială, unde se/ duc? Să mă iau după ei? Au ajuns/ atît de sus. Ştiu, viitorul se deteriorează. Nu e aici o sumă/ a tuturor energiilor? Fulgii de zăpadă/ îmi dau un sen­timent insuportabil” (Viitorul se deteriorează).

Drumurile sînt ale prozei, iar „medi­taţiile despre proză sînt meditaţii despre drumuri”, spune V. Sklovski; Liviu Ioan Stoiciu şi, în general, poeţii (post)moderni transferă dru­murile în poezie pe care o (re)încarcă, cum se întîmplă în Substanţe interzise, cu proza propriei vieţi: el scrie despre sine, se povesteş­te pe sine pentru a da seamă despre locurile, oamenii şi epoca sa; ia­tă drumurile din poezia lui Liviu Ioan Stoiciu: în parcul Carol, pen­tru „a se regla intuitiv”, în interiorul fiinţei pentru a exorciza amintirile, scăpînd astfel din cercul lor otrăvit, în fapt, pentru a mu­ri „azi, mîine”, pe o bancă în faţa unui corcoduş înflorit, pentru a regăsi „frumuseţea locului”, ignorată de cei de dinainte, prin praful drumului, înainte, pe „sub-cupola-craniului-de-ceară”, la o piaţă pe unde nu e nici cea mai mică urmă a trecerii vreunui om, printr-o chi­lie, cu aventura trecerii pe lumea cealaltă, hăituit pînă pe malul prăpastiei, în plămîni, unde e locul întîlnirii morţilor, pe o linie dreaptă sau pe un drum ocolit, spînzurat de frînghiile clocotelor, la coli­ba bunicului, trăgînd pe nas ori injectîndu-şi substanţe interzise: acestea sînt etnobotanicele de pe drumurile lui Liviu Ioan Stoiciu: „Mişcări ale sufletului, subtile. Îţi/ pîrîie sub tălpi florile trimişilor din adîncuri, flori ale/ copacilor scuturaţi de furtună astă noap­te,/ într-o grădină. Grădină/ a bunicului tău, găsit mort acum trei ani în coliba/ lui de popas, jumătate îngropată/ în pămînt, care te sperie şi azi: calci înfiorată, ai năluciri,/ cei ce vin pe urmele tale vin bubuind/ şi se succed pe urmele lor asemenea valurilor Mării Negre./ Cine sînt? Sînt/ trimişi ai substanţelor interzise, din adîncuri, în luna/ mai. Nu-s substanţe minerale? «Sînt trimişi/ ai substanţelor interzise»… Eziţi, ce faci, nu intri în colibă?/ Intră să le vezi şi să le guşti, să le tragi pe/ nas sau să ţi le injectezi, prin/ fumul vetrei strămoşeşti şi prin licărirea flăcărilor, care le/ luminează chipurile înflorite” (Substanţe interzise). Drumurile poetului duc, toate, în lăuntrul său îngheţat, într-un spaţiu ermetic, în parcela K , unde „se simte mort un pic”, în tovărăşia unui cîine galben, vagabond, vestitor al morţii şi călăuză spre lumea de dincolo, a unui cocor alb, „simbol al singurătăţii mele, iubito” şi a unei ciori, figurînd moartea şi tenebrele: „nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut,/ acum stă în ogradă cu ochii în gol şi/ îmbată ciorile cu ţuică, le dă pîine înmuiată în ţuică,/ pe una a prins-o şi i-a turnat ţuică pe gît,/ i-a desfăcut ciocul şi cogîlţ, cogîlţ…/ N-a murit cioara, din contră, de a doua zi i-a/ cerut de băut. Acum bea cu ea împreună şi la cîrciuma/ din sat – noaptea, cioara se transformă/ în femeie tînără. El/ şi-a pregătit totul pentru înmormîntare, hainele,/ pînzele de pus în coşciug, coşciugul” (Ce i-a mai rămas).

Parcela K pe care o desenează drumurile poetului nu e doar un spaţiu al identificării vieţii în carte – textul ca viaţă şi viaţa ca text –, o temă frecventă în poezia de azi ci, mai mult încă e soarta, despre care Liviu Ioan Stoiciu vorbeşte cu înţelesul vechi al fixării viitorului, al scripturii; ce e azi şi ce va fi în 2030, de pildă, a fost scris, spune poetul în Cum e scris, aşa va fi, soarta se decide în simplul gest al întoarcerii unei pagini, dar şi în aşezarea cărţilor ghicitoarei ori a biletelor de papagal, „bileţele ale sorţii”, cum le numeşte într-un poem cu acest titlu. Totul e scris şi citit, ce e scris trebuie să se întîmple, iar cînd protagonistul liric din Substanţe interzise nu înţelege textul, moare un pic, se dematerializează „înainte de soroc”: astfel: „Fizician, totu­şi, nu metafizician, citeşte ce scrie pe/ cruce, nu-i vine să creadă, visează?/ Un pumn în plină figură îl trezeşte – ce cauţi, bă, aici,/ în cimitir, la ora asta (dacă era în/ noaptea de Înviere mai înţelegea, aprindea o/ lumînare la morţi, dar aşa?). În cimitir, unde gă­sea/ particule cu care se întîmpla să/ interacţioneze pe unde ai in­trat? Pe poartă, să trăiţi, eu/ sînt… A, tu erai… Ţi-ai schimbat coafura./ Era mortul din parcela K, reîncarnat pentru o oră, două, cît/ o fi plătit, că are ăsta un talent să/ mă sperie, l-ai iertat, mi-a dat bani de băut. Nu/ se mai ruşinează de urît./ Bea la cîrciuma din colţ, cu cine se aşază la masa/ lui, e nebunul cartierului – fost / profesor universitar, paznic la cimitir după ce-a/ ieşit de la mititica,/ a fost acuzat de viol dar făcea politică pe invers,/ săracul./ Ajuns în halul ăsta pentru că nu-şi mai înţelegea propriul/ scris, dar înţelegea scrisul unui/«grup arhaic de iniţiaţi», cum le spunea …/ Scrisul, o linie în zigzag: ce-i amintea de aţa morţilor” (Din parcela K). Şi nu acesta e scrisul, o linie în zigzag, amintind de aţa morţilor?

(Auto)biografismul este una dintre cons­tantele liricii şi prozei lui Liviu Ioan Stoiciu, iar cea mai recentă carte a sa, Nous, confirmă o dată mai mult faptul că materia şi materialul liric se află chiar înlăuntrul poetului, în zona fiinţei interioare, unde realul se forjează în maşinăriile visului şi ale coşmarului: „Nedus la împărtăşanie de mic – am crescut/ doar cu mine însumi, dezamăgit, supărat, trist, pierdut pe/ o cale care n-are nici o legătură,/ nu mă mai uit în urmă, nici în sus, să cer ajutor./ Merg la întîmplare, fără/ gînduri de reabilitare a mea în faţa propriilor ochi, nu/ mai e nimic de făcut, am îmbătrînit/ în­cetul cu încetul, am coborît sub mine însumi, sînt un sub./ Parcă ni­ci n-aş fi fost vreodată altul,/ nici n-aş fi trecut pe aici, pe unde se înalţă focuri şi se taie/ porcii, înaintea sărbătorilor de iarnă. Măcar atît./ Merg înainte cu capul plecat,/ îţi scriu cu sînge, adi­că, într-un vis nesfîrşit, am început/ să văd negru în faţa ochilor, stau ascuns/ acum în lanul de porumb de la marginea satului, că/ a apărut iar unul/ la mine înlăuntru care mă roagă în genunchi să-l/ omor şi-mi strigă: «N-ai curaj!/ N-ai curaj!»“ (Sînt un sub). Liviu Ioan Stoiciu este, aşadar, un sub, se supune, fără a cîrti, unei forţe interne devastatoare care îi selectează memoria şi amintirile-ecran, îi sapă „mormîntul interior” odată cu neliniştile, spaimele, tăceri­le şi dezabuzarea, îl duce cînd dincoace, cînd dincolo, construind un cuib al fricii pe unde trec năluci, lucruri necurate, semne ale fluidelor unor evenimente din viitor sau fantasme ale trecutului venind din „lumea cealaltă”, precum bunicul „în uniformă regală de gală”, poftind la o halcă de mămăligă putregăită ori oamenii din satul natal, asaltaţi de „cel rău”, demonizaţi, străbuni care se întorc în vizită, asemeni bunicului „răscrăcănat”; persistenţa acestor imagini din alt timp şi de altundeva, devenind reperele sigure ale unui real de-construit, naşte în mintea cititorului bănuiala că totul e o parabolă: lumea din/de sub e chiar lumea aceasta, în fiinţa ei. Acolo, sub, ne spune. Liviu Ioan Stoiciu e rău, e ca aici; din/de sub se vede o lume surpa­tă în alcool, peste care s-a lăsat deznădejdea, pradă farselor negre, un ţinut al molîilor, „al tăcuţilor bakuba” şi al „veselilor baluba”, unde se ţin lanţ petreceri ale vrăjitoarelor într-un colţ „deasupra Palatului Cotroceni”, cu oameni care s-au familiarizat cu răul, ale căror chipuri „se rezumă la/ puncte sau linii desenate pe nisip,/ care figurează ochi, sprîncene şi gură, ce dispar/ la prima furtună?” (Cît cuprinde), dar admiră „frumuseţea mamei noastre comune, România”, cum se spune în Ia şi gustă, cu figuri de identificare precum ace­lea ale ?ontorogului pocit, „iluminat”, care va fi salvat oamenii de sub „puterea unor vrăji ruseşti”, figura „tînără” a unei cerşetoare cu turban, din faţa Muzeului de Istorie ori sufletele „celor plecaţi în căutarea/ unei lumi mai bune şi nemaiîntorşi în/ România, deveniţi sclavi în străinătate”: aceştia sînt oamenii de lîngă răsuflătorile infernului.

Lumea lui Liviu Ioan Stoiciu este o lume pe dos, ieşită din fire, care se vede prin ochii unui spînzurat de picioare, cum scrie poetul în Că s-a lăsat deznădejdea; iată omul care vine din viitor în poezia din Nous: „Se învîrte în jurul cîntarului vechi, «e din al/ doilea război mondial», are/ autorizaţie de funcţionare pusă la vedere, cît/ mă costă? Dă din cap, încrezător,/ se urcă, urmăreşte clapa de înălţime, pusă pe cap, cît/ am? În ultima vreme am dat semne/ alarmante de slăbiciune/ şi de împuţinare. «Că tot ceea ce era sigur, a devenit/ îndoielnic» – eu vin din viitor, din/ al treilea război mondial, iubitule, îi spune celui care-l/ cîntăreşte. Război care i-a afectat cu/ adevărat doar pe cîţiva «ca mine», sceptici… Plăteşte,/ din indolenţă, cu o medalie de război, pe/ care abia o primise – n-am/ bani la mine. Eşti nemulţumit, cantaragiule? Uite,/ ia şi urechea asta a mea – îşi/ smulge urechea dreaptă. Nu! Cantaragiul, îngrozit, o/ refuză ?i o ia la fugă./ El rîde, sardonic: ai vedenii macabre, bătrîne, îi/ strigă din urmă şi-şi/ li­peşte cu scuipat urechea, la loc” (Vine din viitor). Poemele se scriu de o parte şi de alta a unui baraj psihic, într-un viscol sufletesc şi în adîncimile mlăştinoase ale lăuntrului: cuplul erotic e în violenţă, sînge, spaime, teroare, asasinat, în coşmarul unde, în faţa ochilor, se află doar „resturi de abator” şi unde totul e în zadar, iar fiinţa nu-şi mai poate îngădui nici măcar vaietul, geamătul, regretul, din cer căzînd doar picuri de singurătate. Protagonistul liricii din Nous este omul de-căzut, terminat psihic, cu minţile pierdute, primind din trecut doar imaginea unui rîu al morţii, departe de „vîrsta de aur”, născut cocîrjat în vîrsta de fier; „Se întoarce din drum, închide şi deschide/ ochii, e adevărat, nu i se pare? Vaca paşte pe malul/ rîului morţii. – Ai uitat acolo vaca, în/ buruieni, din copilărie, de la 11 ani? Nu mai ţine/ minte exact cîţi ani avea/ atunci cînd a uitat-o, dar cum de şi-a amintit tocmai/ acum de vaca asta, la bătrîneţe?/ Adună bălegar de vacă uscat, să aibă ce să ardă/ în sobă. Îşi/ trage piciorul drept sub el, aşezat/ la umbră, şi-şi scoate mîncarea din traistă – cu/ un profund sentiment de nelinişte,/ teamă şi tristeţe că a ui­tat de vacă atîta timp. Vacă/ lăsată la păscut în copilăria lui pe ma­lul/ rîului… Nu! Se/ răzgîndeşte, nu-i e foame destul, se ridică. Nu/ se poate. ?i pleacă mai departe,/ cocîrjat” (Uitată din copilărie) Din aceeaşi memorie vine şi Cantonul 248 din Adjudu Vechi, evocat într-o (auto)ironie atît de specifică scrisului lui Liviu Ioan Stoiciu care, oricum, ar fi trebuit făcut cetăţean de onoare al acestuia; mai ales ca este singurul său locuitor.

Acestea sînt vestigiile derizorii ale trecutului; dar ce vine din viitorul trecut? Numai o cale a căderii pînă la starea de „dobitoci zdrobiţi pe dinlăuntru”, cum se spune în Matriţe: „Goluri, căderi în spirală, matriţe de lut/ ale spiritului lor, sparte,/ sparte de atunci de cînd unii au fost numiţi «Cei/ ce nu se vînd» – deşi alţii/ au susţinut că nu era nevoie oricum de asemenea/ dobitoci./ Dobitoci zdrobiţi pe/ dinlăuntru, căzuţi în adînc, fără nimic sfînt?/ Diavolul în persoană cerîndu-ne/ să fim umili, să stăm/ liniştiţi în colţul nostru şi «să nu ne ocupăm de nimic/ deosebit, că se ocupă el» dintr-o/ silă de toate, rămaşi fără suflet, matriţe, numai piele/ şi os, matriţe umplute de vrăjitoare cu/ apa de la morţi…”. Liviu Ioan Stoiciu explorează lăuntrul profund, sinele de sub, unde fantasmele ?i demenţa horei lor hipnotice iau locul icoanelor de la mănăstirile Buciumeni, Sihastru, Hadîmbu (pe care le explorează în a doua secţiune a cărţii, Jurnal Nous) şi trimit magicul n?us în ficţiunea grecilor de altădată. Poezia din Nous, a aceluia care „a răsturnat totul pe dos şi s-a scufundat în/ e1 însuşi, de unde ie­se necunoscîndu-şi/ adîncimile, tot pierdut, tot ignorant – după o viaţă”, continuă o aventură lirică începută de la fanionul Cantonului 248 în urmă cu mai bine de treizeci de ani, singulară în poezia noas­tră de azi.

Revista indexata EBSCO